Răzvan Voncu şi arhitectura scripturală

Răzvan Voncu şi arhitectura scripturală

De un deceniu şi jumătate, de când, la nici 35 de ani, era răsplătit cu Premiul „Titu Maiorescu” al Academiei Române pentru excelentele sale Secvenţe literare contemporane, urmăresc cu încântare – nu găsesc un cuvânt mai potrivit! – scrisul lui Răzvan Voncu. Scriind despre Labirintul mărturisirii. Strategii autoreferenţiale în literatura română medievală (2012) – de văzut şi Orizonturi medievale (2003), Despre Preda (2003), Eseuri critice (2006), Fragmente de noapte (2008), Un deceniu de literatură română (2009), Zece studii literare (2010), O istorie literară a vinului în România (2013), Poeţi români de azi, I (2015) –, îmi rezumam impresiile de lectură într-o schiţă de portret. Îi admiram echilibrul şi seriozitatea (mă bucur că Nicolae Manolescu a identificat o vână de ardelenitate în manifestările scripturale ale mai tânărului coleg!), stilul polemic şi nuanţat, tranşant şi expresiv, morga academică şi mlădierea colocvială, căci ştie să înveţe (în ambele sensuri: el însuşi şi pe ceilalţi, ca un „luminător” care se respectă), dar şi să se bucure contagios de descoperirile sale. În anii din urmă, am avut privilegiul de a-l asculta vorbind despre literatura română, invidiindu-i în secret studenţii. La Festivalul Naţional de Literatură de la Cluj (ediţia a doua), la tema „Şcoala Ardeleană şi începuturile modernităţii româneşti”, a vorbit despre cele două Iluminisme din Ţările Române, unul ardelean, altul de Bucureşti şi Iaşi, oprindu-se asupra unei trăsături care le apropie dincolo de diferenţele de obiectiv şi ideal: „o anumită filosofie a plăcerii pe care o poartă, în marginea unui discurs ideologic cât se poate de serios, iluminiştii de pe ambii versanţi ai Carpaţilor. Atât severii clerici catolici de la Blaj, cât şi micii despoţi orientali de la Bucureşti şi Iaşi sunt, ca şi omologii lor apuseni, oameni care preţuiesc aspectele lumeşti ale vieţii şi le cultivă cu o îndrăzneală care trădează apropierea epocii moderne”. La cea de-a treia ediţie, la tema „Începuturile literaturii române”, a reuşit să fascineze audienţa (lume bună, excelenţi cunoscători de literatură veche ei înşişi) răspunzând la întrebarea Cum (mai) citim literatura medievală? Pornind de la obiecţia absenţei intenţionalităţii estetice în literatura noastră medievală: „Considerată o premisă obligatorie a literaturii, intenţionalitatea estetică nu pare a fi prezentă între pricinile pentru care primii noştri cărturari iau condeiul în mână. Absenţa ei penalizează întreaga noastră literatură din secolele al XV-lea – al XVIII-lea, în care, într-adevăr, după cum subliniază un Al. Piru sau un Eugen Negrici, nu există un Petrarca sau un Iacopone da Todi, iar Cantemir este un caz izolat, de explicat tocmai prin alogenia sa culturalä”, Răzvan Voncu deschide demonstraţia cu două argumente care schimbă perspectiva: „1) estetica funcţională (Jauss) leagă literaritatea de funcţionalitate, şi, mai ales, 2) valoarea estetică nu este o condiţie a literaturii medievale nici în alte literaturi. Am evocat cele două discursuri fiindcă ele au probat încă o dată excepţionalul ambitus al vocii sale de critic şi istoric literar, dezinvoltura cu care străbate „pădurea” de semne şi simboluri, impresionanta diaprură exegetică la care apelează în fiecare nouă frescă interpretativă.

Noua carte – Arhitectura memoriei. Studii de istorie literară clasică şi contemporană, Editura Şcoala Ardeleană, 2016, 412 pagini – este şi ea o astfel de frescă, înaintând desfăşurat de la clasici la contemporani. În cele trei capitole – Revizitându-i pe clasici, Istorii recente, Arhiva şi laboratorul sau istoria şi teoria literară – scrie despre Constantin Brâncoveanu, Budai-Deleanu, Creangă, Slavici, C. Stere, Gârleanu, Bogza, Cioran, Zaharia Stancu, Preda, Steinhardt, Nichita Stănescu, D.R. Popescu, Fănuş Neagu, Buzura, Ioan Es. Pop, Gabriel Chifu, Adrian Alui Gheorghe, Paul Cornea, Dan Horia Mazilu, Eugen Negrici, dar şi despre critica de întâmpinare, gustul public, autonomia esteticului. Receptarea incompletă şi trunchiată a literaturii române vechi, încremenirea în prejudecăţi şi perpetuarea comodă a unei imagini „consacrate” pot fi vindecate, ne demonstrează din nou Răzvan Voncu, prin lectură, una „proaspătă şi dezinhibată”, care poate lumina „punctele obscure ale reprezentării lumii româneşti vechi” şi poate face „omul vechi, autor al textelor respective, inteligibil pentru omul modern”. Dacă, de pildă, istoriografia romantică a valorizat mai mult componenta eroică a Evului Mediu românesc, în detrimentul celei culturale şi administrative, o lectură nouă poate descoperi în Brâncoveanu un „mare consumator de cultură şi un om cu gust sigur şi rafinat”. Activitatea cărturărească pe care a patronat-o Brâncoveanu e puţin cunoscută şi apreciată, căci, observă, Răzvan Voncu: „Mai degrabă decât o bibliotecă a proiectelor neterminate, literatura noastră este, poate, una a decalajelor de receptare, cu toate inconvenientele care decurg de aici. Exemplele sunt numeroase, dar mă limitez la două: cine ştie cum ar fi arătat literatura română dacă Dimitrie Cantemir, în locul uneltirilor politice perdante, s-ar fi preocupat să pună în circulaţie Istoria ieroglifică, şi, de asemenea, dacă Ţiganiada, încheiată în 1812, n-ar fi fost publicată (fragmentar) de-abia în 1875-1877? Şi cum ar fi arătat limba noastră literară dacă epopeea lui Budai-Deleanu ar fi fost receptată, măcar la 1877, drept ceea ce este, adică o capodoperă poetică?”

Considerând exagerată legătura cu folclorul, îl descrie pe Ion Creangă nu doar ca pe un autor cult, ci chiar livresc. Limbajul său artistic este „un limbaj cizelat cu minuţiozitate şi cu migală de orfevru”. Scriind despre Creangă, încercam şi eu să argumentez că noutatea pe care o aducea acesta între junimişti era de rafinament şi prospeţime a limbii. Că „bibliografia” lui Creangă este imensă, „cică” şi „vorba ceea” marcând învăţătura însuşită „buchisind” tradiţia, Marele Text, şi trimiterea la acesta în cea mai pură manieră livrescă şi erudită, „intertextualizând” dezinvolt. Mai reţin din paginile excelente, lucide, despre Slavici: „la început, Slavici crede în posibilitatea concordiei româno-maghiare, sperând că raţiunea şi propriile interese îi vor determina pe maghiari să renunţe la deznaţionalizarea românilor (scriitorul spune mai plastic: a «jignirii» lor în dezvoltarea naţională). Împrejurările Memorandumului îl conving că această concordie nu este, din păcate, posibilă. Culmea este că tocmai politicienii şi publiciştii bucureşteni, care i-au creat reputaţia de filomaghiar, au comis, în perioada 1890-1895, o mulţime de erori care au servit politicii maghiare şi au îngreunat activitatea Partidului Naţional Român din Transilvania. Sub austrieci dezvoltarea naţională a românilor din Transilvania a fost încurajată, problemele apărând odată cu dualismul şi cu pretenţia maghiarilor de a transforma Ungaria «poliglotă» (e vocabula lui) în stat naţional maghiar”.

Studiile despre scriitorii contemporani sunt micromonografii de referinţă, subtile şi deschise. Li se adaugă firesc cele despre rolul criticii: „Criticul este cel care acţionează permanent, direct şi voluntar, asupra gustului public, exercitând un demers complex: analitic, formativ (Călinescu vorbea de calilogia care ar trebui să fie critica şi istoria literară) şi, deloc în ultimul rând, normativ”, şi despre valoarea estetică: „Opera literară ne place în multe feluri, ne implică nu numai emoţional, ci şi raţional, iar istoria literară nu poate fi niciodată separată în totalitate de cultură. Chiar Istoria critică a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu, este plină de cultură, întrucât evoluţia formelor literare şi a receptării critice a valorilor este ea însăşi cultură. Însă contează să nu amesteci criteriile şi să nu uiţi câteva adevăruri simple, cum ar fi cel că, în absenţa talentului şi a valorii estetice, nicio analiză literară făcută cu alte metode (sociologice, psihanalitice, fenomenologice, imagologice, mentaliste ş.a.) nu poate salva un text”.

Toate cărţile lui Răzvan Voncu concurează la titlul de carte de învăţătură, de lectură-model. Valabilitatea lor depinde de coerenţa intrinsecă a lecturii, nu de evenimentul totdeauna trecător. De contextul uman, nu de conjunctura social-politică. Se poate vorbi chiar de o „indiferenţă la eveniment” (în sensul pe care îl dă G. Călinescu sintagmei: „Cine nu se distanţează de evenimente spre a le citi semnificaţia uitată, cine nu se depărtează de oameni spre a scruta în ei umanitatea nu este un artist”), pentru a accede la esenţă. Sunt arhitecturi echilibrate care fac efortul subtil şi expresiv de a înţelege multiversul literar. Cititorul avizat pune în legătură, reconstituind reţele, diversele ficţiuni intermediare şi parţiale. Deţinătorii de instrumente ale analizei profunde şi ale sintezei suple, cum e şi Răzvan Voncu, dau lumii (literare/culturale) o temă, iar aceasta se supune, ascultă.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.