Poet, prozator, eseist, traducător și critic literar, Emilian Galaicu-Păun se impune drept un personaj singular în spațiul cultural românesc. Caracterul insolit al scriiturii sale nu vine dintr-o ruptură radicală sau anarhistă cu tradiția, ci dimpotrivă, din sincretismul la care apelează, făcând uz de hibridizări și bizarerii aflate în ,,sertarele” culturii.
Raportat la generațiile de scriitori din Basarabia, Em. Galaicu-Păun rămâne un ,,eretic” în peisajul literaturii, greu de plasat pe o coordonată generaționistă precisă și problematic de prins într-un canon literar. Scriitura sa se regăsește la intersecția unei simbioze dintre experimentalism, avangardism, baroc, manierism, ermetism, expresionism, simbolism și postmodernism. Construită ca un palimpsest, poezia lui Galaicu-Păun explorează trasee culturale pornind de la miturile Eladei la mentalitatea orientală, de la textele biblice la Coran ori hinduism, de la ,,codrii de simboluri” baudelairiani la ,,cărarea pierdută” dantescă sub tentația unei viziuni integraționiste universale. Calității de a crea ,,sinteze imposibile” i se adaugă capacitatea de a ajusta elementele (inter)textualiste și (hiper)livrești la fenomenele cotidianului sau la realitățile sociale din care vine. În acest sens, scriitorul basarabean își creează propria mitologie personală susținută de perspective filozofice, mitologice, literare, magice, simbolice, religioase.
Volumele simptomatice de la care pornește analiza de față sunt Levitații deasupra hăului (1991), Yin Time (1999) și Arme grăitoare (2009). Preocuparea constantă pentru stil și formă legitimează scriitura lui Galaicu-Păun: ,,sub numele de stil se formează un limbaj autarhic ce nu se scufundă decât în mitologia personală și secretă a autorului” (R. Barthes, Gradul zero al scriiturii). Scriitorul șlefuiește meticulos fiecare rând și idee precum ornamentele atent sculptate din rococo. Emilian Galaicu-Păun stăpânește o adevărată știință a sintaxei. Rupturi tectonico-textuale la mijloc de vers, linii de pauză ca niște spații întinse creează impresia răgazului și întrerup aproape insesizabil o idee pentru a introduce cu grație un alt gând. Astfel, se stabilește un raport dinamic dintre idee și sintaxă. Liniile de forță ale sinaxei atrag liniile de forță ale ideii și invers. Mecanismul scriiturii surprinde îndeosebi în clipa introducerii unui ceva imperceptibil ca un mic accident prin care se înlocuiește o imagine cu alta. Or, când lumea pare neclintită și ordonată apare acest eveniment exterior care modifică întreaga poveste.
Emilian Galaicu-Păun se sustrage constrângerilor formale, pledând pentru cultivarea unor forme estetice noi. Astfel, participăm la spectacolul textual în care defilează ,,vocabule în și între vocabule, lexeme frânte la silaba care sună mai tăios sau mai frumos, cuvinte gravide de semne de exclamare sau întrebare […] ploi torențiale de majuscule, smocuri de paranteze pătrate și rotunde, triunghiuri, scărițe, asteriscuri” (Lucia Țurcanu) versuri dispuse pe pagină ca niște zgârâie-nori. Sucind și răsucind frazele lungi precum liniile de înaltă tensiune, poetul oferă pauze de respirație prin aceste jocuri textuale, având la rândul lor semnificație subversivă. Triumful stilului se datorează luxurianței figurilor artistice precum aliterațiile, repetițiile, asonanțele, interjecțiile. O altă trăsătură distinctă a discursului livresc și intelectualizat este apropierea de limba vorbită. Oralitatea și caracterul dialogic restituie spontaneitate firească poemelor. Sfidarea granițelor convenționalității este explicată de autor prin necesitatea inovării și refuzul de a deveni propriile noastre clone. Aspirația spre o astfel de formă perfectă, jonglând cu versul rimat, ritmat, alb, liber, narativ, clasic, se dovedește a fi, de fapt, o iluzie, esențială fiind EMpatizarea cu semnificațiile. De fapt, poetul nu aprofundează sau instituie anumite procedee stilistice, ci își creează propria gramatică și propriul mod de glisare a cărui țintă se dovedește a fi sensul. Predilecția pentru jocurile sintactice este susținută de multitudinea de cifre, anagrame, formule algebrice, acrostihuri, versete evanghelice, litere cu caracter diferit, expresii notorii, semne zodiacale, lozinci și sloganuri sociale, vorbe de duh. Acestora li se adaugă citate în relief și false citate, mottouri folclorice și livrești, axiome, titluri dublate, sintagme în latină și în alte limbi străine, imagini grafice, combinate savant sau ludic în vederea încifrării realului.
Rizom și intertextualitate
În creația autorului se remarcă o poetică rizomică manifestată prin intermediul fenomenului intertextualității. Categorie specifică postmodernismului, intertextualitatea se află în miezul discursului literar redefinind raporturile dintre autor și text și dintre text și lume. Potrivit lui Alexandru Cistelecan, la poetul basarabean, toate sunt: ,,scăldate într-o referenţialitate acută şi expansivă, care intertextualizează, de-a valma, folclor şi orientalisme, biblice şi profane, antichităţi şi post-modernităţi (…) Tentaţia lui e de a le topi pe toate într-un unic frison”. Galaicu-Păun și-a însușit lecția tradiției așa cum o percepea T. S. Eliot. El înțelege necesitatea racordării la spiritul culturii mereu în schimbare și sesizează importanța dialecticii dintre trecut și prezent, asimilând cu ușurință marile capodopere universale. Aceste referințe exterioare pătrund ca un fapt firesc în propria scriitură, fără a supraaglomera textele ori a crea senzația de artificial. Multitudinii acestui tip de rețele neuronale culturale i se adaugă ironia ca metodă ce atenuează posibilele tensiuni.
Intertextualitatea permite îmbogățirea registrului stilistic și semantic, oferind multiple coduri de lectură prin care Em. Galaicu-Păun, devorator de ,,memorie culturală”, creează noi mituri. Tot acest corpus-caleidoscop de texte ce vin de pe tărâmul diferitor tipuri de discurs se construiesc și se generează reciproc în urma opozițiilor, contradicțiilor, înțelesurilor duble de care se ciocnesc. Un asemenea tip de scriitură păcălește orizontul de așteptare al cititorului. Însă, propune și un proces de inițiere, sugerând o resemantizare de sine. Inevitabil, orice cititor iese din această competiție literară, modificat, traversat de istorii, spectacole, povești, mituri, evenimente.
Em. Galaicu-Păun dezvoltă o poetică de limbaj situată între luciditate și visceralitate. Lumea este înțeleasă ca mecanism textual ale cărui piese (silabe, cuvinte, fraze) sunt selectate și asamblate riguros. Prin limbaj poetul explică realitatea, dar în același timp sfidează existența trasând și retrasând noi teritorii. Aventura experimentalistă pornește de la reprezentarea lumii prin limbaj și își propune să o depășească. Forța unui asemenea delir al limbajului rezidă tocmai din încercarea de a atinge limitele ultime ale logosului. Geneza operei reprezintă efortul de a găsi un punct de intersecție între cuvânt și realitate. Limitele limbajului generează noduri nevrotice pornind din dimensiunea sensibilă a realității și se extinde în interiorul lumii textuale. Finalitatea acestui travaliu intelectual semnalează apariția gestului. Gestul se instituie ca nouă paradigmă prin care își propune să redea expresivitatea dintr-o lume care tinde să-și anihileze și aplatizeze propria frumusețe. În prefața volumului Yin Time, Mircea A. Diaconu observă legătura intrinsecă dintre scriitură și existență: ,,Preocupat de ,,dezbrăcarea” continuă a lumii – îndepărtare succesivă de gesturi și forme, poetul e implicat în existențial până în miezul lucrurilor.”
Un caleidoscop de limbaje
Poemele lui Em. Galaicu-Păun se conțin unele pe altele, reprezentând un caleidoscop de limbaje care comunică de la un volum la altul. Aici intervine una dintre obsesiile predominante ale scriitorului – rescrierea. Lectura volumelor oferă sentimentul parcurgerii uneia și aceleiași cărți, dar în același timp se impune percepția unei diferențe, registrul stilistic fiind totuși altul. Scriitorul se vrea un vizionar scriind Cartea totală, așa cum visa unul dintre cei mai percutanți simboliștii francezi – S. Mallarmé. Pasiunea rescrierii își are rădăcina în ,,frumoasa zăbavă” a cititului. Citesc, deci scriu, ar suna motto-ul autorului, întrucât cărțile se scriu din cărți. Pornind de la această premisă a rescrierii ca ax central în opera scriitorului, fiecare lectură presupune o competiție intelectuală cu acesta. Acest impetuos re – al rescrierii, al reproducerii, al regestării, al renașterii – presupune o scriitură/ lectură pe înDELETE. Conștiința refacerii poate fi suspectată de narcisism, dar maniera ludico-ironică în care reformulează și regândește practicile poetice salvează textele. Fluxul rescrierii împiedică ,,înțepenirea” limbajului. Or, la Galaicu-Păun gestul este cel care contează, perceput ca eveniment unic și auroral. Rescrierea se prezintă ca o formă de prudență în fața unui limbaj amenințat de solidificare, prin urmare, mortificare. Galaicu-Păun își asumă acest pariu cu sine însuși, jucând pe mize mari: ,,în joacă/ mi-am pierdut la cărți viața. la cărți de citit. de scris, viața” (Pocitania). ,,Chinurile facerii”, completează scriitorul, dispar abia după ce ideea ,,s-a așezat” într-o formă anume și a epuizat toate celelalte forme posibile.
O trăsătură specifică scriiturii lui Em. Galaicu-Păun reprezintă modalitatea inedită de a îmbina opozițiile. Întreaga operă este gândită în baza unei organizări armonioase a contradicțiilor. Paradoxal sau nu, scriitorul lansează o nouă epistemă a contradicției. Astfel, cei doi poli se atrag și se resping concomitent: material – spiritual, corp – cuvânt, identitatea cărnii – substanța materiei, metafizic – cotidian, idee – formă, profan – sacru, moarte – viață, dragoste – moarte. Poetul vizitează cu nonșalanță sacrul, religiosul, pietatea, divinul, transcendența, asceza și voluptatea, carnalitatea, sexualitatea, corporalitatea, erosul, senzualitatea, sub umbrela unui limbaj situat între simplu și savant, între livresc și vital, între naiv și sofisticat, între seriozitate și ludic, între o ,,voce a sângelui” și o voce a rațiunii. Modalitățile combinatorii infinite însoțite de sugestii și de corespondențe se realizează printr-un fel de spontaneitate controlată. Poemul ține tot timpul în suspans. Câmpul său ontologic este traversat de presiunea dintre exaltarea lucidității și cea a imaginației. Iată ce zice Al. Cistelecan reușind să pătrundă cu același spirit vizionar mecanismul scriiturii: Em. Galaicu-Păun „esenţializează” chiar în vreme ce se întinde şi se lăţeşte peste tot şi, totodată, se lăbărţează chiar în clipa în care contrage dramatic viziunea.”
Diversitatea și extravaganțele construcțiilor arhitectonice textuale ale lui Galaicu-Păun se datorează și palierelor lingvistice cu care operează. Negocierea dintre cele trei limbi vorbite (româna, franceza și rusa) potențează discursul poetic, concurându-se reciproc. Chiar dacă vine dintr-un spațiu calamitat lingvistic, faptul în sine nu l-a împiedicat pe Em. Galaicu-Păun să cultive o română cultă și frumoasă, optând în același timp pentru frumusețea celorlalte două limbi. Seva limbii române este redată prin arhaisme, vorbe de duh, tradiția orală și cultă bine asimilată. Franceza pătrunde prin intermediul poeților simboliști și a muzicii, iar rusa, este asimilată organic datorită existenței poetului în spațiul interrriveran și datorită formării intelectuale în sânul culturii ruse. Poetul face uz nu doar de literatura rusă cultă, cât și de limbajul underground, al ,,vulgarităților” și al înjurăturilor. Pe de altă parte, limba maternă a servit pentru Em. Galaicu-Păun ca instrument de revanșă împotriva privării de identitate națională și culturală, acesta afirmând: ,,acolo unde istoria vitregă m-a privat, pe mine și pe tot neamul meu, de geografia patriei, limba română mi-a redat-o, în litera și spiritul ei.”
Excentric nu doar la înfățișare – cu plete lungi și aer de hippy – Em. Galaicu-Păun zugrăvește cu succes și extravaganțele spiritului. Miza cea mai mare a poetului este cuvântul. În acest sens, pentru a susține pledoaria pentru cuvânt în particular și pentru cultură în general, aducem ca argument afirmația lui Ion Mureșan care subliniază: ,,omul nu este doar homo sapiens, homo faber, homo ludens etc. ci este, dincolo de acestea, homo poeticus.”