Poezii obișnuite

Poezii obișnuite

Chiar dacă poezia autorilor mai tineri se află în centrul multor dezbateri și comentarii critice actuale, care au menirea de a stabili coordonatele noii paradigme estetice în strânsă relație cu mișcările culturale recente, este necesar totuși, pentru buna cunoaștere și înțelegerea de ansambu a literaturii contemporane, să-i (re)citim, în egală măsură, și pe scriitorii din alte generații, cu scopul de a trasa cât mai exact și în complexitatea ei „geografia” literară de astăzi. În ultimele două decenii, discursul poetic a atins un asemenea rafinament al tehnicii și expresiei (mai ales datorită inovațiilor produse de autorii douămiiști și postdouămiiști), încât metaforismul și lirismul în tușe simbolice, care filtrează la modul abstract cotidianul, au devenit nefrecventabile, iar mulți poeți optzeciști și nouăzeciști s-au transformat, cu puține excepții, în niște marginali cu o stilistică alternativă, părăsind treptat mainstream-ul, din cauza impactului pe care limbajul frust și insolit al autorilor din generațiile recente l-a avut asupra cititorilor și criticii literare.

Un astfel de caz este reprezentat de Letiția Ilea, o poetă mai degrabă absentă acum de pe scena literară, deși a publicat numeroase volume, iar câteva dintre ele au fost premiate și receptate pozitiv. De fapt, absența, cu numeroasele ei contexte afective, însingurarea și solitudinea sunt o constanță a poeziei Letiției Ilea, fapt vizibil și în cartea sa recent publicată la editura Școala Ardeleană și intitulată, chiar cu intenția de a friza platitudinea și banalul, Întâmplări obișnuite. Autoarea își mărturisește într-un interviu „permanenta inadaptabilitate funciară”, ce face urgentă necesitatea unor călătorii imaginare (inclusiv poetice), această stare trăită convulsiv fiind tocmai semnul heraldic al poeticii sale. Marius Chivu, într-o cronică la Blues pentru cai verzi, alt volum al Letiției Ilea, indică trăsătura definitorie a unei atari poezii, și anume „puternica expresivitate a singurătății conturată datorită tropilor unei corporalități lezate”. Teme precum moartea, solitudinea, decrepitudinea, prietenia (uneori ratată), angoasa, rutina cotidiană, plictisul, sociofobia sunt reluate, ca într-un cerc vicios, în Întâmplări obișnuite, volum care descrie, într-o singură partitură cu ramificații diverse, o acută incomunicare, cu rezonanță pe mai multe planuri sematice („în zori treci pragul/ cum ai intra într-o casă părăsită/ și azi îți vor lipsi cumplit/ tata prietenii câinele/ și azi vei scrie un cântecel trist/ despre floarea de mentă/ despre arsura nimicului”, p. 53). Citim aici, în fond, o poezie obsesivă, ce iterează simptomele unei crize existențiale, fără a ieși din limbajul său prestabilit și din aceleași cadre afective, inclusiv spațio-temporale. Letiția Ilea lasă impresia că scrie un singur poem, pe care îl șterge și rescrie ritualic, în logica unei rutine zilnice, care devine, la nivel tematic, unicul fundal al angoaselor sale.

Am definit, cu altă ocazie, o asemenea poezie ca fiind una a cronotopului minor, în interiorul căruia sunt consumate aceleași stări anxioase, traduse prin intermediul unor metafore și indicii spațiale (de pildă, camera, casa, spitalul), care sunt expresia limitelor și limitărilor de orice fel. Cu alte cuvinte, trauma și versiunile ei mai mult sau mai puțin intense nu sunt energia unor spații ample, cu deschidere socio-culturală (ca în tradiția poeticii noir), ci sunt exprimate, în tonalități difuze și defel explozive, ca tensiuni ale unor spații intime, ale unor cronotopi minori, ce degajă constant anumite itinerarii obsedante și realități psihice. De pildă, în majoritatea poemelor din Întâmplări obișnuite, marile tragedii și suferințe sunt încapsulate și trăite într-un cronotop (auto)reflexiv, iar subiectul poetic, din postura sa de (auto)observator, se complace în limitele spațiale și sociale pe care și le impune. Ca să fiu mai precis, poezia Letiției Ilea nu este scrisă pur și simplu în izolare față de ceilalți (ca majoritatea actelor estetice), ci vorbește tocmai despre această izolare, despre ritualuri cotidiene care devin compulsive, despre inerția comiterii unor fapte mărunte și, în general, despre incapacitatea de a ieși în lume, de a interacționa social și afectiv („început de noiembrie/ seara vine ca un prieten așteptat/ în camera ta cărți citite și fum/ ziua a trecut fără mari seisme”, p. 31).

Or, o atare poezie a cronotopului minor își dovedește marele cusur tocmai din cauza obsesivității ei fundamentale. Imaginarul din Întâmplări obișnuite este repetitiv, realităție mentale sunt redate prin aceleași detalii, într-o atmosferă monotonă, autoarea folosește un lexic limitat al afectelor și nu diversifică perspectivele, nu depășește izolarea în propriul discurs, chiar dacă pe alocuri scrie bune poeme ale memoriei, ce se hrănesc din dispersii, fragmentări și din developarea unor vieți analizate în stadiul lor spectral („e o seară ca atâtea altele// în capilare îți urcă durerea/ unui întreg neam de condamnați/ geamătul lor îți sfâșie timpanele// și nu e loc să te-ascunzi/ parcă tocmai au murit toate poveștile// inima ta e acum/ doar cutia neagră/ a unui avion prăbușit”, p. 167). La nivel stilistic, predomină simplitatea expresiei, într-un regim simbolic-metaforizant, care ilustrează o esențializare a cotidianului, în timp ce tăieturile fine în sintaxa poetică reflectă o acuitate a imaginarului afectiv. Cu toate acestea, redundanța rămâne definitorie pentru un astfel de limbaj care spune puține lucruri în numeroase cuvinte (să nu uităm că volumul se întinde pe 182 de pagini!), putând fi salvat doar ca document psihologic al însinguratului. De aceea, Întâmplări obișnuite este un titlu cât se poate de potrivit pentru o poezie obișnuită.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.