Portret de mărturisitor

Portret de mărturisitor

Un alt fel de celebritate

 

În anii ’50, România bună și marii români se aflau în temnițe și pe Calvar. Tit Liviu Chinezu a murit în închisoarea din Sighet, în ianuarie 1955. Ilustru necunoscut, nu și-a găsit încă locul în vreo enciclopedie a celebrităților.

Fiu de preot greco-catolic de pe câmpia Ardealului care, asemeni multor clerici uniți, a clădit prin devotament ceea ce era bun și drept în sufletul țăranului român, Chinezu s-a născut în 22 decembrie 1904 la Iernuțeni (Reghin), în județul Mureș. După primii ani de școală, făcuți cel mai probabil la Huduc (Maiorești), unde tatăl său era paroh, studiază la Gimnaziul săsesc din Reghin, apoi la noua Școală românească de stat pentru băieți din același oraș, fondată după 1918. Ultimii doi ani de liceu îi parcurge la gimnaziul superior „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj, unde obține bacalaureatul în 1925.

Simte chemarea către preoție și este trimis la Roma ca bursier al Colegiului grec. Între 1925 și 1931, studiază aici filosofia și teologia, obținând la Ateneul „De Propaganda Fide” licența și doctoratul în filosofie cu rezultate maxime, iar la Ateneul „Angelicum” licența în teologie. Coleg și prieten cu viitorul episcop Ioan Suciu, manifestă împreună cu acesta dorința de a intra în Ordinul iezuiților, dar nu primesc îngăduința mitropolitului Vasile Suciu de la Blaj, preocupat să-i aibă cât mai curând la dispoziția Bisericii din patrie.

Tit Liviu Chinezu este hirotonit preot celibatar la Roma, pe 18 ianuarie 1931. Din cauza unor probleme medicale, trebuie să renunțe la susținerea doctoratului în teologie și se întoarce în țară în toamna aceluiași an. Este imediat numit profesor de religie la Școala normală de băieți din Blaj, unde activează până în 1937, fiind pentru o perioadă de trei ani și director. În 1937, este numit profesor de teologie la Academia teologică din Blaj.

Ca membru fondator al societății „Sfântul Niceta al Remesianei” (1937) a preoților celibatari din cuprinsul Provinciei mitropolitane unite – o grupare spirituală care își propunea să fie un mijloc de sfințire pentru clerul dedicat apostolatului fără obligații familiale –, Chinezu devine președinte al acesteia în ultimii ani înainte de persecuție. În 1938, alături de profesorul și scriitorul Gheorghe Biriș (Radu Brateș) și de alți câțiva profesori, întemeiază gruparea culturală „Viața” pentru propășirea sufletească a dascălilor blăjeni. Apreciat pentru erudiția și claritatea cursurilor sale, Chinezu va publica articole și mai ales recenzii în revistele „Cultura creștină” și „Blajul”. Traduce și publică, de asemenea,  câteva articole ale lui Jacques Maritain.

Numit preot la București în 1939, Chinezu este rechemat în scurt timp la Blaj pentru misiuni mai urgente în slujba proiectelor Bisericii. În 1941, devine rector al Academiei Teologice, unde rămâne până în 1945. Este desemnat, spre sfârșitul anului 1946, paroh la biserica „Sfântul Vasile cel Mare” (Polonă) și protopop greco-catolic de București. Aici desfășoară un apostolat important și printre tinerii astriști[1], studenți la București, secondându-l pe monseniorul Vladimir Ghika, până când va fi arestat de regimul comunist, în noaptea de 28-29 octombrie 1948, alături de episcopul Vasile Aftenie.

Chinezu parcurge calvarul persecuției Bisericii Greco-Catolice, fiind închis mai întâi în lagărul de la mănăstirea Neamț. Acolo, alături de mai mulți preoți din conducerea eparhiilor unite, primește invitația de a trece la Biserica Ortodoxă, dar rămâne neclintit în credință. De la Neamț va fi mutat în lagărul de la mănăstirea Căldărușani alături de episcopii săi, în februarie 1948, sub pază severă și într-un regim de viață de mare precaritate, dar cu mângâierea de a celebra zilnic Sfânta Liturghie. În lunea Paștelui (25 aprilie 1949), este hirotonit episcop în secret, cu știința Sfântului Scaun al Romei, prin impunerea mâinilor episcopului de Oradea, Valeriu Traian Frențiu.

În mai 1950, este închis fără proces în sinistra închisoare de la Sighet, alături de episcopii greco-catolici și de o mare parte a elitei României. Sunt impresionante paginile despre ținuta sa la Sighet regăsite în memoriile cardinalului Iuliu Hossu, episcopul Clujului. Chinezu moare acolo, epuizat de condițiile inumane ale detenției, după ce, în ultimele zile, fusese în mod intenționat izolat într-o cameră înghețată. Ironia „idealului” propus de tirania comunistă a privat posteritatea de cunoașterea locului unde trupul i-a fost înmormântat .

*

Fire discretă, Tit Liviu Chinezu a rămas în memoria contemporanilor săi drept un caracter puternic prin alegerile sale intelectuale, cu o viață sufletească profundă. Prezența sa preoțească se situează, astfel, în cadrul tradiției școlare a Bisericii Române Unite, care a inclus în pastorație  pregătirea pedagogică și spirituală a dascălilor învățământului confesional. Desigur, aceasta nu din motiv de supremație ecleziastică, ci pentru a sublinia, înainte de toate, importanța unei discipline și a unui program spiritual – singurele capabile să evite închiderea în sine și să țină aprins spiritul Evangheliei în școli.

Reprezentant de seamă al generației sale, crescut în idealul moral al României unite și al legăturii de credință cu Roma, Tit Liviu Chinezu reușește să întruchipeze idealul preotului-dascăl al viitorului, dând prioritate căutărilor sufletești pentru împlinirea unei misiuni pedagogice pertinente. Astfel, viața sa dă mărturie despre un lucru mai puțin cunoscut astăzi, și anume realitatea conform căreia măsura devotamentului comun a stat – pentru generația interbelică a intelectualilor creștini – în constanța stăruinței vieții interioare și a rugăciunii personale, care forma și susținea conștiința. Tocmai de aceea, în anii grei ai dictaturii comuniste, România a putut avea o mulțime de oameni verticali, care au trăit adevărul drept singura alternativă posibilă, neconsiderându-l un simplu „capriciu” de conștiință.

Amintit cu recunoștință de mulți dintre studenții săi pentru omenia și pentru aptitudinile sale pedagogice, episcopul Chinezu face parte din generația interbelică a clerului unit care, după studiile efectuate la Roma, a pregătit suflul unei vieți înnoite în preocupările pastorale ale Bisericii sale. „Om de o evlavie profundă, zidită pe credință și nu pe temperament; cu un caracter blând, dar decis în activitate și în impunerea convingerilor de natură clar spirituală… cred că este cel mai bun reprezentant al tânărului nostru cler din punctul de vedere al valorii sufletești”, scria despre el, în 1945, episcopul Ioan Suciu într-o adresă trimisă Romei.

Pentru mărturia sa de credință și fidelitatea față de comuniunea cu Biserica Catolică, episcopului Tit Liviu Chinezu i-a fost introdusă la Roma procedura de beatificare. A fost unul din cei șapte episcopi greco-catolici uciși de către  regimul comunist. Fără un loc prealabil în enciclopediile mondenității, viața sa are toate șansele să ajungă, în curând, direct o pagină de sinaxar. Este vorba despre un alt tip de celebritate: verticalitatea pentru adevăr, plătită cu prețul vieții, în vremea absurdei domnii a Răului. Episcopul Chinezu fost o fărâmă din lumina care a supraviețuit, dând neamului românesc șansa reînvierii după căderea unui întuneric ce părea veșnic.

 

[1]     Asociația studenților români uniți (ASTRU) grupa tinerii greco-catolici aflați la studii în București. Printre aceștia se regăseau și câțiva ortodocși sau romano-catolici. Monseniorul Vladimir Ghika s-a dedicat apostolatului în favoarea lor la biserica mai sus amintită – devenită astăzi catedrală greco-catolică în capitala României.

[A1]Propun altceva ca alternativă la „înmormântat”, având în vedere că în niciun caz nu a fost vorba despre o înmormântare, ci despre un act profanator…

[A2]Pentru claritate, altfel se poate interpreta că este vorba de corelație, nu de cauzalitate.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.