Poezii de Campbell McGrath

Poezii de Campbell McGrath

Autoportret în oglinda convexă (54)

 

 

Campbell McGrath (n. 1962) a publicat numeroase cărți de poezie, dintre care merită amintite XX: Poems For The Twentieth Century (finalistă a Premiului Pulitzer în 2017), Capitalism sau Seven Notebooks. Beneficiar al câtorva dintre cele mai importante burse din peisajul american (MacArthur, Guggenheim), McGrath predă în prezent la Florida International University, în Miami.

 

Primăvară târzie

Regatul percepției e pură deșertăciune

Po Chü-i

1

Am șovăit în sarcina primită.

E un mic sacrilegiu, o erezie minoră.

Sarcina constă în a acorda o atenție deosebită

iederei și ornamentației sale pe cărămida noroioasă,

trotuarului încovoiat, încrezătoarei ferigi,

liliacului prăbușit, maroniu ca zațul de cafea,

mugurași rotitori căzând cu miile

din arțari în vântul de mai,

și frunzele însele pe zi ce trece

mai verzi și mai coapte de soare.

Cine primește ofranda lor,

și de la cine se trag,

aceste lucruri căzute

îmboldindu-și corpurile pe trotuar?

Există un nume potrivit pentru ele,

un termen adecvat, dar care e?

2

Toată ziua am fost atenționat

să admir frumusețea acestui singur bujor

dar abia acum, în lumina târzie a stelelor,

îi strivesc petalele de fața mea.

Mătase elementară redusă la cenușă,

deja înroșindu-se atinsă de pensula zorilor,

parfumul ei e un lujer

care îmi conectează mintea la ploaie,

o rădăcină, o bătaie ușoară, un fir.

Aruncând în jur, înlăcrimate, ramurile

copacilor când se luminează

pline de flori ridicate

ca lumânările albe în candelabre înnegrite.

În asta constă sarcina,

dar cine o oficiază,

lumea sau simțurile?

Și acum mulțimea de limbi ale păsărilor,

refuzând să se împace,

și nori ieșind din întuneric

ca furnicile în ziua ce se deschide negreșit.

——————————————————————————————————————–

Emily și Walt

 

Aș zice că n-am dus lipsă de dragoste.

Au fost părinți atenți, deși puțin distanți,

sau mai mult decât puțin. El era un colos

al entuziasmului, dar nu datorită nouă,

în timp ce ea ne săruta capetele și ne cârpea șosetele

cu o privire melancolică, absentă.

S-ar putea ca ea să fi fost puțin, ei bine, scrântită.

Iar el – Allons, micuții mei, râdea,

și apoi pleca fără noi.

Și acei „prieteni” ai lui!

Oricum, el s-a dus să „se descopere

pe sine” în San Francisco, sau undeva,

în timp ce ea s-a retras în apartamentul din Boca.

Ne îngrijorăm, dar ea spune că îi place în Florida;

pare aproape fericită. Aș zice că au fost

mai mult furnizori decât îngrijitori,

ne-au educat prin exemplul lor, citindu-ne ore întregi

în casa răcoroasă și casa e acum a noastră,

cu dulapurile ei pline de vechituri și versuri

ciudate de poezii și scări care urcă spre Dumnezeu

știe unde, clopotnițe și săli de sport,

capela, atelierul, coliviile, atriumurile –

nu putem spera să le umplem vreodată pe toate.

Vocile noastre sunt prea mici

pentru liniștea din ele, prea slabe pentru a naște un ecou.

Uneori, chiar și acum, când vântul nopții bate

în coșul șemineului

mă ridic din pat, și strig – „Alo,

Mama și Tata, voi sunteți?”

Zori

5AM: broaștele

întreabă ce este, ce este?

Este ceea ce este.

Traducere și text introductiv de Alex Văsieș

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.