„Revanşa postumă” a lui I.D. Sîrbu

„Revanşa postumă” a lui I.D. Sîrbu

Nu se putea găsi un titlu mai potrivit pentru o suită de glose la opera lui I. D. Sârbu decât Revanşa postumă, dat de Nicolae Oprea culegerii sale de eseuri şi cronici dedicate acestui prozator (Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2016).  Căci dacă vorbim astăzi de o operă cu adevărat semnificativă așezată sub acest nume, faptul se datorează, cum se știe, spectaculoasei sale reevaluări după publicarea postumă a romanelor Adio Europa! şi Lupul și catedrala și, poate mai mult decât a acestor scrieri, a paginilor de jurnal și a corespondenței tipărite după 1989, anul morţii prozatorului.  Cititorii şi critica au avut atunci revelaţia unei opere de sertar cum erau puţine la noi, de un curaj etic şi de o forţă polemică antitotalitară fără egal în literatura română, în formule frapant originale. Proza romanescă, mai ales Adio Europa!, a putut fi situată în aria scrierilor subliniat parabolice, de culoare parodică şi grotescă, satiră nemiloasă a regimului dictatorial comunist văzut la modul carnavalesc, cu o vervă caustică în construcţia unui nou Isarlîk balcanic, transferat în epoca ubuescă a anilor ’80. La rândul ei, corespondenţa, începând cu  masivul tom Traversarea cortinei (1994), apoi Scrisori către bunul Dumnezeu (1996) şi alte culgeri, a descoperit un spirit nesupus, mare maestru în mărturisirea sau evocarea unor momente de viaţă pline de  culoare, cu o energie pamfletară pe care au avut-o la noi un Arghezi sau Petre Pandrea.

Printre criticii care au participat substanţial la această „revanşă postumă”, Nicolae Oprea are meritul pionieratului, – a publicat o primă, substanţială monografie sub titlul I.D. Sârbu şi timpul romanului (2000), scriere de referinţă, care a deschis calea a numeroase cercetări dedicate prozatorului, adevărată „avalanşă postumă”. Interpretul cu stagiu important de cercetător al literaturii române, de la Macedonski şi V. Voiculescu la epoca de după cel al Doilea Război Mondial, cu un segment remarcabil consacrat Literaturii „Echinoxului” (2003) şi o diversificată activitate de cronicar  exigent, realiza în sinteza din anul 2000 o vedere de ansamblu susţinută de atente şi nuanţate analize ale universului lui I.D. Sîrbu, în ipostazele sale de nuvelist, dramaturg şi, cu un accent special, de romancier, cu un adaos însemnat de lecturi ale scrierilor diaristice şi corespondenţei. Ajunsese la concluzia, nu de toată lumea împărtăşită, că scriitorul  era de situat „în rândul prozatorilor de prim-plan ai literaturii române postbelice”, alţii deplasând accentul axiologic pe opera jurnalistului şi a epistolierului, poate din pricina caracterului prea subliniat alegoric şi al reflecţiilor eseistice extinse în perimetrul ficţional.

În noua sa carte, profesorul piteştean, ce pare a fi citit tot ce s-a scris despre I. D. Sîrbu, face un  fel de bilanţ al „sârbologiei” de după publicarea studiului său, citind cu dioptrii înmulţite încercările monografice, tezele de doctorat, eseurile critice, culegerile de documente apărute între timp. Are despre toate aprecieri pertinente, aduce completări de informaţie şi nuanţări ale privirii critice. Un număr de pagini reia parcele de lectură din din volumul cu care inaugurase suita interpretărilor, cum e cazul cu cele  care se referă la „competiţia cu cerchiştii” de la Sibiu, în anii săi de debut, şi – simetric  –  Vârsta creaţiei „postume” – insistând, acestea din urmă, asupra reflecţiilor amare ale prozatorului despre soarta scrisului său forţat să rămână încă în umbră. În continuare, secvenţa de Eseuri şi reveniri reia într-adevăr teme deja tratate în lucrarea amintită, dar cu evidenţierea mai apăsată a unor aspecte caractreristice (de exemplu, relative la Distopia lui I.D. Sârbu, ca „montare şi demontare a utopiei comuniste”, cu rapeluri la repere clasice sau moderne ale acestui tip de scrieri, între Thomas Morus, Campanella şi Orwell ori Soljeniţin,  insistând pe „dimensiunea  carnavalescă”, de „bâlci autohton”, cu viziunea „vieţii răsturnate” şi „dublurile parodiante” ale protagonistului de referinţă voltairiană, Candid Dezideriu, neomiţând să noteze „caracterizarea cvasimaniheistă”’ a personajelor care ilustrează lichelismul şi parvenitismul în structura socială a epocii”. Se reţine din această suită eseistică şi micul studiu comparativ Simbolistica lupului la Dimitrie Cantemir şi Ion D. Sîrbu, în romanul Lupul şi catedrala, cu trimiteri fireşti la Mircea Eliade, dar şi  la ontologia lui Noica şi filosofia istoriei a lui Blaga, cui prelugiri ale acestei reflecţii în Simbolistică şi realism metafizic. Importantă îmi pare, în legătură cu acest roman, observaţia că este vorba despre un  roman hibrid” (termenii sunt ai scriitorului) şi „mai schematic la nivelul simbolisticii şi ideologiei, raportat la Adio, Europa!”, iar  acest „risc de a schematiza” prin infuzarea filosofiei în ficţiune, simţit şi de I. D. Sîrbu, semnalează volens nolens o posibilă carenţă care e, măcar parţial, şi a romanului despre universul noului Isarlîk. „Flosofarea” dăunează – cum se remarcă totuşi în paginile următoare, despre Personajul-pereche, şi  construcţiei epice din Adio Europa”, apreciat pe drept cuvânt drept „roman eseistic”, cu recunoaşterea, de data asta expresă,  a „deficitul[ui] de fapte care să dea confirguraţie caracterelor   [şi care] conduce la  un anume exces al caracterizărilor directe”. Este şi ceea ce justifică  rezervele altor comentatori, amintite mai sus. O întoarcere spre corespondenţa scriitorului, aşa de expresivă (vezi Epistolierul şi ideeea postunităţii), face şi mai evident regretul că  acesta n-a apucat să-şi scrie memoriile,   care ar fi fost probabil opera sa cea mai valoroasă, corespunzând perfect vocaţiei sale de evocator-eseist dedat plăcerilor „filosofării” şi, – s-ar zice – reconfigurărăii cvasificţionale a unor date de biografie concretă. Utile ca informaţie de istorie literară sunt şi fişele ce trimit la Revista Cercului Literar şi proiectele de înfiinţare a celeilalte publicaţii visate de „cerchişti”, Euphorion. Profitabilă e şi încercarea de clasificare (tematică) a diaristicii româneşti, ilustrată de câteva exemple.

Partea ca mai întinsă a volumului, dedicată  Posterităţii critice a lui I.D. Sîrbu, înregistrează mai  toate contribuţiile documentare şi de intepretare, de la cărţile  de ecou critic  major, precum cea a lui Daniel Cristea-Enache, Un om din Est, la excelenta monografie dedicată Cercului Literar de la Sibiu de Dan Damschin, cărora li se adaugă o suită de teze de doctorat, de „eseuri complementare”, culegeri noi de corespondenţă, evocări (ca aceea a lui  Deliu Petroiu, coleg de „Cerc”), cu semnalări ale unor documente şi manifestări regionale   închinate operei în dezbatere. Sunt „marginalii”  utile, făcute de un evaluator exigent, bucuros să adune noi argumente pentru „revanşa postumă” a unui autor  admirat,  ajuns, în fine la momentul recunoaşterii meritate. Critic şi istoric literar experimentat, Nicolae Oprea mai face o dată dovada înzestrărilor sale susperioare de   cititor specializat al literaturii române contemporane, de data aceasta pe suprafeţe mai reduse, dispuse mozaical,  ale unui teritoriu ficţional şi memorialistic cu care  a avut timp să se familiarizeze, revizitându-l acum dezinvolt, fără morgă academică, cu o libertate a privriii ce nu-l face să piardă din vedere   ceea ce rămâne efectiv important şi semnificativ între frontierele lui.

 

 

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.