Scene dintr-un (posibil) alt regim al literaturii

Scene dintr-un (posibil) alt regim al literaturii

Thriller-ul e bazat pe o punere în scenă a evenimentului. Cuvîntul nu numește, desigur, nuditatea faptelor sau catalogarea incidentelor așa cum ne-a obișnuit nișa mizerabilistă care se autoproclamă pe rețelele sociale și în spațiile cenaclurilor drept promotoarea unei întoarceri la viață sau la literatura autentică. Mai precis și mai puțin simplist, evenimentul numește articularea dintre economia vieții colective (ceea ce leagă un element particular de formele mai largi ale unei vîrste și geografii a realului) și economia sensului (înțelegerea faptului că mecanismele limbajului nu sunt simple codări și decodări, ci forme de bulversare, invenție și formare a unei lumi). E ceea ce se întîmplă deja în debuturile literaturii încadrate în zona policier-ului: Sherlock Holmes articulează o ordine colectivă cu o ordine a gîndirii, într-o dialectică ce ar merita să fie studiată în prelungirea esteticii hegeliene. În Murder on the Orient Express, evenimentul numește această bulversare a logicii de suprafață, a cauzalităților și tipologiilor rațiunii instrumentale (și, am putea adăuga, ale unei definiții a literaturii bazate pe stricta oglindire și contemporaneitate cu un real ridicat la rang de singură forță semnificațională): cînd toate personajele sunt vinovate de crimă, victima devine problema, nu criminalul. E ceea ce profesorul Ion Vlad știa foarte bine în cursurile sale de teoria literaturii, cînd cerea o analiză a formelor literaturii capabilă să se scuture de moda etichetărilor simpliste (acesta e un autor simbolist, celălalt expresionist; acesta e un poet postmodern, celălalt modern etc) și să investigheze migrația, intersecția și montajul complex al formelor, sensurilor și lumilor care se nasc din aceste întîlniri, astfel încît thriller-ul să poate fi regăsit și studiat în toate diferențele și modificările sale și în Intruder in the Dust sau Voyage au bout de la nuit, spre exemplu. Evenimentul literaturii, de data aceasta, nu într-o simplă reprezentare a evenimentului realului, ci în articularea care le face posibile pe amîndouă prin chiar această întîlnire.

E ceea ce, firește, știe foarte bine Caius Dobrescu, autorul unuia dintre puținele (în ciuda discursurilor triumfaliste ale editurilor care scot an de an, nu-i așa, capodopere, sau a auto-promovărilor, ca individ sau grup, pe bloguri, rețele sociale și reviste de gașcă ale unui grup sau altuia) romane de excepție de după 1989 – e vorba de Teză de doctorat, un roman care îmbucurător nu uită lecțiile prozei majore a secolului trecut, de la faptul că romanul este în același timp arhitectură (compoziție, construct, formă) și geologie (a straturilor, a interferențelor etc), montaj și stil, pînă la faptul că literatura de calitate are un index istoric: nu – așa cum pare minților mai grăbite – o expresie a lumii în care apare sau a canoanelor la modă, ci o dublă apartenență, la lumea din care și în relație dialectică cu care survine și la lumea în care sensul ei (ca efect, ca bulversare, ca acces de la particular la universal) survine. Teză de doctorat e plin, desigur, de lumea din care și cu care apare, dar nu e dependent, închis în această lume, așa cum la fel, spre exemplu, Omul fără însușiri sau Marșul lui Radetzsky apar cu forța complexă și impunătoare a unei lumi, dar în același timp vorbesc, își produc efectul și chiar cunoașterea în străfulgerările intersecției cu alte lumi. Orice lectură a Tezei de doctorat este acum nu doar – retroactiv – o radiografie lucidă și convingătoare – cu mult mai mult decît timidele, deocamdată, tentative istoriografice ale prezentului nostru – a României anilor 90, ci și șansa unei perspective diferite, a unei filtrări neașteptate a României acestor ani, care își așteaptă cu resemnare literatura care s-o pună în vizibil, așa cum România anilor 2000 a devenit vizibilă nu în literatura acelor ani, care este deja în mare parte acoperită de praf, ci în cinema-ul românesc al momentului. Dar Caius Dobrescu e de asemenea autor de thriller și în sensul, aparent mai strict, mai cuminte, al termenului. La excelenta editură Crime Scene Press a generosului și inimosului George Arion, Caius Dobrescu a publicat pînă acum trei romane (dintr-o serie ce nu s-a încheiat): Moarte în ținutul secuilor și Praf în ochi au apărut în 2017, iar Recviem pentru nimeni a apărut în 2018. Toate perspectivele elaborate pe scurt în alineatele anterioare sunt relevante pentru aceste cărți. Ele sunt literatură ce doar pentru motive didactice sau de așezare pe rafturile librăriilor poate fi prinsă într-o etichetă strictă. Ele sunt de asemenea o articulare extrem de convingătoare – nu avem în proza de după 1990 prea multe exemple de acest fel – între ordinea istoriei și ordinea literaturii, o dialectică ce nu mai trebuie redusă la mecanismele regimului reprezentațional, ci trebuie înțeleasă după lecția marilor romane ale secolului XX: articularea între real și scriitură numește atît punctul în care două dimensiuni se intersectează producînd sens (și nu după vectorul oglindirii sau al cauzalității), cît și punctul în care se produce o deviere, o mutație, atît în real, cît și în efectele scriiturii (care pot numi modificarea lecturii sau schimbarea literaturii care urmează). Aici intervine economia evenimentului: istoria se reașază, scriitura încetează să mai fie secundă, ci e un actor-cheie al realului. Cele trei romane – prin montajul inventiv al mai multor voci – leagă lumea de dinainte de 1989 cu cea de după, această punere față în față refuzînd să explice totul într-o singură direcție. Arhitectura romanelor e aici cheia acestui echilibru: vocile care spun povestea o fac fragmentar, constant în raport cu stimulii momentelor prin care trec, și continuu în raport cu referința la alteritate: fie că e vorba de cercetarea unei doctorande de la o universitate din Budapesta, fie că e vorba de personajul cel mai misterios (și care pare să reprezinte punctul de articulare al tuturor perspectivelor și narațiunilor) care este Vlad Lupu. Totul se spune nu în raport cu un real care a avut loc (și care își conține, chiar dacă ascunse, sensurile), ci în raport cu condițiile spunerii: cuiva, cîndva, după mecanismele simultan surprinzătoare și ineficiente ale memoriei și după tentația, mereu în mișcare, a interpretării. Caius Dobrescu are de asemenea un ochi clinic perfect pentru cerințele și posibilitătile deschise atît de genul thriller-ului, cît și de ceea ce ar trebui să conțină o literatură care are mai mult decît ambiția înregistrării incidentelor mizerabile ale vieții. Dispozitivul clinic se organizează în jurul descoperirii simptomelor, adică a ceea ce irită o logică sau o ordine impusă asupra realului. Tocmai de aceea romanele lui Caius Dobrescu nu își propun să elucideze, să rezolve acest simptom într-o întoarcere la o ordine, la o rațiune care leagă și epuizează realul, ci să producă o mutație (și astfel mai întîi o invenție) în perspectivele înțelegerii, ale scrierii istoriei, ale economiei sensurilor realului. E ceea ce literatura înseamnă cînd nu se rezumă la rolul fie de oglindă reprezentațională, fie de puritate și autonomie estetică în care jocul ei se limitează la cadrul în care îi este permis să se miște. Mare parte din literatura de după 2000 e prinsă între limitele acestor două opțiuni. E poate surprinzător ca soluția ieșirii din impas să se afle într-o serie de romane pe care raftul librăriilor le-ar reduce la eticheta de “polițiste”. Dar deseori lucrurile majore se petrec departe de zgomote, de mode sau de canoanele stabilite de premii și, mai nou, de like-uri pe rețele sociale.

Literatura lui Caius Dobrescu merită desigur mai multă atenție decît rîndurile permise aici. Deocamdată ele sunt doar o invitație la o lectură deschisă, polifonică (așa cum romanele sunt) care să aibă curajul unui alt punct de referință decît formele rezervate literaturii în lumea în care trăim.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.