(un proiect pe poezie feminină românească, ediția I, 4 iunie 2019)
Iată un proiect care sper să dureze zece ani de zile. El se numește Poetry Delivery și este concentrat pe poezie românească scrisă de femei – mi se pare mai corectă formularea aceasta decât aceea de poezie feminină. Poezia scrisă de cele trei doamne invitate astăzi (Daniela Crăsnaru, Magda Cârneci, Elena Vlădăreanu) are și o dimensiune feminină, dar nu este întru totul feminină, ci are, poate, chiar un caracter hermafrodit.
E un proiect care sper să dureze zece ani, chiar dacă ar fi mai onest din partea mea să îl gândesc pe etape mai mici, și atunci să am în vedere doar o primă etapă de cinci ani. În principiu aș dori (în cadrul cursului de poezie modernă intitulat De la Baudelaire la Ginsberg, ținut aici, la Facultatea de Litere din Cluj), în fiecare an, să pot să invit trei poete din România, din generații diferite, pentru că mă interesează inclusiv un dialog între generații. În ultima oră din întâlnirea de acum (care va dura 3 ore), vor fi discuții, cu întrebări puse de dumneavoastră, dar și cu abordări sau comentarii făcute de invitatele mele, ceea ce va coagula, probabil, un dialog multi-generaționist. Sper să pot face în fiecare an această distincție și să reușesc să invit întotdeauna poete din trei generații. Poetry Delivery e un proiect de pionierat, în cadrul unui curs de poezie în spațiul academic. Desigur, mai există în România proiecte axate pe poezia scrisă de femei, mi-aduc aminte de maratonul european de poezie gândit de Andrei Bodiu, în 2012, la care am participat vreo 30-40 de poete din Europa; Elena Vlădăreanu, una din invitatele de acum, este angrenată în premiile Sofia Nădejde care au găzduit recitaluri de poezie feminină, cel puțin la prima ediție a premiilor din 2018.
Au mai existat, pe ici pe colo, mici recitaluri de poezie feminină, dar nu în cadrul unui curs academic, al unui curs de poezie. Am gândit acest proiect pentru ultima săptămână de cursuri din semestrul al doilea, la început de iunie, pentru că majoritatea dintre participanți sunteți studenții mei, ați străbătut acest curs de poezie modernă și postmodernă și aveți un insight profesionist, specializat pe ceea ce înseamnă poezia actuală. A existat și o deschidere aparte legată de poezia scrisă de femei, având în vedere că am discutat împreună poeme de Anna Ahmatova, Marina Țvetaeva, Mina Loy, Ingeborg Bachmann, Sylvia Plath, Anne Sexton (iar din spațiul românesc am lucrat pe texte semnate de Mariana Marin și Angela Marinescu/ Marcovici). Iar acum doresc să vi le prezint pe cele trei doamne invitate, va fi doar o prezentare succintă, pentru că majoritatea dintre dumneavoastră ați primit CV-urile lor și le-ați putut consulta. Vreau să vă povestesc și care a fost primul meu contact cu poezia lor, cum am aflat eu de ele, când s-a întâmplat lucrul acesta și care a fost percepția mea asupra liricii lor.
Daniela Crăsnaru este membră a generației ’70, are cincisprezece volume de poezie publicate, două volume de proză; a terminat Facultatea de litere din Craiova, dar s-a specializat ulterior și pe jurnalism, a făcut și studii diplomatice, nu în zadar, pentru că, pe lângă diferite funcții editoriale pe care le-a avut, a fost și membru în parlament și, mai ales, director de programe la Academmia di Romania la Roma, unde era chiar coordonatorul programelor culturale. A participat la turnee de poezie variate, nu vă înșir aici toate localitățile – în Europa, în Statele Unite și în Noua Zeelandă. Are cărți traduse în engleză, italiană, maghiară și olandeză, și dintre premiile speciale pe care le-a obținut le menționez pe cele din străinătate – pentru că se știe mai puțin de ele. Daniela Crăsnaru a obținut premiul Fundației Rockefeller pentru literatură în 1994, apoi Diploma de cavaler de onoare a scrisului din Statele Unite, în 1995. A obținut premiul Academiei Americane de Poezie în 2000 și premiul Cartagia în Spania, 2003, pentru poezie. Când am citit-o eu, era la a șaptea carte, Emisferele de Magdeburg, o carte publicată în 1987. A fost o experiență foarte interesantă. De ce? Pentru că în contextul poeziei șaptezeciste, Daniela Crăsnaru avea un insight particular asupra poeziei, ca un fel de bisturiu – era o poezie confesională, dar care se păstra la limita nevrozei și depresiei care avea de pildă să se dezvolte mai târziu, parțial să zicem, în poezia optzecistă, și mai târziu în poezia douămiistă, sau în poezia nouăzecistă. Lucrul acesta a fost cel care m-a cucerit și acesta e motivul pentru care astăzi, când o să vă citească va citi texte chiar din această carte din 1987 și din ultimele ei cărți de poezie, publicate după anul 2000.
Magda Cârneci. Este membră a generației ’80, a publicat șapte cărți de poezie și un roman, are traduse cărți de poezie în franceză, engleză, olandeză, iar romanul e tradus în franceză și va fi anul viitor tradus în limba engleză. Nu este doar poetă și prozatoare, ci este unul dintre teoreticienii recunoscuți ai postmodernismului în spațiul românesc și est-european, mai ales pe arte plastice. E foarte important că Magda Cârneci este implicată și în conducerea unei instituții culturale foarte importante în România actualmente, PEN România; a stat la cârma Institutului Cultural Român de la Paris, din 2006 până în 2011, iar din 2011 a devenit director al PEN România. Eu am cunoscut-o ca poetă pe Magda Cârneci sub numele Magdalena Ghica; ea a debutat sub acest nume cu o carte extrem de stranie în contextul poeziei optzeciste, o carte numită Hipermateria. Tatăl meu, când a venit cu cărțile optzeciste acasă, în anii 80, m-a sfătuit să-i citesc pe colegii ceva mai mari de generație, ca să văd ce se scrie și care sunt noile direcții. Așa că tatăl meu Domițian a venit acasă cu volumele de debut ale lui Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei, Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Mureșan; erau și două poete: Marta Petreu și Magda Cârneci. Pe ceilalți i-am citit mai târziu. Magda Cârneci avea ceva inedit, în contextul acestor cărți citite de mine: un conceptualism foarte rafinat construit, care nu se înrudea cu Valéry sau Malarmé. Nicidecum. Conceptualismul Magdei Cârneci trecea peste lecturile din limba franceză, dar și peste lecturile americane, iar poezia ei era din start o poezie ideatică, nu neapărat una a imaginii. E interesant că nu a rămas la acest conceptualism, ci există, zic eu, mai multe etape în poezia ei, dacă vorbim despre volumele Haosmos sau de Poeme politice (unde ea se direcționează pe un traiect al poeziei politice în România) sau de poemele zen din cartea Poeme trans; până la ultima carte de poezie de până acum, Viață, care e o poezie a cotidianului, a trăirii imediate. Magda Cârneci a obținut un premiu special pentru poezie în străinătate, e vorba de premiul pentru poezie din 2018 al orașului Cordoba.
Elena Vlădăreanu, ea vă este cumva mai cunoscută, pentru că e mai apropiată de vârsta voastră, e membră a generației două mii, a publicat șapte cărți de poezie și un volum de teatru (cu partenerul ei de viață, Robert Bălan). A terminat Facultatea de litere a Universității București și un master interdisciplinar pe spectacol multimedia, acesta fiind motivul pentru care Elena Vlădăreanu nu scrie doar poezie, ci organizează, gândește performance-uri sau manifeste performative pe diferite teme: tema maternității, tema vieții sociale din România, a educației sexuale, gândind mici spectacole de teatru cu care, dealtfel, a făcut câteva turnee în România – și la Cluj a fost, cred, de două ori. A colaborat, de asemenea, cu regizoarea Anca Damian, în calitate de consultant la cinci din filmele acesteia. Actualmente lucrează ca jurnalist pentru Radio România Cultural. Ei bine, pe Elena nu o știu nici pe ea de la primele volume. Doar Magda e cea pe care o știu de la primul volum, Hipermateria. Pe Elena am citit-o doar de la a treia sau a patra carte de poezie, Europa Zece cântece funerare, o carte apărută în 2005, care m-a frapat și pe care o comentam cu tânărul poet Marius Conkan, prin 2007: o carte ca un bisturiu, ivită, în contextul generației 2000, ca un iceberg al temelor confesionale, violente, nevrotice, depresive, dar care, uneori, aveau și o miză socială. Încă din această carte, Europa Zece cântece funerare, care s-a reeditat în 2018, se simțea în Elena și miza socială pe care avea s-o dezvolte, de pildă, și în manifestele ei performative, meditațiile ei de mai târziu.
Cam acesta a fost contactul meu cu poezia voastră și locul de unde am început să vă citesc și să vă parcurg poezia. Și acuma invitația mea este să vă prezentați fiecare traseul ori etapele poetice pe care le-ați parcurs. De ce? Pentru că aproape întotdeauna există o etapizare văzută din afară, din perspectiva unui critic literar, dar foarte rar, una dinăuntrul autorului.
De data aceasta m-ar interesa perspectiva voastră, din interior, ca legătură cu o anumită explicație, o anumită justificare pe care am dat-o statornic în ceea ce privește unicitatea cursului de poezie modernă și postmodernă, aceea că atunci când predau în jur de treizeci de poeți din secolele al XIX-lea și XX, nu sunt doar în ipostaza de teoretician, ci sunt și poetă, așa încât încerc să prezint, din interior poezia acestor poeți, încerc să prezint mecanismele poetice ale autorilor pe care lucrez. Perspectiva este cu totul alta decât a unui critic literar care trebuie să fie rece, obiectiv. Aici, din interior, aflăm de fapt toate modulațiile, toate nuanțele, toate schismele care există în viața, în stilul, în temele și în etapele unui poet. La această primă ediție din proiectul Poetry Delivery avem reprezentante din generațiile ’70, ’80 și 2000, iar gazda este o nouăzecistă, deci, ca să zic așa, sunt toate generațiile posibile aici, de la ’70 încolo.
Ruxandra Cesereanu
Daniela Crăsnaru
Sunt un pic bolnăvioară, fiind generația ’70, nu pot fi decât o babă bolnavă, nu? Asta e. Ce să vă spun? Părinții mei erau farmaciști. Deci n-am trăit într-o casă cu o mare bibliotecă, era o bibliotecă de chimie. Maică-mea a făcut farmacia la Cluj, aici, cu profesoara Raluca Ripan, deci am avut de la început o afinitate pentru Cluj. Sinceră să fiu, n-am avut impuls, nimeni nu m-a împins, habar n-am cum s-a întâmplat că am simțit nevoia să scriu. Am fost un copil rău. Spuneam ce nu trebuie, gândeam ce nu trebuie, mă îndrăgosteam de cine nu trebuia, și când nu trebuia, spre disperarea părinților mei care, vorba aceea, ocupându-se cu cântarul acela de precizie, de viața în grame, mă rog, când am dat la filologie, au fost disperați. Era la modă sa fii inginer. Mă îndrăgostisem de cineva din Craiova, deci trebuia să fiu acolo. Nu aveam nici o treabă, nu învățasem nimic. Bine, nu învățasem nimic, vorba vine.
În perioada aceea, pentru că părinții mei nu proveneau dintr-o clasă socială justă, și erau intelectuali, trebuia în loc de trei kilograme de fier vechi să strâng cinci, în loc de cinci kilograme de maculatură să strâng zece și așa mai departe, eram crescută ca un cal de cursă. Întâmplarea a făcut să fiu sigură că voi termina bacul cu 10 și cu un an înainte se intrase fără examen. În afară de canto și actorie unde totuși pe vremea aceea mai contau aptitudinile, acuma cu aptitudinile și profesionalismul văd că e mai încet. Și iau eu 10 la bac și mă duc unde vreau.
Cu trei săptămâni înainte, n-a mai fost în vigoare legea asta și a trebuit să dau undeva. Deci, spre leșinul părinților mei, am dat la filologie. Filologia din Craiova nu avea prestigiul pe care îl au Bucureștiul, Timișoara, Cluj pentru că nu avea o tradiție, dar profesorii noștri erau toți din București, Cluj, am avut profesori ca Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Alexandru Piru, Flora Șuteu, Maria Iliescu, o mulțime de profesori, din alte orașe, care veneau cu bucurie la Craiova- unde li se dăduseră garsoniere. Din Craiova era numai Eugen Negrici. Făceau ore cu noi cu mare bucurie. Am intrat prima la Filologie (24 pe un loc) și am terminat șefă de promoție pe ţară. După un timp părinții mei au reînceput să vorbească cu mine, sigur. M-am măritat, că nu m-au lăsat să plec la mare. Voiam să plec la mare cu băiatul pe care îl iubeam și au făcut greșeala să spună „ce dom’le, la mare trebuie să plece oamenii căsătoriți!” – da? Deci, m-am măritat. N-am scris că mi-a spus cineva, n-am scris că i-am văzut pe alții, dar am fost foarte atentă să știu tot ce facuseră alții până atunci. După aceea mi-am dat seama că mulți din colegii mei de generație habar n-aveau ce-au făcut alții și se trezeau cum e tribul ăla african, care a descoperit în anii ’60 mașina de cusut. Deci eu m-am ferit de penibilul de a scrie ceva imitând, plus că n-am avut idoli niciodată, că de cruduță mi-am dat seama că azi unul e idol după care nu mai e idol.
Și am încercat la început să fac poezii cu rimă, metronomice, cum să zic, care pot fi puse pe computer și apoi poezii libere – era să zic normale. De undeva, am chestia asta, că mi-a venit de la Picasso. Pablo Picasso, la fiecare etapă nouă avea, într-un colț al sălii, un tablou clasic, ori un portret, dar de-ăla, ce să zic, rembrandtian, ori un peisaj – deci el arăta, într-un colț că știe să facă și așa. Ce vedeți aici e o altă etapă, nu că înșir, cum am zice, în poezie, niște cuvinte că-i la modă sau mi-e ușor sau am văzut la alții. Nu, domnule! Știu să fac și așa. Deci, nu m-am dat în lături să scriu sonete, să scriu poezii cu formă fixă, să scriu, mă rog, rondeluri, inclusiv poezii în acrostih. Deci am făcut de toate. Mi se părea probabil că, în felul meu învățată de mică să strâng cinci kile în loc de trei, cred că am exagerat un pic. Adică am vrut să fac de toate. Într-o primă fază, când era la modă să publici poezii patriotice, în anii ’70, n-am putut. De aceea mi-am amânat debutul vreo 3 ani, 4 ani, pentru că îmi trebuiau la începutul volumului niște poezii patriotice.
Acum, probabil, compromisuri, poate c-aș fi făcut, teoretic. Dacă aș fi putut, dar nu îl iubeam domnule, decât pe el, nu puteam să scriu o chestie cu patria, cu partidul nici atât, mi se părea ceva foarte abstract. Deci scriam poezii de amor, eh, m-a costat vreo trei-patru ani, nu contează. Deci în primele cărți eram cumințică, melodioasă, așa-mi venea să scriu. Nu mă obliga nimeni, în nici un fel. După aceea am trecut la o etapă auto-ironică, și după aceea la o etapă melancolic-auto-ironică. Acum nu mai scriu de la un timp poezie. Că nu mai e Cel care-mi dicta. Nu mai am contract cu Cel de sus, nu mai e cine să-mi dicteze, pentru că am scris poezii plângând, pare o prostie, dar e real. Scriam de mână, după aceea mai târziu le-am bătut la mașină, dup-aia pe computer. Dar, până nu simți plăcerea aproape senzuală, sexuală, să ții pixul în mână nu faci mare lucru – cine nu mai face chestia asta, nici nu știe cât pierde. Scrisul direct la computer e depersonalizat.
De la un timp nu am mai scris poezie, am scris un roman, am scris proză, și încerc să nu mă uit în oglindă, încerc să mă adaptez condiției de a fi bătrână. Nu mă simt pe dinăuntru. Cred că și acum i-aș supăra pe ai mei că nu sunt foarte cuminte, dar nu mă simt încă o respectabilă doamnă. Doamnă, nici atât, respectabilă, poate. Acum ce să mai zic, că habar n-am ce-aș mai putea spune, ar mai fi o mulțime, dar cred că mai bine o să vă citesc din poezii.
Magda Cârneci
Eu, spre deosebire de Daniela Crăsnaru, m-am născut în familia unui poet. Nimeni nu e perfect. Tatăl meu era și poet și traducător, Radu Cârneci, și am crescut într-o casă plină de cărți, în care ajungeau toate noutățile și în care tata cumpăra pe lângă cărți de poezie, și albume de artă. Primele care intrau liber în țară, pe vremea aceea, în anii ’60-’70 când m-am format și asta însemna că, pe deoparte, am fost îmbibată de poezie – tata a tradus opera întreagă a lui Baudelaire în românește, și a tradus și Khalil Gibran tot așa, în întregime, pe vremea aceea, dar, pe de altă parte, am fost supusă și la influența imaginii din albumele de artă care ajungeau de la celebra editură Skira din Elveția și care au contat la fel de mult în formația mea interioară ca și poezia. Când am ajuns la vârsta deciziei, ce să fac, ce facultate să urmez, am fost pusă într-o mare dilemă pentru că eram atrasă și de polul literar și de polul vizual, și până la urmă am ales Facultatea de istoria și teoria artei, care era o facultate teoretică din cadrul Universității de arte din București, pentru că ea împăca în mine cele două tentații: tentația exprimării, a discursului literar și tentația vizualului prin imaginea plastică. Asta a făcut să am întotdeauna un fel de divizare interioară și să am un parcurs dublu, în paralel: și de poet, și de critic de artă – eu mi-am câștigat pâinea ca un critic de artă și actualmente conduc revista Arta, care este revista de arte vizuale contemporane a Uniunii Artiștilor Plastici din România.
Cât am fost studentă la această Facultate de istoria și teoria artei – care era o facultate de elită pe vremea aceea, cu profesori excepționali ca Dan Hăulică, Ion Frunzetti, Yvonne Hasan, Dinu C. Giurăscu și alții – am avut șansa să frecventez câteva cenacluri literare din București, și am ajuns foarte repede la Cenaclul de luni de la Casa studenților Grigore Preoteasa din București. A fost șansa vieții mele, ca să zic așa, pentru că am fost deja acolo la a treia sau la a patra ședință după înființare, în ’77, și acolo m-am format de fapt ca poet, pentru că am dat peste un mediu extrem de vivace, de critic și de fertil. Erau studenți, colegii mei de la litere cu care mă duceam de alftel la cursurile lor ca să absorb ceea ce nu puteam să primesc la propria mea facultate, și acolo am aflat despre poezia americană a generației beat, am citit texte traduse sau texte în engleză ale poeților și teoreticienilor americani – pentru că noi am fost prima generație care a avut acces la limba engleză.
Fac o mică paranteză, să știți că înainte se învăța la școală fie rusă, fie franceză, iar eu îmi aduc aminte că m-am bătut și mi-am convins părinții cu lacrimi și urlete că vreau engleză și nu vreau franceză sau rusă. Sigur că franceza o făceam acasă, cu o profesoară privată, ca orice copil de familie bună. Revenind la Cenaclul de luni, influența lui a contat mult pentru că era un mediu intens, plin de fervoare, ne criticam acerb între noi aproape la fiecare lectură, dar în același timp ne emulam și ne influențam, ne admiram și ne concuram. Lucrurile astea au mers în crescendo cât am fost studenți și puțin după ce s-a terminat perioada de studenție. Am debutat deci cu această generație optzecistă care a produs o cotitură în sensibilitatea poetică de atunci, după cum cred că știți, căci s-a vorbit mult, poate chiar puțin prea mult, despre această generație și uneori mi s-a părut că a fost mitologizată și transformată într-o legendă puțin exagerată. Dar asta-i o chestiune a istoriei literare care va decanta lucrurile în timp.
Când s-a terminat facultatea, viața ne-a aruncat în diferite părți din țară, iar Cenaclul de luni s-a terminat prin ’83, el a fost desființat de cenzura comunistă de atunci. Și fiecare și-a urmat parcursul său. În ce mă privește, am debutat cu numele de Magdalena Ghica dintr-un scrupul strict personal pentru că tatăl meu se numea Cârneci și nu voiam să debutez în umbra lui, cumva. Voiam să mă separ de el. Au mai fost câțiva în situația asta în generația mea – de pildă Traian T. Coșovei, băiat de literat care și-a luat acel T. de la prenumele identic al tatăui său. Și deci am debutat cu numele Magdalena Ghica cu care am publicat primele două volume de poezie. După care a venit revoluția. Dar înainte de revoluție, în noiembrie ’89, am semnat împreună cu alți 16 tineri scriitori o scrisoare de protest adresată lui Ceaușescu în legătură cu situația scriitorilor disidenți sau rezistenți, ca Mircea Dinescu sau Ana Blandiana, cei câțiva care se opuseseră într-o formă mai evidentă sau mai discretă constrângerilor politice teribile atunci. Anii ’80, mai ales a doua jumătate a anilor ’80, au fost cei mai dificili din perioada comunistă.
La inițiativa lui Stelian Tănase, am fost prima care am semnat împreună cu alți 16 tineri scriitori această scrisoare, care a fost trimisă la Radio Europa liberă. A fost o întreagă aventură cum a ajuns ea acolo, dar n-o s-o mai povestesc acum, sper să o fac o dată de la cap până la coadă într-un text publicat. Pe ici, pe colo, prin unele interviuri, am mai povestit despre asta. Scrisoarea a ajuns deci la Europa liberă și s-a citit în zilele de pe la sfârșitul lui noiembrie ’89, drept care am fost chemată în fața comitetului de partid, făcută cu ou și cu oțet, consemnată la locul de muncă, amenințată cu demiterea. Am trecut prin niște momente teribile, de frică, de izolare. Nu vă pot povesti cum erau ședințele de partid sau ambianța terorizantă în fața ideologilor și a cenzorilor. Lucrurile însă au început să se accelereze, ambianța din jur devenise din ce în ce mai febrilă și a venit revoluția. Pe 14 decembrie a început la Timișoara și după aceea în 21 și 22 decembrie la București. În 21 decembrie s-a întâmplat să fiu la manifestația din piața Comitetului Central, de unde a început degringolada, apoi am fost la Piața Universității, apoi am făcut parte din primul Front al Salvării Naționale, la grupa de tineret, apoi am fost membră fondatoare a Grupului pentru Dailog Social etc etc.
Deci viața mea s-a complicat brusc și enorm, am devenit extrem de angajată civic și politic și a trebuit să optez în acel moment dacă semnez cu numele meu de poetă sau cu numele meu real. Or eu semnasem scrisoarea aceea despre care v-am vorbit cu numele meu real, pentru că eram angajată la Institutul de Istorie a Artei și nu voisem să se treacă că mă ascund sub un pseudonim, mă rog, niște scrupule de felul acesta, și atunci am considerat că trebuie să continui cu numele meu real pentru că îmi va fi dificil să manevrez între diversele personaje sau roluri pe care începusem să le joc. Și atunci am ales numele real, dar nu știu dacă am făcut bine – îmi aduc aminte că am avut un moment teribil în momentul în care care a trebuit să o ucid, simbolic, lăuntric, pe Magdalena Ghica. De fapt, și acum o păstrez ascunsă pe undeva, ca pe un foetus nedezvoltat, și cine știe, poate că la un moment dat o s-o fac să renască.
Deci din anii ’90 lucrurile s-au accelerat teribil, s-au complicat, s-au complexificat. Viața noastră a devenit atât de învălmășită, dar și atât de dinamică, de neprevăzută, de inovatoare. Poate că voi erați abia născuți pe vremea aceea, însă totul s-a modificat în jur, s-a bulversat. Cu toate astea am încercat să continui să scriu și să public din când în când niște cărți de poezie.
N-am publicat prea multe, dar fiecare carte de poezie a fost rezultatul unui proces psihic interior inevitabil, în general dificil, dureros, care s-a concretizat în aceste resturi sonore, în această zgură lingvistică care sunt poemele – și din cauza asta nu m-am repetat de la o carte la alta, am scris șapte cărți pentru că am avut șapte asemenea perioade în viața mea. Și prima a fost cartea de debut, Hipermateria, în care, de fapt, așa cum spunea și Ruxandra, e o poezie programatică, generaționistă, în care afirmam niște idei cu pathos și cu bătăioșenie. A doua carte, O tăcere asurzitoare, este cartea unei crize spirituale, a unei deschideri metafizice, pentru că descopeream filosofia indiană și alte spații culturale mai vechi și treceam și printr-o criză sentimentală și o perioadă depresivă. A venit revoluția din decembrie ’89, iar în ’92 am publicat volumul Haosmos, cuvânt care, după cum vedeți, e alcătuit din haos și cosmos care împreună alcătuiesc acest cuvânt – inventat, de altfel, am aflat ulterior, de James Joyce. Haosmos e un oximoron care vrea să spună că de fapt condiția noastră este o suspendare, sau o sinteză, între fizic și metafizic, între sus și jos, între paradis și infern, toate aceste contrarii care se atrag și se resping și pe care poezia, în felul ei, le aduce împreună și le armonizează.
Cartea asta Haosmos conține poeme care povestesc trăiri de felul acesta, pline de pământ și de transcendere – sunt poeme lungi, narative, deci stilul e cu totul altfel decât în cartea anterioară, unde poemele sunt scurte și concentrate. În fine, în anul 2000 am publicat o cărțulie mică numită Poeme politice, în care am adunat texte cu temă politică scrise și înainte de ’89 și imediat după ’89. Am scris-o cu mare dificultate și cu inima strânsă, pentru că știam că tema asta e o temă încă neacceptată de mediul cultural românesc pentru că ea avea în spate proasta publicitate a poemelor politice dedicate partidului și țării înainte de ’89. Cu toate astea mi-am luat inima în dinți și am denumit cartea Poeme politice, dar în anul 2000 încă nu era momentul unui asemenea titlu și unui gen poetic sensibil. Abia azi, de câțiva ani și, cred eu, și sub influența PEN clubului român, observ cu bucurie că se scrie poezie politică de diferite maniere, foarte bună, foarte interesantă.
Apoi, în anii 2010, am intrat într-o altă fază și am mai publicat o carte, Poeme trans, în 2012, care e alcătuită pe jumătate din poeme religioase, un fel de psalmi, pe care i-am numit cvasi-psalmi și pe care i-am scris în anii ’90 în paralel cu poezia politică. Asta e interesant și nu cred că sunt singura în situația aceasta – poeții care pe deoparte sunt trași spre exterior, spre angajarea politică, pentru că poetul este glasul națiunii, glasul poporului, iar pe de altă parte arderea asta interioară care există în fiecare poet și care ține mai ales de experiență mistică.
Or, experiența mistică se poate exprima prin poezie spirituală sau prin poezie religioasă – eu fac o distincție între poemele care mărturisesc o trăire interioară universală și poemele legate de o anume credință instituționalizată. Poemele din volumul tocmai amintit le-am numit „cvasi-psalmi” și am ezitat foarte mult timp să le public, pentru că nu era momentul, pentru că în anii ’90 să apari cu poezie religioasă ar fi fost un fel de sinucidere intelectuală, nimeni n-ar fi acceptat așa ceva în mediul nostru cultural, te-ar fi categorisit ca poet tradiționalist religios și basta, ceea ce ți-ar fi scăzut cota simbolică de pe piața literară. În 2012 am publicat deci aceste poeme pe care le-am denumit finalmente Poeme trans, pentru că de fapt existența spirituală e o experiență transgresivă, transcendentă, trans-limitările noastre mentale și senzitive de multe feluri. Cartea conține în partea a doua un poem mai lung care se numește „Poem trans-neuronal” – e un poem utopic, futurist, pe care astăzi unii l-ar denumi postuman sau transuman/ transumanist. E o nouă modă intelectuală-culturală recentă, dar „Poemul trans-neuronal” a apărut iarăși puțin mai devreme și nimeni nu l-a înțeles atunci în România, sau așa mi s-a părut mie. Ar trebui probabil să îl republic separat, de sine stătător.
În fine, în 2016 am publicat ultima carte – în afară de antologii și de Opera poetică din 2017. E un volum care se cheamă Viață și care, așa cum spunea și Ruxandra Cesereanu, e o carte alcătuită din poeme ocazionale, cum le numesc eu, adică legate de momentele vieții – naștere, adolescență, prima îndrăgostire, nuntă, iubire, sexualitate, prietenie, moarte, suferință, etc. E o carte subțire, nu sunt multe poeme în ea, și e o carte mai apropiată de pământ, de lumesc, de viața cotidiană, mai legată de nevoile noastre și de trăirile noastre, ale tuturora, care ni se impun cu timpul ca fiind finalmente esențiale în definirea noastră ca oameni. Cam atât despre parcursul meu. Dacă mai e ceva de spus, răspund la urmă.
Elena Vlădăreanu
Sunt într-o perioadă – eu am des perioade din astea, în care îmi pierd încrederea în scris, ca instrument, dar în legătură cu mine, nu că mi-aș pierde încrederea în literatură sau că n-aș mai vrea să citesc sau că n-aș mai crede în literatură, doar că eu simt că nu sunt bună de așa ceva. Ai mei nu erau intelectuali, erau muncitori, tata-i șofer de-o viață, pe TIR, iar maică-mea cumva e bovarică, așa, și ei îi datorez foarte mult. Chiar dacă aveam bibliotecă în casă, tot timpul ea venea cu cărți, ce găsea, nu știu, la sfârșitul-mijlocul anilor ’80, când m-am format, când am început noi, eram mici, aveam 7 ani, și dup-aia în anii ’90, începuse să cumpere cărți, dar nu cu alea am început eu lectura, ca să zic așa, ci descoperind biblioteca, mergeam tot timpul acolo și, de fapt, locul ăsta este foarte important pentru mine. A devenit important în adolescență când a fost greu, iar singura mea portiță sau singura portiță pe care am găsit-o a fost biblioteca și cititul ăsta, așa, compulsiv cumva. Tot în adolescență am început să citesc foarte multă teorie literară, asta datorită profesoarei mele de română din liceu, care era destul de nonconformistă, m-am simțit atașată de ea și legată și legătura s-a construit pe parcursul a patru ani, și influențată de ea am început să citesc foarte multă teorie literară – mi-a prins bine, pentru că la facultate am început să lucrez din semestrul doi și a fost foarte greu, deci dacă n-aș fi venit cu toate lecturile alea din liceu nu știu dacă aș fi făcut față la facultate.
Am făcut Română-Franceză, la Litere. Nu prea aș putea să vă spun mare lucru despre facultate, pentru că nu prea treceam pe acolo din păcate. Pentru că munceam deja, munceam foarte mult, eram la Cotidianul, ăsta era un ziar inventat de Ion Rațiu la începutul anilor 90. O pagină avea multe-multe semne și scriam la cultură și făceam interviuri și era un loc în care nu mă simțeam deloc confortabil, dar totodată trebuia să fiu acolo. Nu am avut de ales, practic. Dar acum n-aș zice că a fost rău, că până la urmă îmi place foarte mult ce fac în momentul de față.
Acum am o emisiune de filme la Radio România Cultural, și vorbesc despre filme cu regizori, actori, producători, și îmi place foarte mult și mi-am dat seama că de fapt îmi place să vorbesc cu oamenii și că îmi place să fac interviuri și că îmi place radioul foarte mult. Cumva, cred că mi se potrivește. De scris, da, normal că scriam, ca orice copil am început devreme, cu poezii, cu diverse chestii din astea. În adolescență n-am scris, după cum vă spuneam, pentru că intrasem în chestia aia cu olimpiade. Când am intrat la facultate, atunci se deschisese acest cenaclu de care probabil ați auzit, Cenaclul Fracturi. Mircea Cărtărescu tocmai plecase cu o bursă în străinătate, deci nu mai conducea el Cenaclul de la Litere, iar acesta fusese preluat de Marius Ianuș, pe care nu știu dacă îl știți ca poet, eu zic că merită să vă întoarceți la primele lui volume care sunt foarte interesante. El a avut un parcurs neașteptat sau poate, dimpotrivă, foarte previzibil.
La un moment dat și-a renegat totul, a spus că nu vrea să mai audă de ceea ce a scris înainte de acel moment, momentul în care a mers spre biserică. Nu s-a călugărit, nu e încă călugăr, dar oricum, are o viață religioasă, de practicant. Ei, și în acest cenaclu erau destul de mulți, erau oameni pe care probabil îi știți și care au devenit foarte activi și știți, ca reprezentanți ai acestei generații 2000, erau acolo Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Zvera Ion. Zvera ulterior a dat la teatru, a făcut regie de teatru și acum face teatru, semnează Vera Ion, a și publicat un volum în anii 2000, la Cartea Românească, din acele prime titluri după ce Cartea Românească a fost preluată de Polirom; atunci au apărut mai multe titluri de teatru și inclusiv Zvera a publicat acolo.
Bogdan Iancu pe care, la fel, poate îl știți ca antropolog, el a publicat o carte absolut inedită și foarte interesantă – Fata din lift se cheamă, pe care a reeditat-o de curând. Mai era Silviu Gherman. El scria proză, scria proză scurtă și știu că tot timpul mă gândeam la ăsta: băi, dacă citesc textele astea, mi se par niște tâmpenii- numai că el era foarte mișto, era foarte histrionic, așa, și acum știți cu toții că asta face. Era apoi Un Cristian care se ocupa de tipărituri underground, avea și o bibliotecă de poezie portabilă, adică aducea cărți, unele doar copii xerox, într-o sală de la Litere o dată pe săptămână pentru câte un excentric care voia să citească poezie contemporană și nu găsea ce căuta în bibliotecile universității.
Ei, la acest cenaclu e greu să vă explic cum era. Eu eram acolo și nu eram acolo, nu mă simțeam bine între ei, îmi plăcea foarte mult cum scriau, mă interesa ce scriau ei, literatura lor, deși eu nu eram clar pe aceeași lungime de undă cu ei, adică nu scriam ca ei. Păream așa, la început aveam acest sentiment de excludere, versus includere adică, dacă scrii cam ca noi atunci ești inclus, în acest grup absurd, dacă nu, nu. Poate că mă înșelam, erau lucruri care țineau foarte mult de mine și de felul în care relaționam eu atunci cu oamenii, de felul în care citeam și ce citeam, pentru că atunci când am venit în 2000, la București, mi-am dat seama că nu citisem, practic, nimic. În liceu ce făceam? În liceu nu făceam nimic. Făceam literatură. Se oprea literatura contemporană la Nichita Stănescu, la Marin Sorescu.
Nu știu dacă în momentul de față lucrurile s-au schimbat – să fie incluși în manuale alții mai înspre noi, posibil că nu. Posibil că tot așa să fie. În manuale de liceu: Nichita Stănescu și Marin Sorescu. După ce am început să scriu, am publicat o primă carte; mi-e greu să vă explic, este un mixaj de poezie/ proză/ confesiune. Pe mine m-a interesat atunci – eu tot timpul sunt influențată de lucrurile pe care le văd, le citesc, filme, lucruri exterioare cumva literaturii. Și atunci mă interesa puterea de manipulare prin diverse instrumente, respectiv prin scris. Deci primul volum e destul de manipulat, mă interesa cât de mult poți manipula, până unde poți să mergi. Am mai publicat un volum care mie nu-mi place, dar Marin Mincu a ținut să-l publice. Pe Mincu nu știu dacă-l știți, de fapt lui i se datorează această invenție, generația 2000, a fost un teoretician și critic literar, italienist.
Eu am ținut foarte mult la el, era un personaj destul de acru, așa, nu toată lumea îl simpatiza, dar extrem de inteligent și avea ceva ce ulterior s-a pierdut, avea acel spirit polemic, adică putea să intre și le cultiva cumva, într-un fel de discuții contradictorii, dar păstrând totodată niște reguli civice și ale argumentației. Și el își dorea foarte mult să aibă o generație, așa simțea el atunci, din felul în care vorbea la cenaclu, și din felul cum se purta cu noi simțeam că era într-un fel de competiție cu N. Manolescu; adică, dacă Manolescu are o generație, îmi fac și eu o generație și de aceea am simțit această generație 2000 ca fiind specială, așa gândea Marin Mincu. Sigur, nu eram un grup, eram împreună și nu eram împreună, foarte curând fiecare a mers pe drumul lui, adică nu neapărat ne-a caracterizat o perioadă lungă de timp, cum s-a întâmplat cu optzecistii, să mergem, habar n-am, câțiva ani împreună, să fim prieteni, să scriem, să citim, să discutăm literatură împreună.
Nu s-a întâmplat asta sau s-a întâmplat pentru foarte puțini din acest grup, pentru o perioadă foarte scurtă de timp. Dar Marin Mincu ținea foarte mult la această generație 2000, îi plăcea acest joc, MM, și cred că de la el a pornit. Bineînțeles că e de ajutor atunci când, despre literatură, ai instrumente din astea, niște sertare unde poți să bagi literatură și scriitori. Momentul în care, simt eu, în care am început să văd altfel scrisul, să îl văd mai important pentru mine a fost odată cu Europa Zece cântece funerare, de care zicea Ruxandra mai devreme. Cumva, cartea aia a pornit, așa, dintr-o parte intelectuală, ceea ce nu mă reprezenta până atunci, până atunci scriam așa, mai degrabă, afectiv, ca să zic așa, dar odată cu Europa m-a interesat să pun în discuție raportul dintre istoria mare și istoria mică, eram în perioada aia de dinainte de integrarea în Uniunea Europeană, eu lucram deja în presă și tot timpul se discuta foarte mult despre ce trebuie să facem la nivel, din ăsta, macro. Și mi se părea că de fapt ignorăm, și că de fapt nu puteam să vedem ce se întâmplă foarte aproape de noi, la nivel micro, la nivelul nostru, la nivelul de foarte aproape, de intim.
Și cam așa a apărut cartea aia, știu că avusesem, strânsesem, un fel de arhivă, arhiva mea în parte, tocmai ca un fel de punere în oglindă a textului, dar m-am consultat cu Adi Urmanov, pe care voi nu-l știți și care la fel, e un scriitor din 2000 foarte interesant, și care s-a călugărit în 2005, împreună cu Andrei Peniuc, un alt coleg de generație. Adi a scris mai multe cărți, a semnat un manifest utilitarist. El credea într-o literatură care abia acum cred că și-ar găsi și cititori, dar și contextul în care să fie înțeleasă bine.
Era o literatură pe care nu o înțelegeam foarte bine și cu care nici nu rezonam foarte mult, nici nu mă interesa foarte tare, și era legată de tot felul de lucruri din astea, de muzică, foarte pop, cumva, o literatură foarte pop, da, și care cred că acum ar putea fi recitită și văzută altfel. Adi, cum vă spuneam, a publicat mai multe cărți, Andrei cred că doar două, ceva cu animale, nu mai știu. Da, în 2005 s-a călugărit, Adi a mai scos un volum în 2007, dacă nu mă înșel, volumul Sushi, care este foarte frumos și pe care vi-l recomand. Înainte de a publica Europa i-am dat-o lui Adi s-o citească, lucru pe care eu nu-l fac, nu prea mă consult, că sunt foarte… cumva neîncrezătoare față de ceea ce fac eu, adică rareori citesc din volume în lucru și atunci i-am dat-o s-o citească și a zis că e mișto, dar lasă partea asta pe care vrei să o publici cu știri, cu nu știu ce, las-o deoparte.
Și am lăsat-o, și cred că avea dreptate, am verificat acum când am reeditat Europa, în 2018. Teodor Dună mi-a zis public-o, public-o și zic, bine, hai! Dar o public cum vreau eu. Și am impus eu, așa, am impus condiții grafice, respectiv am vrut ca textul să fie exact cu tăieturi, ca și cum ai lucra în Word, și am lucrat cu un grafician care-i foarte bun, pe care îl cheamă Edi Constantin și care face carte de artă, și care a reușit să îmi păstreze această idee de Word, de ecran de computer și în care am publicat și lucruri care rămăseseră pe lângă, niște texte din astea punte între Europa și volumul pe care l-am publicat în anul 2009.
Cu volumul spațiu privat e altceva, deja cred că se schimbă literatura și felul în care interpretăm literatura. Știu că atunci lucram deja la el și s-a întâmplat să merg cu Dan Perjovschi la Viena, avea el o expoziție acolo și eu lucram în presă și au invitat niște artiști și m-au chemat și pe mine și am stat mult de vorbă cu Dan. Bineînțeles, îl știam de mult, știam ce face și așa, dar cred că de vorbit foarte mult era prima dată și cum eu lucram la cartea asta mi s-a părut mie că discursurile noastre și felul în care vedem instrumentul cu care lucrăm, dar și spațiul public, spațiul privat, acest acord dintre ele, cumva rezonează și am propus să scoatem această carte împreună; Dan a fost foarte deschis. De altfel, îi place foarte mult tipăritura, îi place ideea de scris, pentru că îi place ca desenele lui, care de altfel sunt foarte perisabile, să rămână pe un suport scris.
Eu i-am dat textul scris, iar el practic a făcut niște comentarii, aproape la fiecare text, de aia eu țin ca această carte – am două traduceri la ea, în italiană și bulgară, țin ca ea să arate la fel, să fie tipărită la fel, adică să fie tot coperta asta albă care se murdărește și care e oribilă, dar mă interesa ideea asta. Țineam foarte mult la această copertă albă, și să fie desenele făcute de Dan. După spațiu privat a urmat o perioadă lungă în care, nu că n-am mai scris, dar cumva nu aveam nimic coagulat. Am născut prima fată, lucrurile se schimbă, s-au schimbat după ce s-a născut Eva și intrasem într-un fel de vid al timpului și mi se părea că s-a dus, nu mai scriu, ever.
La un moment dat, soțul meu, Robert (Bălan), cu care lucrez, a spus să facem un spectacol. Făcusem noi ceva pentru copii, dar nu ne plăcuse cum ieșise, la un mic teatru din București care acum nu mai există și eram nemulțumiți, dar cumva ne și doream, adică cred că era – amândoi simțeam această depresie, să ieșim din acea buclă care însemna mers la piață, făcut de mâncare, copil, copil, copil și eram așa, foarte obosiți.
Ei și îi zic lui Robert, eu am niște texte dar nu știu ce sunt, le-am strâns într-un document, dar am zis că dacă vrei să te uiți pe ele – și am încercat, multe nici nu le aveam scrise, mă tot gândeam la ele și i-am dat acest document și el a zis e mișto, facem. Ei, și ca să facem acest spectacol nu știu cine ne-a dat ideea să facem un fundraising. Exista și în România o platformă de fundraising, acum nu știu dacă mai există, nu mai știu cum se chema și am trecut peste acel sentiment de jenă că normal, ceri ceva, ceri bani, și am zis „ok”, hai să încercăm și spre surprinderea noastră au fost foarte mulți oameni, inclusiv Magda, inclusiv Ruxandra care, la fel a zis că vrea să participe, au fost foarte mulți oameni, prieteni, dar mulți necunoscuți care ne-au ajutat să strângem niște bani, nu au fost mulți bani, am strâns atunci o mie de euro, bani cu care am plătit actrițele și cred că am cumpărat ceva foarte puțin în decor. Și tot atunci am început noi să lucrăm cu chestii din astea. Amândoi eram interesați de viața privată și de sondarea vieții private, dar la mine e scrisul și scriu despre lucrurile, subiectele care țin de această viață privată.
De exemplu aproape toate obiectele pe care le folosim în spectacolele noastre sunt obiecte din viețile noastre. Chiar m-am distrat acum recent, la premiera ultimului spectacol făcut de Robert, a făcut un spectacol cumva în oglindă față de ăsta care e despre maternitate, a făcut un spectacol despre paternitate în care a intervievat foarte mulți tați, a lucrat cu actori care sunt tați la rândul lor și am fost și cu fetele să vedem spectacolul și Alexandra făcea „asta e mingea mea!”, „asta e păpușica mea!” – toată sala o auzea pe Alexandra. E și amuzant dar și spune ceva despre ce înseamnă să faci acum artă foarte, foarte low budget și înseamnă și asta – înseamnă să folosești tot ce poți să folosești, dar pe noi ne interesează și că putem crea acea fluiditate dintre spațiul artistic și viața reală, ca să zic așa.
/aceste auto-prezentări au fost urmate de recitalurile de poezie și de dialogul cu studenții/
(transcriere de Andrei Zamfirescu)