„Europa este un dar al creștinismului” (I)
Cartea Despre viață, destin și notalgie e una plănuită sau una, oarecum, neașteptată de tine?
E o carte provocată de Gabriel Liiceanu, care, excedat că nu-i dau nimic, mi-a zis: „Să știi că te public cu forța. Eu am un folder, folderul Horia, în care pun texte de-ale tale, texte formidabile. Ce-aștepți?”. I-am zis, cam sceptic și preventiv-îndărătnic: „Trimite-mi folderul, să văd ce e formidabil pentru tine”. Mi l-a trimis. Erau acolo câteva eseuri de care îmi aminteam, altele de care mă rătăcisem, care meritau cumva recuperate. În jurul nucleului folderului Horia al lui Gabriel am construit scheletul unei cărți. Pe care, cu ajutorul altor eseuri, alese de mine din folderele arhivei mele, am compus arhitectura acestei cărți, în trei părți, Viața, Țara, Europa.
Sunt în ea și texte mai vechi, din anii ‘90, dar și texte din anii 2000.
Da, cele mai vechi sunt scrise în 1992, deși au fost publicate în ’93 sau ’94. Între ele, rememorările privitoare la primele tale călătorii în străinătate. E acolo evocată întîlnirea ta cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.
Se leagă de debutul meu în presă. Eu am debutat în 1992, în revista Contrapunct. M-a publicat acolo Alex Leo Șerban, care, enervat de faptul că nu public nimic – prietenii mei știau că scriu, firește –, mi-a zis: „Nu se mai poate! Trebuie să publici”. I-am răspuns: „Dar n-am un nume publicabil. Nu poți să ieși în lume cu un nume ca Patapievici, a cărui unică rimă perfectă este cum-te-mpiedici”. El mi-a replicat: „Numele tău?! Ce are? E foarte bun! Imaginează-ți: H.-R. Patapievici”. Și l-a scandat: „E perfect”. Și așa a rămas. Alex m-a debutat cu un text ales de el. I-am dat un fragment dintr-un poem, i-am dat un eseu despre Brâncuși și arta modernă și o proză care se numea Cristache. Un portret. A ales proza. A scris un șapou foarte frumos, pe care l-am văzut direct în revistă. Iar asta a fost în februarie 1992. Evoc acest fapt pentru că în vara lui ‘92 am fost invitat să scriu pentru România literară, iar asta se leagă de întîlnirea cu Monica Lovinescu. În redacția României literare lucra Adriana Bittel.
O prozatoare excelentă.
Da, o prozatoare fină, al cărei scris alb e țesut din emoționalități foarte subtile. Cu Adriana sunt vecin, locuim în același bloc. Într-o zi mi-a spus: „Uite, am un mesaj de la Monica Lovinescu; dacă ai drum la Paris, negreșit să-i cauți”. Mi-a dat numărul de telefon. Destul de neașteptat, în octombrie ‘92 am ajuns la Paris pentru două luni, cu o bursă Tempus. Am fost mentorat de către Jean-Robert Armogathe, pe care îl știam ca specialist în secolul al XVII-lea și de care aveam să aflu ulterior că era secretarul cardinalului de Paris, Jean-Marie Lustiger. Locuiam pe rue Madame, la École Bossuet. Era, pentru mine, inimaginabil. Îți dai seama, din vizuina neluminată a comunismului în Parisul Bibliotecii Naționale, a arhivelor Academiei de Științe, a Grădinii Luxembourg și a luminii capitalismului. Am citit tot timpul și am făcut fișe și notițe ca un nebun, pentru zeci de ani de absență din lume. Din capul locului, n-am îndrăznit să-i sun: să le spun ce? eu? – cine eram eu? Dar, când s-au apropiat Sărbătorile, când în Paris totul s-a golit și s-a închis, când mai aveam numai câteva zile de stat și îmi pregăteam valizele cu cărți pentru întoarcerea în țară, mi-am luat inima în dinți și mi-am zis: hai să-ncerc să-i sun. Am ieșit pe stradă să caut un telefon, pe vremea aceea nu existau telefoane mobile, ci numai telefoane publice…
Cu fise.
Cu fise, da, am pus monezile în telefon, am format numărul și, cu respirația cam tăiată, am așteptat. Suna. Nu știam că există repondeur și, cînd mi-a răspuns vocea inconfundabilă a Monicăi Lovinescu, nu mi-am dat seama, atît de emoționat eram, că e un mesaj de robot – textul era, țin foarte bine minte: «Vous êtes chez Monica Lovinescu et Virgil Ierunca, veuillez laisser un message après le bip sonneur» – și am crezut că îmi vorbește direct, că mi se adresează, Monica Lovinescu. Când am simțit o mică pauză, am spus și eu: „Bună ziua; mă numesc Horia Patapievici și am numărul Dvs. de telefon de la Adriana Bittel”. Dar ceva nu mergea, vocea ei mergea înainte. Asta m-a tulburat. Noroc că, la un moment dat, mesajul s-a întrerupt și o voce explozivă, care era a Monicăi Lovinescu, a spus: „Domnule Patapievici, sunteți aici? Sunați de la Paris?”. Am răspuns, da, vă sun de aici, de la un telefon public. „Unde sunteți?”, m-a întrebat. Am explicat, bîlbîindu-mă, iar Monica mi-a explicat repezit cum se ajunge la ei. M-au invitat să ne vedem imediat, la ei acasă, dacă pot. Firește, puteam! A urmat o prietenie fulgerătoare, care a durat pînă la sfîrșitul vieții lor. Uneori, cînd ne aminteam, Monica îmi spunea: „Pe dumneata să știi că Virgil te-a descoperit”. Iar Virgil stătea cum îl știi, abstras în ținuta sa britanică, și zîmbea în felul său fin, vag ironic, detașat și cumva în trecere, en passant: „Oui, Monique, tu vois? Il est bien vrai”.
Ai scris multă poezie, multă proză, dar ai publicat puțin. Aveai un roman, Viața la 17 ani, din care am citit un fragment în Orizont și care urma să apară.
Da, l-am anunțat, dar, din anumite motive, nu l-am mai dat.
Ai un poem, de 5000 de versuri, din care ai publicat în revista Vatra…
Poate că merită evocat cum am ajuns să public poezie în Vatra și numai acolo. Se leagă de Al. Cistelecan – de Cis – și de o relație specială cu el. Știind că scriu poezie, a insistat să-i dau cîteva texte pentru Vatra. I-am spus că nu public. A insistat. Mi-a propus un aranjament. „Să facem așa”, mi-a zis. „Dă-mi un poem pe an, doar unul; trei ani, atît. După care faci ce vrei, nu mai publici. Fă-o pentru mine, doar în Vatra”. Am acceptat. Așa se explică că a apărut în Vatra o mică parte din acest poem. Nu mai știu dacă au fost trei ani sau patru.
De ce n-a apărut nici el într-o carte, fiind gata de mult?
E gata din anii ’80. E scris între 1983 și 1987. Pentru mine, personal, a fost o mare experiență. Mai scrisesem până atunci poeme. Scrisesem, de pildă, un poem de o oarecare lungime, Imnul panegiric, care e un fel de poem orfic, inspirat de contactul cu grecitatea naturii de la Cochirleni, al cărei impact asupra mea l-am evocat în Zbor în bătaia săgeții. Un rezultat al acelei întâlniri mirabile cu ceea ce mie îmi apăruse, epifanic, ca un peisaj grecesc arhaic, orfic, dionisiac, a fost Imnul panegiric, un poem în trei reprize, pe care l-am subintitulat Dumnezeului necunoscut, în prelungirea faimoasei întâmplări cu Pavel, din Faptele Apostolilor, când apostolul neamurilor s-a dus să le predice atenienilor; care o vreme l-au ascultat cu interes, fiindcă grecii aveau curiozitate filosofică, până în momentul în care le-a vorbit despre învierea morților. Atunci ei au izbucnit în râs – asta era prea de tot! –, i-au întors spatele și au plecat. Mai înainte, el le spusese: „Atenieni, în toate vă găsesc foarte evlavioși: pe cînd străbăteam cetatea voastră și mă uitam de aproape la lucrurile la cari vă închinați voi, am descoperit și un altar pe care este scris UNUI ZEU NECUNOSCUT; ei bine, pe acesta pe care nu-l cunoașteți deși îl venerați, pe acesta vi-l vestesc eu.” Un Dumnezeu necunoscut lăsase urme și în natura acelei toamne și a acelor apusuri de la Cochirleni. Asta era în 1978. Dar în ’83, cînd am început să scriu poemul epic de care m-ai întrebat, o altă inspirație m-a confiscat. În mine a început deodată să vorbească o voce. Ar fi mai exact să spun că s-a născut? Robert, era o voce pe care nu o cunoșteam și în care nu recunoșteam ceva ce fusese pînă atunci al meu. Această voce, distinct, cu o anumită dicție epică (deși nu povestea nimic – sau poate ar fi mai bine să înțeleg că vestea ceva?), a început să dicteze. Era o metrică, un ritm, anumite asonanțe și un suflu. Iar eu transcriam. Și apoi, în pauze, cizelam. Așa a durat patru ani. Vocea asta a vorbit în mine până în ’87. După care a dispărut brusc, la fel cum venise: de nimic nu fusese anunțată, de nimic nu a fost urmată. Poemul s-a încheiat neterminat. Are ceva peste 5000 de versuri încheiate, plus șapte părți pe care le-am numit Addenda, pentru că sunt de fapt doar ciorne pentru cânturi care nu au mai putut fi duse pînă la capăt, fiindcă vocea pur și simplu m-a lăsat.
Discut de foarte multe ori cu prietenii care scriu poezie și ajungem la aceeași concluzie: uneori, nu suntem decât instrumentele unei voci pe care o auzim. Culegem o energie de undeva și o transcriem în cuvinte. Asta, atunci când scriem lucrurile bune, desigur. Cele proaste vin de la noi. Când ne iese ceva bun, ne mirăm: cum de-am fost în stare de așa ceva, cum de-am putut eu asta?
Din cauza asta, Malraux, într-un text din Antimemorii prilejuit de moartea lui Georges Salles, unde evocă ședințele mediumnice ale unei clarvăzătoare pentru atribuirea unui artefact de proveniență necunoscută, asemăna geniul poetic cu divinația paranormală. În fond, spunea el, Hugo nu dispune de geniul său poetic după plac, cum nu îi stă la dispoziție văzătorului clarviziunea sa. Exemplul lui Malraux era Booz endormi, a cărui performanță poetică nici măcar Hugo, cu geniul lui poetic neverosimil, nu o putea reproduce la comandă. Geniul, ca și clarviziunea, argumenta Malraux, nu e reproductibil, deci nu e științific. Deci nu prin știință îl poți respinge, așa cum nu prin știință prozodică poți defini geniul poetic.
Și ai mai scris poezie?
Am mai scris, da, dar poezie scurtă, poem epic n-am mai scris niciodată. Poemul epic e al vocii care vorbește în poemul epic, de care nu dispui.
Și de ce nu se pot strânge într-un volum?
Ei, sigur că pot fi strânse…
Nu te-a interesat zona asta? Romanul, prozele scurte…
Rămân deocamdată experiențe (cum să spun?) mai secrete de-ale mele.
Te inspiri citind, Horia? Ce declanșează, în cazul tău, actul scrisului? Sau te pui pur și simplu, dimineața, la masa de scris și lucrezi?
Asta făceam când eram adolescent și tânăr. Aveam voința să mut munții prin disciplină. Astăzi, însă, nu mai am deloc această îndîrjire a voinței. Astăzi predomină meditația, reculegerea, îngăduința, rugăciunea, lectura orientată…
Mai citești de plăcere, ți se mai întâmplă să mergi într-o librărie și să alegi o carte la întâmplare?
Citesc de plăcere, însă orientat. Găsesc, în continuare, cărți de care nu știam, formidabile, și pe care cad, cu acest noroc improbabil al cititorilor, din pură întâmplare, dar e o întâmplare a bibliografiilor, ca să spun așa, nu mai e nimic miraculos în ea.
Însă te poate deturna un rând dintr-o revistă literară, scris de cineva care contează pentru tine și care spune „ce carte formidabilă” și să lași ceea ce citești, deja, pentru acea carte?
Bineînțeles. E ceea ce de fapt mi se întâmplă cel mai adesea. Din cauza asta sunt foarte sibaritic și epicureu în programul meu. Am acasă două mese și o canapea, pe care se află pe mai multe rânduri cărțile pe care le citesc sau care, scoase din bibliotecă și puse anume acolo, își așteaptă rîndul. Sunt grupate tematic sau potrivit conexiunilor pe care le fac între anumite subiecte. Nu mă mai grăbesc. Cum ar veni, privesc în zare. Știu ce mă așteaptă. Și nu mă grăbesc. Cărțile, pe care le citesc simultan și întotdeauna cu fișe, avansează lent, astfel că îmi ia uneori și o jumătate de an să termin o carte care în fond mă pasionează. Iar scrisul, și el, se mișcă greu. Nu mai am rapiditatea din anii ’90, cînd scriam cîte trei articole diferite pe săptămînă și lucram în paralel la tot felul de cercetări private, care au rămas, în cea mai mare parte, și azi, tot private, deși m-am folosit de materia lor în toate cărțile pe care le-am scris de atunci. De pildă, cartea despre condamnarea lui Galileo Galilei nu am publicat-o niciodată, deși e aproape terminată. Prima conferință pe care am ținut-o în viața mea a fost din ea, se numea „Galilei la Niceea: 325 și 1633”. Poate ți-o amintești, am ținut-o la Timișoara, în 1997.