Autoportret în oglinda convexă (53)
Claudia Emerson (1957-2014) s-a născut și a crescut în statul Virginia, unde avea să și ocupe funcția de Poetă Laureată între 2008 și 2010. Autoare a opt volume de poezii, Emerson a primit de-a lungul carierei câteva dintre cele mai importante premii și distincții literare ale Statelor Unite (Academy of American Poets Prize, National Endowment for the Arts Fellowship, Guggenheim Fellowship ș.a.). Poemele din acest grupaj fac parte din volumul Late Wife, câștigător al Premiului Pulitzer pentru Poezie în 2006.
Exponate din istoria naturală
I.
Uneori foloseau sapa, sau lama tocită
a unei lopeți, un băț de lemn de foc, uneori
mânerul măturii. Am crescut pe lângă
femei care omorau orice șarpe, indiferent
de ce spuneau bărbații despre cârtițe și șoareci,
despre semne sau despre forma capului—
cei buni, inofensivi. Când îi agăța corpul de
o ramură joasă, mama declara, cu răsuflarea încă tăiată
după ce îl omorâse, ploaie, va aduce ploaia.
II.
În muzeul acestui oraș, dincolo de încăperile
cu împăiate, după vitrinele luminate
cu vârfuri de săgeți și de sulițe, șerpii sunt ținuți
în celule de sticlă strălucitoare—pe un zid întreg, o frescă
vie care sclipește, se schimbă—cu atât mai inofensivi,
cu cât sunt mai morți. Recunosc șarpele negru care mănâncă
șobolani fără să citesc semnul; știu
deja că ucide nu prin otrăvirea
bruscă, ci pentru că se înfășoară în jurul
prăzii, apoi își întărește îmbrățișarea până când simte
cum teama dispare odată cu zbaterea, apoi suflarea—
până când inima strânsă încetează să mai bată.
III.
Trebuie să fi apărut din pântecul rece
al primei case pe care am închiriat-o, urcând
prin conducte ca pe niște crengi pentru a-și face cuib în dulapul
ruginit de sub chiuvetă în care țineam tacâmurile de argint.
L-am deschis, iar șarpele stătea acolo încolăcit, clocind
pe patul său tăios—lame și dinți de furculiță—
mânere de os tare, un dar de nuntă
de la mătușa mamei. Șarpele nu și-a ridicat
deloc capul. Am ezitat, apoi
am închis încet sertarul. Mai târziu, aveam să spăl
fiecare furculiță, lingură și cuțit—și să pun masa.
IV.
Acum știu că ar fi trebuit să omor șarpele
și să îi agăț corpul lung, la fel de drept în moarte
precum țeava strălucitoare a unei arme. Eram tânără,
de-abia ajunsă în patul matrimonial, dar regretul se afunda
deja cu putere în mine. Ca orice lamă, avea să se
tocească puțin câte puțin. Rana avea să se vindece în jurul ei,
până când absența avea să îi cauzeze o mai mare durere.
O poveste bună, totuși, că am lăsat șarpele
să scape, să se scurgă înapoi în casă, și timp de ani de zile
am spus ce trebuia să spun la aceeași masă,
că a dispărut la fel cum apăruse.
Ultimul Crăciun
Eram amândoi bolnavi. Eu îmi pierdusem vocea;
tu aveai febră, tușeai. A trebuit
să sparg eu însămi niște lemne de foc.
Fuseserăm lipsiți de putere de două zile—
cedrul care se lungea întunecând
camera. Cablurile, încă învelite în gheață,
s-au încovoiat întreaga după-amiază deasupra
arcului securii, la ridicarea și coborârea
tăișului pe care te asigurai că îl păstrează.
Era târziu când am văzut lama
zgâriind lemnul și continuând să coboare spre mine.
Am simțit cum mi s-a frecat de cracul pantalonilor, aproape,
ca o pisică, inofensivă. Atunci m-am oprit, sigură
că o lăsasem să cadă unde voisem,
nu în lemnul uscat, ci în mine.
Cu siguranță, gheața nu avea să se topească niciodată,
pinii nu aveau să se îndrepte, eu nu aveam
să mai vorbesc. Mai târziu, când am urcat
la tine și ți-am adus cina pe o tavă, tu te-ai trezit—
palid, uimit de izbucnirea febrei—
și mi-ai spus că te îngrijoraseși când sunetul
spargerii lemnului încetase. Erai sigur
că te ridicaseși din patul de bolnav
ca să privești chiar pe fereastra aceea.
Ai spus că aveam gura deschisă, dar eram
prea departe și nu mă puteai auzi:
eram mică, mută dedesubtul ramei ferestrei
de care respirația ta se lovea, înghețând pe geam,
până când nu m-ai mai putut vedea,
și nu puteai face nimic.
Metaforă
Nu am știut ce ne-a trezit—doar
o mișcare rece, mai ușoară decât respirația noastră.
Lumea legată de o ligatură înghețată,
casa noastră a fost pentru liliac o goliciune
mai caldă din care acum nu mai putea
pleca. Am strigat către tine să faci ceva.
Așa că l-ai omorât cu mătura,
înjurând, măturând aerul. Am vrut
să o faci—până când ai făcut-o.
Traducere și text introductiv de Alex Văsieș