Hiperenergică și energizantă, fluidă și deschisă oricăror metamorfoze de stil, sens și imaginar; condusă lucid dinăuntrul limbajului până în punctul în care imaginația devine o supernovă; pătrunsă în cele mai fine straturi de atomii realității care sunt aici miliarde de uși la marginea (sau chiar în miezul) irealității și multiversului, poezia lui Mircea Cărtărescu este astăzi unul dintre cele mai puternice și complexe modéle poetice din literatura ultimelor decenii.
Cu o mecanică sofisticată, prelucrând „totul” și recreând „totul”, în logica unei stilistici care operează mai degrabă cu un limbaj „cuantic”, această poezie își are originea în vizionarismul incandescent al autorului, capabil să foreze dincolo de suprafețele sociale, real(ist)e și familiare, până în zona de forță a imaginarului (și a fantasticului), unde asistăm la spectaculare cosmogonii în literă postmodernă. Din cele șase volume publicate de Mircea Cărtărescu, putem cu ușurință deduce faptul că, pentru autor, realitatea în sine, cu tensiunile și limitele ei, dar și cu bizareriile si micile miracole sau „paradisuri” care îi alcătuiesc celălalt chip, mai puțin întunecat și traumatic, este doar spațiul-catapultă, de unde încep călătoriile în multiversul interior, al imaginației ce rescrie lingvistic și afectiv lumea. Nu este vorba aici de o simplă evaziune din realitate sau de o frondă la adresa acesteia, ci de reașezarea lumii trăite și văzute în spații care pun în lumină magia și exotismul lucrului obișnuit, în așa măsură încât distanța dintre real și imaginat să scadă sau să dispară întru totul. Cu acest sens am folosit metafora „limbajului cuantic”, definitoriu pentru poetica lui Mircea Cărtărescu, ale cărei rădăcini sunt de găsit, la nivel structural, în ritmul și amplitudinea beatnică, deși autorul Totului realizează în poemele sale o sinteză de stiluri și tradiții estetice.
Cotidianul lui Cărtărescu este imaginar; el nu este doar ficționalizat, ci redefinit din temelii, în ciuda minuțiozității cu care poetul cartografiază spațiul urban. Lexicul extravagant, menit să epuizeze potențialul limbii române (cum numai în poezia lui Tudor Arghezi, Ion Barbu, Emil Brumaru, Șerban Foarță, Octavian Soviany sau Ruxandra Cesereanu mai putem întâlni, în doze și stiluri variate), imaginația de tip fantasy sau sci-fi, cu rezonanță utopică și cu deschidere către micro- și macrocosmos (care și-a avut ecoul, peste ani, în poezia lui Ștefan Manasia), atmosfera ludică, (auto)ironică și uneori jucat-patetică, acustica versurilor care atinge adesea acorduri hipnotice și psihedelice, stratificarea culturală, de turn Babel, a iconografiei poetice – prin toate aceste procedee și ingrediente, Mircea Cărtărescu izbutește să construiască un multivers cu valoare de mit personal.
Cum este înfățișat un asemenea multivers, în varianta sa de „plurivers” (cum și-a intitulat poetul o antologie) și care sunt planurile lui de adâncime? În numeroase poeme, Bucureștiul este spațiul obsedant al scriitorului, pe care acesta îl explorează labirintic, dirijat de hărți imaginare ce devin, într-un sfârșit, tocmai hărțile poeticii cărtăresciene. Dacă unii douămiiști, de pildă, au descris spațiile urbane ca sursă a răului, a traumei, a degradării umane și a revoltei, în numele unui mimesis reinterpretat și gândit să ilustreze o societate liberă, dar aflată în declin, pentru poetul Mircea Cărtărescu, Bucureștiul este un spațiu al euforiei sau chiar al extazului, al micilor deziluzii și al picanteriilor erotice, un spațiu destinat să fie pragul unor teritorii ideal(izat)e. Un București înțesat cu „blocuri din cărămizi de rubine” – iată oximoronul și ironia prin care poetul își transformă spațiul de origine, închis sub aura neagră a comunismului, într-o zonă propice reveriei, visului și căutării adevăratului București, ca paradis mental, imaginar, supus în mod repetat unor geneze și apocalipse. Un atare București, aparent cotidian și comun, cartografiat prin repere spațiale recognoscibile, este, în imaginația poetului, teritoriul care conține întreaga istorie culturală a lumii sau chiar întregul cosmos, privit de la nivelul particulelor elementare sau din „tărie”, unde se nasc și pier galaxiile. Cu alte cuvinte, ca să folosesc una din definițiile lui Brian McHale, Bucureștiul din poemele lui Mircea Cărtărescu este heterotopic, un spațiu alcătuit din mai multe lumi posibile, unele incompatibile sau contrastante, care se întrepătrund și alcătuiesc acest multivers personal, fantezist și oniric, paradisiac și apocaliptic, profund erotic și ludic-funest.
Pe de o parte, este vizibil contrastul dintre cele două spații urbane care locuiesc, la modul simbolic, Bucureștiul real: un spațiu traumatic, aflat sub semnul nefast al dictaturii, este așezat în umbra celuilalt spațiu, al imaginației vizionare, al paradisului himeric, unde se desfășoară călătoria de (auto)cunoaștere prin vis, delir, și stări cu „propulsie” cosmică, prin jocul lingvistic și stilistic sau prin conținerea identitară a tradiției poetice, ca o necesitate imperioasă în construcția de sine. Așadar, un București distopic și refulat peste care Mircea Cărtărescu își înalță Bucureștiul de lumină și „diamant”, singurul autentic și în măsură să aline o traumă istorică. Pe de altă parte, este explicabilă acum fascinația lui Mircea Cărtărescu pentru spațiile intermediare sau de trecere, precum vitrina, strada, tramvaiul, parcul, muzeul. Toate acestea sunt căi de acces la Bucureștiul astral, unde erotismul este unica lege și forță universală; de aici, persiflarea în spirit ludic a tristeții și a morții, adesea personificate, care nu mai au nimic în comun cu gravitatea modernistă a temelor majore. În multe poeme, dragostea contaminează și energizează întregul cosmos, până și obiectele, conceptele și particulele ajung să fie electrizate erotic – iar această „găselniță” este, chiar și după câteva decenii, de maximă originalitate.
În multiversul său imaginar, în heterotopia sa numită București, Mircea Cărtărescu defamiliarizează constant realitatea și cotidianul (diferit de cotidianul brut și transcris ca atare al altor poeți), în așa fel încât, cum nuanțam anterior, erosul este transferat asupra obiectelor, într-un soi de impersonalizare care, paradoxal, face și mai intime stările ajunse la climax. În sintonie cu dragostea care contaminează universul, chiar și atunci când acesta este friabil și în continuă descompunere, ca într-un extaz al distrugerii și recreației, recurentă este în poemele cărtăresciene corporalitatea care devine însăși lumea și adevărul ei. Ceea ce frapează în câteva volume este tocmai această permanentă deschidere cosmică, dinspre Bucureștiul imaginar către „văzduh” (evocând, firește, mai multe paradigme poetice), astfel încât narațiunile cosmologice și cosmogonice, construite frecvent în stil ludic, alcătuiesc religia internă a acestei poezii. Mai ales că mitul personal al lui Mircea Cărtărescu este legat de geneză, apocalipsă și escatologie, în diverse planuri semantice și afective: al dragostei, al lumii trăite și închipuite, al istoriei culturale și individuale.
De fapt, putem înțelege heterotopia scriitorului opzecist ca un spațiu organic și, în același timp, anorganic, cosmic și, simultan, microcosmic, care tinde spre o apocalipsă extatică, dar care își prevestește mereu o nouă geneză. Avem de-a face, în fond, cu un spațiu-ouroboros care se hrănește din imageria sa (mereu energică, așa cum spuneam la început), fără să devină monoton și autosuficient. De aceea, cred că multiversul lui Mircea Cărtărescu poate fi rezumat astfel, în cuvintele poetului: „o oglindă purtată de-a lungul unei oglinzi”.