Scotocind după licorne  (reportajul continuă, întrucât nu are încotro)

Scotocind după licorne (reportajul continuă, întrucât nu are încotro)

Întrucât am publicat istoria pățaniilor pro-licornești în numărul 8 al revistei Steaua, cu câteva poze care înfățișau licornele îngrijite, chiar spălate (după ce fuseseră mutate de la castelul Kornis, spre a fi ferite de hoți, în casa domnului Piști din satul Neriș), ea a fost citită și de un june povestaș participant în taberele mele de scriere creatoare, care mi-a dat de veste că știe unde se găsesc animalele împăiate din fosta colecție de la castelul Kornis. Cunoștea liceul din Dej unde sunt adăpostite jivinele împăiate și m-ar fi putut duce, la o adică, acolo. Eram în octombrie 2017, la un an de zile după călătoria detectivistică, așa că am programat continuarea scotocirii cândva în noiembrie 2017. Apoi am ajuns la Festivalul de literatură de la Iași și aici Alina, o delicioasă femeie, poetă și publicistă, purta tricouri cu licornele, de unde porecla pe care i-am dat-o, aceea de Licornina. Mă mirasem și cu un an în urmă, la festivalul de carte din Cluj (FICT), când descoperisem că Alina și cu mine avem inele grecești de argint, identice. Acum, iată, se petrecuse o altă coincidență cu tâlc.

(Licorne prezente în expoziția Comori din epava neprevăzutelor – în regia și realizarea lui Damien Hirst, Veneția, septembrie 2017)

Am uitat să spun că tot în toamna lui 2017, dar în septembrie, am ajuns cu tatăl meu Domițian la Veneția, aveam acolo ceva de făcut în legătură cu bunicul meu patern, padre Basilio, mort în exil, la Roma. Iar la Veneția am dat peste magnifica expoziție Treasures from the Wreck of the Unbelievable, gândită și corporalizată de unul din performerii în artele plastice de acum, Damien Hirst. Eram fană Hirst din 1999, apoi am fost destui ani dezamăgită de Hirst și de artefactele lui kitsch. Dar expoziția venețiană, găzduită în două clădiri – Punta della Dogana și Palazzo Grassi – m-a recucerit. Titlul expoziției, tradus în românește de o prietenă firoscoasă de-a mea, Cosana, suna de fapt așa: Comori din Epava Necrezutelor. O formulă care ar face pe oricine să fantasmeze și să aiurească la nesfârșit. Ei, bine, în teribila expoziție a lui Hirst se găseau și câteva instalații ori ansambluri obiectuale care reprezentau licorne, după cum urmează, drept care tatăl meu mi-a șoptit amuzat că licornele m-au urmărit până în lagună. Licornele era expuse pe terasele închise ale clădirii Punta della Dogana (imediat după biserica mea favorită de pe Canal Grande, anume Santa Maria della Salute), după pereți de sticlă, și erau confecționate din argint aurit, argint și fier. Licorna aurită era orientată să vegheze Canal Grande și din cornul ei se zărea atât o bucățică din Piazza San Marco, cât și una din insulele mele favorite în lagună – San Giorgio Maggiore (din campanila de aici se zărește cea mai tulburătoare Veneție de sus!). Licorna din fier era orientată spre insula Giudecca, iar cornul ei indica biserica Il Redentore. Licorna din argint era orientată spre micile palate de pe Canal Grande, imediat după Hotel Monaco & Grand Canal și Ca’Giustinian. În Palazzo Grassi, situat față în față cu Ca’ Rezzonico, Damien Hirst adăpostise un desen fin cu inorog, apoi un așa-zis craniu de inorog confecționat din cristal și replica sa presupusă a fi fost extrasă din ocean, ceea ce era o minunată făcătură din poliester, aluminiu și lumină acrilică. Tatăl meu Domițian a glosat, mai apoi, ritualic pe ideea că licornele mă urmăresc oriunde aș merge, pas cu pas.

Dar să mă întorc la festivalul ieșean de literatură unde am citit, în Cortul central al urbei și al festivalului, tocmai reportajul gourmet despre căutarea licornelor. De aici o puzderie de chestionări și nuanțe pe care le-am primit. Himericul de Iulian Tănase m-a întrebat dacă nu am de gând să scriu vreun microroman stil Roberto Bolaño, iar întrebarea lui m-a pus pe gânduri. La urma urmei de ce nu?! Când am ajuns la Cluj, i-am și emailat degrabă lui Andrei Codrescu, să-i zic cum a fost la Iași, cu licorne cu tot, și să-l întreb de posibilitatea microromanului bolañez. Iar Andrei a răspuns așa (cred că era nostalgic după jivine magice și după scotocirea care avusese loc acum un an de zile):

 

 

Draga Ru: un roman e posibil. In prezent licoarnele și oamenii care le văd reprezintă ceva nou. Povestitorul romanului și Povestașul sunt figuri paralele din ere diferite. Am și eu o poveste in note, dacă găsesc timp o sa meditez pe tema intr-o poveste.

 

 

întrucât eu îi scrisesem astfel :

 

Am uitat sa iti spun ca la Iasi, la FILIT, am citit fragmente din reportajul despre cautarea licornelor, anul trecut. Am facut-o in cadrul unei lecturi publice, in care te-am pomenit mult si bine.

duminica aceasta a fost exact un an de zile de la isprava noastra in 3, alaturi de soferita Calina.

povestea licornelor a avut un succes mare la Iasi.

Unii m-au imbiat sa scriu un microroman in stil Bolano despre aventura noastra la Kornis si in satul Neris, la Mortzi bacsi.

Tu ce crezi? Cum ti s-ar parea asa ceva?

Sa ma apuc?

 

 

Lucrurile tot nu s-au încheiat în chestiunea licornelor, căci auzind povestea scotocirii, Andrei Oișteanu și-a adus aminte cum în cartea lui de acum o vreme se ocupă de licornele de la castelul Kornis. Așa că mi-a trimis mail și totodată cartea întru lectură inorogică.

 

Dragă Ruxandra,

M-am bucurat să te reîntîlnesc la Iaşi .

Îţi trimit cartea în pdf. (Grădina de dincolo. Zoosophia, Polirom,  2012) în care am un amplu capitol ilustrat despre simbolistica Licornei (la pp. 209-228). Cred că te interesează, apropo de povestea fantastică pe care ne-ai spus-o la Iaşi.

Cu prietenie,

Andrei

 

Confundată sau tratată, în Antichitate, ca un măgar bizar dar și ca un cerb la fel de straniu ori ca un leu alb năltărog sau antilopă unicornată ori bou unicornat, domnul ori doamna monokeros ori monoctrus, licorna va să zică, avea aproape întotdeauna blană, în poveștile de odinioară. Androginia sa senină a fost sesizată din vechime și a folosit la destule speculații în alchimie, din pricina cornului tămăduitor.

Fixația mea legată de licorne era veche. În 2002, publicasem un roman numit Tricephalos, alcătuit din trei cărțulii (era un roman cu trei capete!), dintre care una se numea Cartea licornei și era axată, între altele, pe celebrele tapiserii ale Doamnei cu licorna aflate la Muzeul Cluny din Paris, dar și pe tapiseria genială (cu o licornă în țarc, gândită ca un centru al lumii) aflată în ansamblul mănăstiresc Cloisters din New York.

Ceea ce m-a izbit de la început în Muzeul Cluny a fost culoarea de granat a fondului pe care era țesută povestea Doamnei cu licorna, de parcă văzătorul tapiseriilor ar fi participat, de fapt, la o corridă, ca taur atacator. Verdele, așa cum se îmbina cu roșul acela aparte, aparent decolorat, stârnea frenezie, fiindcă în ascunzișurile lui se pierdea un albastru aparte de cer fals înstelat. Doamna nu era nici frumoasă, nici urâtă, ci avea un chip debiloid, cu ochii stilizați exoftalmic. Nu zâmbea deloc, concentrată cum era asupra gesturilor ei de inițiată. Cinci tapiserii erau închinate simțurilor omenești pe care Doamna le experimenta pe licornă: pipăind cornul acesteia, făcând-o să se privească în oglindă, cântându-i la harpă, hrănind-o cu semințe și fructe și făcând-o să miroase flori. În cea de-a șasea tapiserie, Doamna își scotea colierul de la gât și renunța la cele cinci simțuri pe care licorna le experimentase anterior. Deasupra cortului din care ieșea viitoarea călugăriță scria À mon seul désir, dar sensul părea să fie À mon seul désir je renonce. Părea să fie, zic, pentru că asupra acestor cuvinte aveam destule îndoieli: primul cuvânt, À, era tăiat de frânghia de susținere a cortului din care ieșea cea pocăită, având ca pereche un alt semn, deși litera era confuză. Semnul era tăiat de frânghia cortului din partea opusă, în așa fel încât ceea ce rămânea, de fapt, era: Mon seul désir. Dacă lucrurile trebuiau a fi înțelese astfel, atunci gestul Doamnei era unul de dăruire față de licornă și de goliciune. Firește că exageram și priveam tapiseria Mon seul désir cu un ochi păcătos, dar nu fiindcă aș fi voit să spurc în vreun fel legătura dintre fecioară și licornă. Mi se părea, însă, desuetă pudibonderia interpretării care pretindea că femeia renunță la carnalitate, licorna fiind martorul pur al acestei asceze. În cazul tapiseriei despre care vorbesc, renunțarea la trup venea după ce Doamna atinsese cornul inorogului și după ce făcuse licorna să se privească în oglindă. Din cele cinci tapiserii închinate simțurilor, acestea două mă tulburaseră. Întrucât femeia aceea exoftalmică și pierdută în alte lumi atingea un substitut de falus și făcea din această atingere o demonstrație de putere și o pedagogie a unuia dintre simțuri, probabil a celui mai de temut. Fiindcă una este să îl atingi pe celălalt, străin ție, și altceva să-l atingi exact acolo unde celălalt este altfel decât orice altă făptură. Mă intriga, apoi, faptul că licorna din această tapiserie aducea mai degrabă cu un țap decât cu un cal. Capul licornei ajungea puțin mai sus de genunchii Doamnei, iar cornul depășea cu ceva șoldurile acesteia. Cu cealaltă mână, Doamna ținea o prăjină albastră care putea fi o lance înfiptă în pământ. Dar tot scenă a marii atingeri era și tapiseria care ilustra simțul văzului. Adevărat că licorna se privea într-o oglindă ambiguă: chipul inorogului era cabalin-efeminat, făptura aceea aducând de-a dreptul cu un efeb. În oglindă, însă, se zărea un cal cu barbă, cu o singură ureche și fără cornul de inorog. Apoi licorna reală, care se reflecta în oglindă, stătea cu picioarele din față în poalele oarecum ridicate ale Doamnei, în timp ce aceasta ținea inorogul de după grumaz. Privirea Doamnei era impasibilă sau, poate, ușor încruntată, chiar sceptică, așa încât orice urmă de erotism ar trebui suprimată din interpretarea mea. Dar era imposibil ca între ideea de Doamnă și aceea de licornă să nu se învălmășească o oarecare senzualitate, fie ea spirituală, dacă altfel nu se putea.

Gustave Moreau are și el un tablou cu trei licorne și patru fecioare, pictat în stil decandent față de medievala Doamnă cu licorna de la Cluny. Căci una dintre fecioare este magnifică în veșmintele ei regale, o alta, la picioarele ei, e o nimfetă răsfățată, cea de-a treia, însă, de o lascivitate desăvârșită, privește drept în ochi o licornă hipnotizată, iar o a patra fecioară privește către frumoasa înveșmântată care încearcă, de fapt, să se înconjoare de cele trei licorne, ca de niște adoratori, și să izoleze animalul hipnotizat de lasciva provocatoare. Undeva, în depărtare, vag și intenționat pâclos, mai putea fi, totuși, zărită o apariție feminină în roșu, care ținea în poale un animal alb, singurul palpabil, chiar și de la distanță, fiind cornul.

Cartea licornei se încheia printr-un extaz al văzului și al vânătorii pe care îl redau aici, într-o versiune prelucrată față de cea publicată odinioară.

À MON SEUL DÉSIR JE RENONCE

 

          Seniorul porni la vânătoare, alăturea de pajul său, un câine, o lance, precum și șoimul cel atoatevăzător, în timp ce domnițele se plimbau însoțite de doici și-un servitor de pază, ușor sumețindu-și rochiile lungi la pășirea în iarbă, printre păunii și prepelițele care foșneau, și ei, în preajmă. O, Doamne, câte grădini cu-asupra de măsură și flori înșurubate-n alte flori crescând ca vrejurile, pe când domnițele, cu lănțișor pe frunte și părul prins sub coroniță, le atingeau cu freamăt. Apoi, sub o magnolie, ele ședeau țesând, brodând și întinzându-și cusătoriile, pe când păsări răzlețe veneau să ciugulească la picioare. În poale-ar fi putut să le adoarmă mulțime de licorne, de ele n-ar fi așteptat-o doar pe licorna cea aleasă. De tihna coapselor fecioarelor, cine oare avea să se bucure în aste grădini nemaivăzute? Pe când o vulpe le pândea din ascunziș, domnițele erau curtate de cavaleri veniți din alte zări, cu daruri, cu medalioane în care un singur chip era nedeslușit: acela al licornei. Una din ele prinsă era de mână de-un curtezan, o alta de după un copac privea spre nicăieri, o alta rugăciunea își spunea mai într-o parte și-o alta aproape sărutată se lăsa. Pe când părinții lor citeau răvașe, cu pudeli rezemați de jilțuri ori pisici torcând, c-un cocostârc zburând năuc peste grădini, domnițele se îmbăiau cu zeci de servitori în jur: unul cânta la flaut, un altul împletea cosițele stăpânelor, altul le-nmiresma, altul ținea oglinda care fericea ori întrista. Pe lac, rața cu pui aluneca în tihna curților domnești de altădat. Ci, uneori, în liniștea acestor curți, stenahoria se făcea simțită, în așteptarea a ceva, a cine știe cui, a cine știe ce. Încercuite cu lanțuri de-aur și manșete de vizon, domnițele își susurau cuvinte tainice, nici de părinții lor știute, despre vreun zburător ce-avea puteri de farmec. Apoi, când nimeni nu le mai zărea și nici nu le știa, domnițele se atingeau, se sărutau, dar nimeni să nu-și închipuie vreun păcat, căci castitatea le era stăpână. Închise în iatace, fecioarele chiar dănțuiau, cu tălpile abia-atingând pământul.

          Castelele se-nviorau doar toamna, la culesul strugurilor, când domnițele aveau căderea să se-amestece cu oamenii de rând, să guste must ori chiar să zdrobească-n picioare boabele de strugure. Dar fericite cu adevărat erau numai la ceasul pieptănatului. Atunci servitorii le-nfigeau în creștete și duceau până la tălpi piepteni ca niște cărți sculptate, cu dinți mărunți de pește ori dinți de urs, piepteni cu patru șiruri de dinți, ca niște scaune crucișe. Aceasta, pe când stăpânul și stăpâna urmăreau la zaruri cheltuielile cavalerești, domnești și de alt fel.

          Sub semnul lunii, între fecioarele-nsemnate cu trei cruci și-o eșarfă de-argint, stătea Doamna aleasă. Deși curată, servitorii nu o numeau domniță, ci Doamnă, fiindcă era stăpâna renunțărilor. Pe-o insulă albastră, având alăturea licorna și un leu, tustrei roșiți de cerul străbătut de limbi de foc, povestea lor voi spune-o acum. Înveșmântată într-o rochie verzuie de brocart, cu flori albastre, având pe frunte eșarfa-i brodată, cu părul blond, chiar copt de soare, Doamna ține în mâna dreaptă un papagal, iar cu cea stângă atinge fructele pe care servitoarea-fetișcană le poartă într-un vas de preț. La picioare-i stau o maimuță, iepuri și câini pitici, dar în grădină mai sunt risipiți o pisică sălbatică, un ied, un vulture, o vulpe și un lup. Leul ține steagul fecioarei, la fel licorna, deși ea singură privește către noi, privită fiind, la rându-i, de leu și Doamnă și de servitoare. Dar de-ar gusta licorna din poamele de oferit, nu știu ce ar simți. Cu barba-i albă de țap și ochii lăcrămoși, cu gene lungi, licorna privește către noi.

          Apoi iat-o pe Doamna-nveșmântată în rubiniu brocart, cu dungi aurii și capișon negru, în timp ce păru-i e ascuns și doar un moț blond, ca vârf de lance, zburdă pe creștet. Ea cântă la orga mică din Eden, în timp ce leul păzește împrejurimile, iar licorna ascultă întinsă în iarbă. Fetișcana atinge în treacăt orga stăpânei, în timp ce nimeni pe nimeni nu privește în ochi.

          Înveșmântată în brocart rozaliu, cu broderii verzui, Doamna stă-ntinsă pe pajiște, licorna fiind sprijinită de genunchii ei. Doamna privește trist spre licornă, în timp ce aceasta privește-n oglinda dăruită de Doamnă. Poala rochiei, întoarsă pe dos, e sângerie. Picioarele-i de chinezoaică nu i se zăresc. Păru-i ajunge pân la tălpi. Cine ești tu, licornă? Căci singurul tău corn nu se zărește în oglindă!

          Înveșmântată în brocart roș, auriu și-albastru, cu dantelă galbenă pe creștet, Doamna-mpletește flori de grădină. Fetișcana îi ține tava de aur umplută cu flori. Leul și licorna au scut de cavaleri rătăcitori și cruciați. Maimuța așezată deasupra coșului cu flori miroase cu nesaț. Nimeni nu privește pe nimeni. Dar, oare, mirosul unde are să poarte făpturile prea simțitoare? Mure, mere, alune și portocale pot fi culese în preajmă.

          Înveșmântată în brocart albastru, cu brâu auriu și rubine pe creștet, Doamna atinge singurul corn al licornei. Leul privește spre noi, maimuța spre Doamnă. Fetișcana pierită-i. Licorna i-un țap cu barbă senină. Vulpi, iepuri, leoparzi, șoimi se sălășluiesc în grădina aceasta. În cealaltă mână, Doamna ține ea însăși stindardul onoarei sale. Licorna privește-nspre Doamnă: atingerea cornului său a trecut-o în jugul suav al iubirii.

          Acestea fost-au cele cinci simțuri ale năpăstuirii. À mon seul désir je renonce, rostește Doamna muțește. Înveșmântată-n roșu brocart, cu poala verzuie străbătută de râuri albastre, cu un turban de sultană peste păru-i păios, cu dantele încinse de la coate pornind, Doamna-i întinde servitoarei colierul pe care atâta vreme îl purtase la gât. Nici o bijuterie nu mai are asupră-i, decât cingătoarea ca brâu călugăresc. Leul și licorna, fiecare, țin stindardul cinstei sale, păzindu-l la poalele cortului. Maimuța și câinele privesc înspre noi. Grădina a rămas aceeași, cu fiare trăind laolaltă, fără să se rănească. Mure, mere, alune, portocale. Cine ești tu? Sunt cea care am renunțat la tot, dar mai ales la mine însămi. S-au dus văzurile, mirosurile, auzurile, atingerile. Capră corcită c-un cal, cu singurul corn răsucit ca o turlă subțiratică, licorna e ultima ispită și martorul acesteia. Doamna s-a războit cu simțurile-i. Roșu, verde, auriu, albastru. Văd, aud, ating, miros și gust. À mon seul désir je renonce pour toujours. Cruciada fecioarei sfârșită-i. Un corn din păr galben avea ea însăși pe creștet. Perechea licornei era. Niciodată picioarele dezgolite ori cu-ncălțări nu i le-am putut zări. Licorna era și bărbat, și femeie, ori nici unul din doi.

 

 

          Acu, însă, ar trebui ca să rostesc povestea vânătorii. I se spunea în mai multe chipuri: lycorn, alicorno, liocorno, lincornu ori poate vânătorii înșiși nu știau ce hram poartă un asemenea animal. Dar mai potrivit ar fi să-i spunem făptură. Dacă nu au putut să o momească bărbații aceia cu o neprihănită, s-au pornit chiar ei să caute licorna, s-o hărțuiască, și-ntr-un-sfârșit, să o ucidă. Asemenea făptură nu ai cum să o îmblânzești și nici cum să o-nfrângi altfel. O haită de câini albi au strâns în preajmă vânătorii, căci mintea o aveau sfredelită de cornul calului nemaivăzut pe care voiau să-l captureze și să-i ia suflarea. Deci când, la ceasul arșiței, i-au prins urma, știind că făptura aceea era căzută-n torpoare, bărbații s-au pus să-și stârnească hăitașii, să-i înviforeze cu dinții-ncleștați, și să fluiere ca niște războinici zoriți la luptă. Cu toții erau înveșmântați în pantaloni roșii bufanți și-n tunici verzi, la pălăriile turtite purtând pene felurite. Călări ori pe jos, gura și mâinile le-aveau pornite-mpotriva făpturii nemaivăzute. Nimeni nu pricepea de unde venea furia lor, dar bănuiala era că se ivise din pricina cornului singuratic. Iar când hăitașii adulmecară urmele licornei, vânătorii-ncepură să chiuie și să șuiere ca niște săgeți. Apoi licorna țâșni din tufișuri, ca șarpele alb, făcându-și loc cu singuru-i corn și-mpungându-i pe câini. Prea mulți erau, însă, aceștia: unul zăcea cu burta spintecată, dar alții mușcau licorna de picioare ori de crupă, iar unul, cu limba neagră, mușcă licorna de grumaz, precum un lup, un cerb pierdut. Însă făptura aceea nu putea fi învinsă de câini, iar oamenii știau aceasta. Drept care fu rândul lăncierilor să-și dovedească-ndemânarea de țintași. Ca la turnir se întrecură ei cu zisul cavaler alb, până când unul izbuti să-i înfigă lancea în șold și de-aici începu sfârșitul. Licorna se prăbuși în genunchi, cu picioarele îndoite în față, apoi o lance îi străpunse gâtul iar câinii o acoperiră puzderie. Dar trupul făpturii nu fu rănit sângeros, astfel încât ea rămăsese albă, deși moartea-i intrase-n oase. Când, fără suflare zăcea la pământ, în vânători intră zavistia: care din ei să taie și să smulgă cornul? Care e mai curat și mai ales? Nici unul din ei. Așa încât se-ncăierară laolaltă cu câinii, alăturea de vânatul de preț. Pe când hârjoana lor stropită fu cu sânge, licorna ieși din pielea-i moartă și dusă fu, lăsând la vremea vânătorii ce trecuse, înfăptuită fiind, doar leșul său. Dar fără cornul ce-l râvneau bărbații bătăuși. Lăsă un leș de cal corcit cu țap și-atâta tot. Când vânătorii se mai domoliră, trăgând cu ochiul la vânatul cel ales, văzură cornul dispărut și, bănuindu-se unii pe alții de furtișag, o luară de la capăt cu mânia. Estimp, într-o grădină veșnică, iarbă înaltă având, licorna privea spre nicăieri și, în aceeași vreme, spre toate cele. Cornu-i luase-nfățișarea unui arbore al lumii care-i țâșnea din creștet.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.