Raul Cozlean
Poemul absenței (fragment)
„This form, this face, this life
Living to live in a world of time beyond me; let me
Resign my life for this life, my speech for that unspoken,
The awakened, lips parted, the hope, the new ships."
- T. S. Eliot
I.
în spatele tău stă mocirla,
vorbele pe care încerci să le păstrezi.
tăcerea a modelat-o,
a pătruns-o cu degete fine
lăsând-o mai ocrotită, mai robustă;
de acolo absența te urmărește -
câinele tău credincios.
II.
vă simt mai aproape când geamurile se închid
și vântul se oprește.
să știți că și pe mine mă macină
tot felul de doruri -
nu le voi recunoaște vreodată.
mă consolez într-un spațiu,
unde scaunele nu mai aparțin nimănui.
sub greutatea lipsei voastre,
se tocesc,
se retrag într-un loc ferit,
apoi dispar,
la fel cum dispar oamenii după un timp.
o dublă distanță ne separă,
dubla distanță ce-mi dictează
chiar și cea mai simplă mișcare.
când îmi plimb țigara printre degete,
fumul se ridică lent
și pare să-mi vorbească;
sunt lucruri mărunte, aproape insesizabile,
deslușite doar după ce s-au pierdut,
în care adesea mă poticnesc.
adierea toamnei fără sfârșit
ridică tot mai sus fumul
odată cu neputința mea.
carnea care doare
măsoară distanța dintre noi
(liniștea contractă mușchii),
se măsoară-n scâncetul câinelui
(mângâierile nu mai pot oferi nimic).
câinele se retrage șchiopătând spre pădure
și va alege crengile sub care să moară.
oasele-i trosnesc la fiecare mișcare.
corpul va rămâne imprimat
pe iarba umedă de care noi ne ferim -
o ceață subțire peste pădure,
corpul câinelui se lasă peste pământ.
III.
simt că-întunericul ne caută
și ne apropie;
el e carnea vie în care lucrează noaptea.
umbrele îmi aduc încet
căldura din cana cu ceai -
mirosul de neînvins al somnului.
adorm greu, o pleoapă mi-e transparentă;
încăperea de unde priveam oamenii grăbiți
trecând prin lumina dimineții,
spațiul în care umbrele se retrag.
(nu știu dacă voi mai vedea
aceeași frică în aceiași ochi.)
adorm cu gândul la cei dispăruți,
la cei ce au tras de firele memoriei până
când țeasta aproape că mi-a pocnit.
aburul ieșit din cana cu ceai
se lasă peste mâinile așezate pe masă –
la fel, absența lor mă învelește.
poate că păstrăm în noi locuri pentru cei absenți,
ca pe niște locuri pe băncile din parc
sau în autobuze.
mereu va exista un spațiu de rezervă -
nu încetăm să dispărem.
Bianca Alungulesei
eroare 404
vă iubesc și nu vreau să muriți niciodată
și asta e tot
în jurul meu sunt
crize convulsii ochi tulburi mi-e frică
cancer durere de spate și vină
plânsete dezamăgiri neputință
vorbește tare și plescăie iubesc viața ta
sforăitul e un indiciu că somnul e doar somn
și nimic nu e enervant când e un semn de viață
memorie cu gigabytes pe minus
mă blochează click dreapta trăiește clipa
mă supraîncălzesc cu gândul
la resetarea din fabrică
timpul trece și ia cu el dovada
că amintirile nu sunt fantasme
în boala noastră colectivă
dacă am tuși în unison
am putea clinti planeta
doar cu aer unitate
și alte lucruri care te emoționează în noapte
nu există antivirus pentru tendințe egoiste
trebuie să dai delete la toate
la fiecare în parte
de mână
usa!
fericirea te învăluie și poate de asta
poți să dormi atât de adânc pe un pat de piatră
te scufunzi într-un vis unde am randament ridicat
nu exist deloc
orice vis te așteaptă cu un cuțit la spate nu știu dacă
e mai bine să îți zic cum stă treaba în america sau
să te las să crezi
mișcarea din
micul tău dispozitiv îți dă aripi
mari mari și albe
când te înfășori cu ele în singurătate
de la depărtare arată ca o cămașă de forță
toate literele adunate din pixelii tăi sunt mai prețioase
decât literele mele
învățate sau scrise nu-mi aduc nimic altceva decât
zâmbete ironice și un simț fals al identității
dacă închid ochii suntem două stele
pe un albastru înconjurat
de sânge și nimic
asta da libertate
Iustin Butnariuc
în lumina blândă a răsăritului
mă trezesc în fiecare dimineață și durerea încă e acolo
la marginea patului, aplecată peste birou,
picior peste picior pe tejgheaua aceea micuță din bucătărie,
învârtind tacticos o linguriță argintată în ceașca de cafea
îmi fac frumos patul, îmi schimb hainele și aștept, poate-poate dispare,
din când în când prin crăpătura ușii
trag cu ochiul spre chipul ei care
în lumină blândă a răsăritului
ar putea să îmi stârnească interesul și chiar admirația -
câtă splendoare în această femeie numită durere,
câtă eleganță și mai presus de toate, câtă reziliență
în mine, privitorul ei mut, care nu îndrăznește să se apropie
pentru că în invitația ei suavă cu arătătorul
de parcă ar mângâia un motan gras și negru fix pe bărbie
nu se ascunde nimic romantic,
ci doar viclenie.
în lumina albastră a fierbătorului
dragostea mea, acum e noapte
și trebuie să dormi,
eu trebuie să îți scriu poezii
în lumina albastră a fierbătorului
parfumul ceaiului infuzat se îmbină
cu mirosul de igrasie al garsonierei noastre boeme
cărțile vibrează monoton ca greierii pe rafturi
sub parchet furnicile închid porțile întreprinderilor -
câtă splendoare în acest întuneric albastru!
ceasurile de pe pereți își mișcă secundarele
simultan cu tremorul buzelor tale albastre
când începi să visezi apa dă în clocot, iar lumina se stinge -
poemul și ceaiul sunt gata.
Theodora Sterpu
Cerc
ne cereau să fim cât se poate de naturali
unii erau filmați, împușcați în fața camerelor
un tată și-a văzut fiica alături de prietenul ei
luați ostatici, apoi împușcați după un copac
copiii
aruncați peste drum
un grup de reporteri s-a aruncat la pământ
în cerc
erau mult mai
mulți
pe câțiva
i-au pus în cerc
câțiva
au început să danseze printre cadvre
Mâinile
Mâinile lipite de perete
Pe jos
Te-ai așezat
Și vorbeai cu mine
Puțin câte puțin din pielea desprinsă cicatrizându-se
Puțin câte puțin din piele ajunge în saci
Vorbeai cu mine
Nu te-am auzit
Eu și restul
Cicatrizandu-ne
Presiunea scade
Desfaci același sac
Și speri să ne identifici
Frecvența produce cicatrizarea
Mâinile lipite de perete
Strângi sacul
Și pleci
Lasă
Seara venim cu toții
La aceeași masă
Și ne uităm
Până se satură unul dintre noi
Și se duce la culcare
Seara următoare la fel vom veni cu toții
La aceeași masă
Să ne uităm
Până se va sătura unul dintre noi
Și se va duce la culcare
Seara următoare de după cea următoarea și tot așa
Se va întâmpla la fel
Lăsăm lucrurile să-și facă veacul așa cum vor
Până când unul dintre noi se va ridica de la masă
Și se va duce la culcare