În 2008, tot în Steaua, lăudînd Numele mierlei: 50 de clipuri vesele şi triste, excelenta antologie de proză scurtă semnată de Radu Pavel Gheo, îi reproșam totuși o selecție poate prea puțin riguroasă a textelor și marcată de un sentimentalism al autorului față propria creație. 12 ani mai tîrziu, prozatorul revine cu Un drum cu Ceapă, o nouă antologie care preia și texte din cea anterioară și altele publicate doar prin periodice, reducînd acum totalul la doar 33 de titluri. Publicate în variantă revizuită și definitivă (dacă aș fi malițios aș observa că și în urmă cu un deceniu erau tot în format definitiv). Și atunci care ar fi interesul de a lectura un volum nu întru totul nou, un volum care, declarat, e doar o reeditare?
Sînt trei motivele pentru care Un drum cu Ceapă merită nu doar citit, dar, cred, și notat ca una dintre aparițiile importante ale anului 2020, în contextul în care (și asta o spun doar pentru proza românească) nu a fost un an fără destule surprize plăcute. În primul rînd, relecturarea textelor lui Radu Pavel Gheo confirmă că este unul dintre cei mai talentați și importanți prozatori pe care i-am avut în ultimele două decade. Apoi, revizitarea unor texte din trecutul imediat furnizează o oglindă în care ne zărim zugrăvită cu multă acuratețe imaginea de ieri dînd un sens cursului timpului. Și, nu în ultimul rînd, textele continuă să funcționeze și să ajungă direct și eficace la cititorul contemporan.
Este foarte greu să facem un podium al valorilor literare din anii de după comunism. Proza românească, după o teribilă degringoladă, furnizează acum, cu generozitate, volume de calitate, dar și o mare învolburare de direcții și curente. Încercări de continuare a tradiției, devieri, contestări, reinventări. Intenții și așteptări foarte diferite. Zone de contact foarte diferite între prozatori și cititori. Și un autism tot mai pronunțat al criticii, care reușește să coaguleze greu puncte de vedere îmbrățișate de suficient de mulți confrați pentru a deveni repere serioase. Totuși, să remarcăm că un segment important din toată această trombă creatoare are o binecunoscută, firească și marcată obsesie de a recîștiga trecutul imediat de sub umbra comunismului. Aici, Radu Pavel Gheo este un nume care nu poate fi ocolit și care ar trebui citat în contextul oricărei discuții serioase, atît romanele sale (în primul rînd Noapte bună, copii! și Disco Titanic), cît și prozele scurte impunîndu-l ca o figură de referință prin stil, atmosferă, perspectivă și intuiție.
Radu Pavel Gheo împarte Un drum cu Ceapă în trei segmente, primul fiind cel al schițelor cotidianului. Adică al anilor ’90 și 2000, anii în care au fost scrise. S-a observat unanim legătura deloc discretă cu schițele lui I.L. Caragiale, preferința pentru textul scurt, pentru personajele schițate din cîteva tușe și dintr-un dialog extrem de credibil. Textul structurat în jurul unui singur eveniment. Redat sec și clar. Și capacitatea de a face din aparentul banal un act semnificativ prin hipersensibilitate. Dar Gheo nu copiază, nu calchiază formula, ci o adaptează propriei sensibilități, care în astfel de texte ultra-scurte este pivotul de rezistență. Bănățeanul are o plăcere marcată de a contextualiza, de a creiona, chiar și în cîteva linii, atmosfera. Ochiul prozatorului reușește să surprindă, iar fraza să transpună elementele cheie ale unui decor foarte propriu. Calitățile de stilist care în romanele pe care le menționam mai sus susțineau compunerea cu multă finețe și subtilitate a atmosferei, care îi permiteau o reconstituire aproape cinematografică a unui decor românesc peste care s-a tras deja perdeaua istoriei, funcționează și aici. Atmosfera leșioasă a orașului de câmpie scufundat în zilele toride, foșgăiala oamenilor prost îmbrăcați, grăbiți și lipsiți de empatie, senzația de solitudine în mijlocul aglomerației urbane. Schițele lui Gheo au o profunzime pe care nu o băniuești la prima vedere. Odată coperțile închise, constați că puținele fraze au lăsat în urmă imaginea pregnantă a unei întregi lumi. Prozatorul e unul distant față de personaje, mai mult un contemplativ decît un comentator. Este evident că autorul savurează nu atît declicul final al poveștii, cît întreaga sa punere în scenă. Schița care dă și numele volumului este o demonstrație excelentă de narațiune care se construiește prin omisiune. Nimic din ceea ce e important pentru cele două personaje care parcurg împreună drumul dintr-un sat pînă la gară nu este rostit, nu este scris. Dar intuiția este astfel convocată de scriitură încît este imposibil să nu înțelegi, să nu construiești, ca cititor, exact acele teribile piese lipsă. Un text trist și adînc construit în jurul unui dialog mai mult în doi peri. Un text violent în spatele unei banalități tocite a unei drame comune. Niciun singur text nu conține vreo frază moralizatoare și totuși fiecare text are o poziție foarte clar marcată a autorului. Un autor care își subliniază punctul de vedere prin decupajul dialogului și prin detaliile pe care le reține. Astfel, chiar dacă nu se poate desprinde niciun citat concret, toate textele lui Gheo sînt o discuție despre România de azi, cu o poziție foarte clar marcată. De reținut că autorul are și o aproape melancolie în a redescoperi în text lumea la care reacționează scriind textul. Autorul nu are repulsie față de lumea pe care o rescrie, ci doar o înțelegere diluată cîteodată de un zîmbet amar.
România descoperită în paginile antologiei este România zilei de ieri. O realitate pe care o recunoaștem fără ezitare, dar pe care nu am lipi-o zilei de azi. Recitind textele, realizezi că totuși s-a petrecut o schimbare și că ceea ce în antologia de acum 12 ani era aproximativ cotidianul, astăzi este o poză de arhivă. Nu o schimbare de substanță, pentru că personajele volumului continuă să ilustreze de minune aceleași reflexe, aceleași obsesii, aceleași tipologii, ci o schimbare de detalii. Toate acele elemente de detaliu pe care autorul le reține pentru atmosferă scot narațiunile din cadrul actualității imediate și încep să contureze un parfum istoric. Ceea ce nu micșorează impactul textului, dar îi dau o perspectivă de adîncime care anterior nu existase.
Textele din cel de-al doilea segment sînt mai lungi, mai confesive și au o încărcătură autobiografică mai marcată. Dacă în primul calup autorul este unul retras, care se implică minimal în text, aici poziția sa este directă, în lumina reflectorului. Ironia e mai degrabă subînțeleasă, tonul, chiar și atunci cînd are conotații acide (precum în CFR 2015) nu neagă nicio clipă o anumită camaraderie cu evenimentele enervante, scandaloase, emoționante, triste sau glumețe care se desfășoară în pagină. Dacă primele texte sînt cele mai percutante, aici, în aceste discursuri personale sînt textele cele mai cizelate și cele mai profunde.
Al treilea segment include doar trei povestiri care sînt însă foarte diferite de restul volumului. Este segmentul care amintește că Radu Pavel Gheo este un autor care a făcut chiar mai mult decît să cocheteze cu fantasticul și științifico-fantasticul. Textele sînt foarte inegale, Unchiul nostru Rafael fiind indiscutabil piesa de rezistență, o povestire fantastică inedită și foarte bine scrisă, în timp ce Anomalia este mai mult o glumiță, iar Dar de Crăciun are o idee interesantă (o zonă a a Europei centrale și de est scufundată, cu orășele insuliță), dar o realizare cam scîrțîită și o poveste neconvingătoare-lacrimogenă.
Un drum cu Ceapă este un bun prilej de relectură, un mod de a descoperi că Radu Pavel Gheo, chiar și recitit după două decade, rămîne un autor solid care nu dezamăgește și care și-a cîștigat evident un loc aparte în literatura noastră.