Primăvara vrajbei noastre

Primăvara vrajbei noastre

 

Am fost câteva seri în mijlocul celor care protestau, paşnic, la Cluj, împotriva OUG privind graţierea (între timp abrogată de guvern) şi modificarea unor articole din Codul penal. Am vrut să înţeleg cum gândesc, cum se manifestă civic tinerii în mijlocul cărora mă aflam. Zgomotul iscat de aceste forme de protest colectiv, stradal, cu sloganuri scandate, cu fluierături, cu steaguri tricolore, îl cunoşteam din 1990. Revendicările erau, bineînţeles, altele. Generaţia facebook-ului şi a iPad-urilor cerea altceva decât noi, o schimbare de mentalitate pe măsura standardelor europene pe care ni le asumasem. Noi, în 1990, veneam cu unele cereri mai generale, anticomuniste. Lozincile de-acum erau destul de inventive. Cea mai percutantă – vocea întâi: „România!”, vocea a doua: „Trezeşte-te!”. Erau de-acum două Românii, una era cea a tinerilor din stradă.

Adolescenţii, majoritatea pe care-i vedeam în jurul meu, sunt sigur, tipologic, exact cei pe care-i văzusem în vara trecută pe aleile Parcului central, îndreptându-se în grupuri sau perechi, rar câte un solitar, spre concertele celebrului festival Untold. Un brand al Clujului, la fel ca TIFF, Festivalul internaţional de film… Tinerii noului eon, cel al globalizării, milenialii. Altul decât cel al libertăţii de exprimare cucerite în 1989, de care eram noi, vârstnicii, aşa de mândri. Acum, o nouă generaţie avea alte revendicări şi alte idealuri: democraţie reală, omogenizare mondială. „Noii barbari” ai lui Alessandro Baricco, sau noile genii ale lumii postmoderne? Superdotaţii, constructorii lumii post-umane? Alte chipuri, alte fizionomii, alte tunsori, inspirate din filmele americane, gesturi dezinvolte, naturaleţe, solidaritate generaţionistă, un aer de spaţii transcontinentale. Dar şi relativism generalizat şi loisir la liziera legii, care toate, paradoxal, se combină în multe cazuri, nu chiar în toate, cu inventivitatea, talentul, informarea la sursă în bibliotecile marilor oraşe occidentale, prin bursele de tip Erasmus.

Lumea internetului este numai în parte cea a bibliotecii. Tinerii aceştia care mă înghiţeau în şuvoiul lor pe mine şi pe ceilalţi de o vârstă cu mine doreau ceva mai mult decât noi, cei maturi sau foarte maturi. Lumea noastră, cea care trăise cu un picior în comunism şi cu unul în democraţia postdecembristă, nu lipsită aceasta din urmă de derapaje, de „originalitate”, devenea încet, dar inexorabil, istorie. Cât puteam ţine cu ei pasul pe străzile oraşului eram aliaţii lor, când nu le împărtăşeam ideile eram generaţia care trebuia să se retragă. Trăisem şi noi, juni, momentul 1968, prin ecourile revoltelor studenţeşti occidentale. Bătea o boare firavă de liberalizare, o adiere promiţătoare şi la noi, prin 1968, anul înfinţării Echinoxului. Am trăit-o cu entuziasm, eram încântaţi de gestul lui Sartre, aflat printre studenţi, arestat de politişti. Creditase cu numele lui revoltele celor care strigau: „Este interzis să interzici!”. Apoi, am fost mai sceptic cu supralicitarea unui „umanism sartrian”, sintagmă discutabilă, dacă reflectăm la dubla măsură a unui intelectual „angajat”, militant de stânga, elogiind comunismul din Uniunea Sovietică, dar trecând cu vederea Gulagul. Am preferat, eu unul cel puţin, „umanismul integral” al mai discretului filosof Jacques Maritain. Acum, îl cred pe un intelectual înţelept ca Mihai Şora când se amesteca printre demonstranţii din Piaţa Victoriei, cred în simţul etic al Anei Blandiana. Şi eu, după puterile mele modeste, vreau să-mi înţeleg timpul şi pe cei care îl percep ca pe un timp al unor mutaţii fundamentale în social şi în individual.

Șuvoiul impetuos al străzii s-a transformat treptat într-un râu lent, cu pet-uri. Cartoanele sunt pline de revendicări eteroclite. Versuri din Radu Gyr („înfrângerile – renunțările din vis”) sau confesiuni cu note accentuat personale, de la „Tata a spus că mă dezmoștenește dacă vin la manifestație” la „Am vrut să emigrez/ M-am răzgândit/ Rămân să vă stresez ” și alte meme. Ce s-a câștigat prin aceste demonstrații și scandări? Abrogarea Ordonanței 13 și prima pagină a marilor ziare occidentale și de peste ocean, în care lupta împotriva corupției este salutată. Dar aceste răbufniri tinere, spontane la început, apoi regizate („licuriciul” din Piața Victoriei), ne ajută să scăpăm de zona gri a unei Europe cu două viteze?

Primăvara vrajbei noastre s-a mai domolit. Frigul neînțelegerii continuă totuși, țara fracturată se clatină pe picioare. Să nu ne dorim o „primăvară” tulbure, imatură, derutantă, după modelul arab. Ce ne lipsește pentru concilierea națională? Elitele politice (I. C. Brătianu, Iuliu Maniu, Al. Vaida-Voevod, Nicolae Titulescu). Oamenii politici care să iubească principiile, nu aranjamentele, țara, nu amanta, jertfa de sine, nu bunăstarea proprie. Sper să găsim în noi puterea păcii lăuntrice și a dreptății sociale

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.