Chihlimbar (Polirom, Colecţia Egoproză, 2017) al lui Cătălin Pavel este cu totul altceva decât proza lui de până acum. Sau poate nu chiar „cu totul”, căci ingredientele culturale, invocatoare, evocatoare şi intertextuale persistă. Ţesătura ficţională este la fel de bogată în aluzii şi improvizaţii surprinzătoare ca celelalte ţesături produse de acest autor cosmopolit şi cultivat. Poate că tocmai din resursa acestei culturi fertile şi fastuoase, deloc hiperspecializate, ţâşneşte o asemenea scriitură hiperintelectuală, dar nu manieristă. Cătălin Pavel este un om în mişcare, un arheolog căutător, iar nu un bibliofil static cu halucinaţii şi subterfugii spiralate.
Narcisismul scriiturii, atât de specific spaţiului intelectual român, este prezent şi aici din belşug, dar într-o modalitate dinamică. Respectiv, ceea ce contează nu este etalarea egoului sciitoricesc, ci bucuria întreţeserii discursive. Intriga este anihilată de desele întreruperi şi devieri absurde, dar discursul nu trenează niciodată. Romanul devine un delir al inteligenţei cultivate, aşa că febricitatea şi inventivitatea nu lasă loc vreunei clipe de plictiseală cititorului la fel de inteligent şi de cultivat. Pentru celelalte tipuri de cititori nu garantez deloc.
Romancierul respectă toate dozajele necesare unei reţete de succes: poveşti de dragoste (Josquin şi Ilona), schestrări, evadări, picarouri, miles gloriosus, coincidenţe şi despărţiri de zeci de ani, ca în vechiul roman grecesc, turniruri şi câte şi mai câte. Dar toate aceste artificii sunt neesenţiale, primordial fiind absurdul urmuzian şi anacronismele culturaliceşti. O întrecere lăutărească dintre Josquin şi un ţigan îl sileşte pe ultimul să inventarieze: „motetele isoritmice, descant clausulae”, ce mai, „o algebră subliminală în sfera armilară a minţii tuturor”. Imediat, farafastâcul hiperintelectual e contracarat de acţiuni neverosimile, dar specifice: „pe sub masă se rostogoli de mai multe ori, netulburat, un grup de sicilieni care se hăcuiau”.
De aceea spuneam că spectaculosul e bizantin, dispus pe paliere. Spiralele pe orizontală şi centripete nu prezintă interes însă. O inserţie în universul personal al lui Josquin ia sfârşit înainte să înceapă: „Pe drum se gîndi la ceva, dar o lăsă baltă şi trecu la altceva. Nu-l interesau gândurile lui”. Bizantin, dar nu levantin.
Schimbările de perspectivă sunt folosite cel mai des ca procedeu narativ, e jocul cu camera de filmat pe care cineaştii nemţi şi francezi l-au experimentat primii: „Puse şi un bob de cătină înăuntru, care se duse la fund şi de acolo privi în sus, printre florile de muşeţel”. La fel de eficiente se dovedesc ele şi în conversaţie, unde asocierile şi mai ales juxtapunerile sunt mereu surprinzătoare. Discursul indirect liber sporeşte viteza lecturii: „Ce e cu ăsta aici, îţi face probleme? Strigă bărbatul şi zise am doi metri”.
Tot la capitolul jocurilor de perspectivă pot fi incluse şi anacronismele. Vremuri şi ideologii care nu au împărţit vreodată acelaşi areal se aliniază în frază la modul năucitor, dar cumva firesc: „nenorociţilor, aţi făcut din amour courtois o simplă şmecherie de dezvoltare personală, aţi redat, chipurile, femeia individualităţii şi actualităţii şi i-aţi recuperat strălucirea, dar de fapt i-aţi distrus nişa ei arhaică, aţi evacuat sensul ei realmente profund şi istoric”.
Absurdul de calitate, cum se ştie, este întemeiat pe fundamente logice dereglate, fie şi prin absolutizarea lor. Aşa şi aici: aberaţiile au la bază principii clare: florile din grădina primarului sunt aranjate „în ordinea culorilor”, un poştalion trece vâjâind, însă tot artificial: „mergea destul de alene, vîjîia doar pentrui că avea o vîjîitoare agăţată de el” sau „Jopsquin descoperise memoria destul de tîrziu. Amintiri erau, dar nu fuseseră instrumentalizate”, „Alienor avea de–acum şaptezeci de ani, n-o mai interesa cine în ce puşcărie e, doar produsele religioase antirid”. Din această panoplie de procedee specifice absurdului umoristic nu putea lipsi paradoxul: „Personal aş prefera desfrîul, zise Josquin, dar din păcate sînt prea sentimental”.
Dar cel mai eficient instrument de ficţionalizare este fantezia, care se manifestă cu maximă forţă mai ales când nu este erudită: „Josquin se întoarse către Ilona, ca unul care face să circule idei”, „săpară pînă cînd se făcu noapte afară probabil, cînd toată lumea adoarme, în afară de ţînţari, care îşi ies din pepeni”.
Puţini scriitori posedă fantezie, pentru că ea este marca inteligenţei combinate cu imaginaţie. Or, aşa ceva întrece orice măsură.
Cum se vede, discursul narativ practicat de Cătălin Pavel este complex şi abil întreţesut. La aceasta se adaugă o structură şi ea complexă, în care domină coincidenţele inexplicabile de tip telenovelă. Pastişa ironică şi mixajul de ingrediente pretenţioase cu altele ieftine produc efecte irezistibile.
Singurele păcate ale acestui roman sunt momentele de criză manifestate prin inutile etalări de erudiţie, precum şi numărul prea mare de pagini. Experimentul narativ este complex, nu se poate contesta, însă este menţinut între aceleaşi coordonate pe toată întinderea romanului. Abordarea experimentală supraextinsă şi nevariată ori segmentată, inevitabil devine fastidioasă.
Dacă ar fi să plasez acest roman pe palierele vreunei paradigme, aş spune că el aparţine postmodernismului înalt, de ultimă fază, şi post-postmodernismului. Prima atribuire se referă la ironia sofisticată, interxtextuală, a doua la deschiderea spre comunicare şi chiar la lirismul unor pasaje. Propriu-zis, scriitorul e interesat de receptare, dar numai de la un anumit nivel încolo.
În linia aceasta ar mai fi Războiul fluturilor, de Paul Cernat şi Andrei Ungureanu. Un alt strămoş, pe lângă Urmuz, ar putea fi şi Ion D. Sîrbu, la fel de vivace intelectual şi fantasmagoric, dar mai caustic. Contingentul e firav reprezentat în literatura noastră. Cam ca lipsa de răspuns din partea lui Josquin la întrebarea de ce poartă pălărie: „Se stabili de urgenţă o cauţiune pentru o sumă exorbitantă, atît de exorbitantă încît cuvîntul însuşi trebui adus din Franţa peste noapte”.
Aşadar, un roman istoirc (ca pretext) ce include o mulţime de tehnici şi procedee şi un scriitor care este, probabil, cel mai bun ironist al momentului (dacă exclud un cincizecist ca mine). Sper să îşi dea seama cât mai mulţi de valoarea lui, inclusiv cei cu minţile prin Argentina, căci „unii dintre noi trăiesc parţial în Argentina. Restul habar n-au”.