Marta Petreu
Sper că
la ceva vreme după ce omul se scufundă în mare
sufletul își caută trupul și se întoarce pentru cîteva zile în el
ca mine pe vremea liceului acasă la părinți în vacanța de vară
E spălat ca o tablă de pe care profesorul a șters lecția cînd a sunat de ieșire
iar elevul de serviciu a șters-o încă o dată
cu buretele ud
chiar înainte să intre profesorul următor
N-are nici o amintire
călătoria n-a lăsat în el nici un zaț
El își adulmecă trupul ca pe-o zi timpurie de primăvară
cu soare livid
Nu e nici o greșeală – se gudură el
ca un cîine –
sînt acasă
am venit
Și își face loc în celule ca drojdia în făină
Și atunci se petrece minunea cea mare:
la ceva vreme după ce omul se scufundă în mare
sufletul își caută trupul și se întoarce să adoarmă cu el
6 martie 2017
Mariana Codruţ
dacă nu vorbeşti şi stai liniştit,
poţi auzi şuierul vîntului prin frunze,
lătratul singuratic al cîinilor de pripas,
chiar şi rostogolirea lunii pe ziduri
– toate făcîndu-te fericit.
pînă ce, liniştea crescînd,
îţi auzi bătăile inimii şi te apucă frica.
bine, dar propria inimă nu-i cu nimic
mai înspăimîntătoare decît vîntul,
decît lătratul cîinilor, decît luna!
Ana Blandiana
O HAINĂ
Ştiam că e doar o haină,
Dar uitasem
Și abia când te-ai hotărât
S-o dezbraci,
Mi-am adus aminte cu spaimă
Şi imediat m-am întrebat:
„De ce cu spaimă?
E doar o haină,
Chiar dacă atâtea decenii
Lumea credea că eşti tu”.
Acum, în sfârşit, nu mai era nici o confuzie.
Stătea aruncată, mototolită,
Învechită de purtare, uzată,
Fără nici o legătură cu tine,
Străină, sub flori.
Eu evitam s-o privesc.
Îţi simţeam neobosită privirea
Cum o cuprinde, cu noi toţi laolaltă,
Fără să te mai intereseze.
Nu te vedeai pentru că,
Precum în romanul lui Wells,
Numai haina te făcuse vizibil
Şi numai ninsoarea,
Depunându-ţi-se pe umeri, pe creştet,
Putea să-ţi trădeze prezenţa.
Dar în biserică nu ningea.
Angela Marcovici
***
pielea este jar şi jarul este vechi
ca sclavii
şi pielea şi jarul sînt aici şi acum
şi sclavii sînt dintotdeauna (eu, sclava Ta, Suiram, Dumnezeule!)
şi piele şi jar
şi sclavii sîntem noi, sclavii din galerele strălucitoare ale
singurătăţii
(dragoste, tu cu tine însăţi, faţă în faţă
cu mîinile amîndouă în uter)
Magda Cârneci
Lvov, Ucraina
Regretul
acelor întâlniri ratate care lasă zgârieturi dulci-amare,
ne bântuie tardiv
într-un salon de hotel, într-o hală luminoasă de aeroport
o privire care te înmărmurește cu dulceața-i șăgalnică
un gest gratuit șervețelul oferit grațios
o replică de o tandrețe impersonală care te uluiește
un glas al cărui timbru grav te cutremură nelămurit
și scutul inimii se fisurează brusc, se lichefiază
o căldură ciudată urcă în piept dulce abur
brusc lumea din jur devine intensă, mai vie
mecanismul ei s-a gripat, s-a oprit
totul pare ireal de precis, imuabil
și tu, ca un figurant pe un platou de filmare
închipuindu-ți iubiri imposibile, istorii fantasmagorice
trăiești vertiginos în minte o altă existență
și încă una, încă una, încă una
ele se deschid ca ferestrele virtuale într-un computer celest
în ele ai iubit, ai greșit, ai murit de câteva ori
repeți din nou același scenariu, clipa aceea caldă oprită
care-ți dilată ființa – ești mai mult decât trupul acesta,
decât durerea aceasta
ești mai vast, ceva în tine explodează vertiginos
într-un salon de hotel, într-o hală de aeroport
între două decolaje, două aterizări, două zboruri ratate
căldura ciudată din inimă le unește le trezește la viață
ea rupe barierele toate și își amintește toate trăirile
ea aprinde lumea fulgerător
și o face în fine Reală.
Carmen Firan
COMPLOT
De cum întorc privirea
Florile se deschid
Călugărițele își dau jos pelerina
Și se uită la cer ca și cum acolo s-ar întîmpla toate
Rîul își mută albia
Larvele își pun aripi adevărate
Obiectele se retrag în ele nebăgate în seamă
Și încep complotul împotriva distanțelor,
Funii roase de timp unind două puncte fixe:
Apa din care venim cu apa pe care ne ducem,
Petale albe plutitoare
Înroșindu-se de cum întorc privirea
Daniela Crăsnaru
Tabloul
Într-o ramă albă, modestă
pe peretele dinspre neant
două șezlonguri goale pe plajă,cu fața spre mare.
Două căușe ale aceleiași palme
adăpostind vântul, nisipul.
Ah, câtă amărăciune.
Atât a rămas, atât mai e
pe retina mea, nu a lui
două șezlonguri goale
cu fața spre marea asta
a nimănui.
Ioana Ieronim
Garduri bune, vecini buni
Ziduri, ziduri, bunkere, drone, radare, blindate
trasoare, elicoptere, camioane telescop …
Închideți frontierele: șoarece să nu mai treacă!
dublați teritoriul nimănui, trageți fără avertisment
radeți pădurile, arați să se vadă ca-n palmă!
Turnuri de pază, cortine de laser până la orizont.
Sub ziduri perfect ticluite oamenii sapă tunele
să poată supraviețui. Pe sub pământ își aduc hrana.
Dar aduc și arme! Construiți ziduri mai adânci!!
Fața spectrală vede pe ecran tot ce mișcă
vede mistrețul cum își adulmecă femela peste zid,
pe calea știută n-o mai poate ajunge. Scurmă.
Se tânguie. Desprins de monitor, soldatul
privește o clipă cerul înstelat.
Dar cine-a foșnit? Cine se-apropie? Contrabandist?
Rătăcit? Sărac? Terorist căptușit de arme? Cine e?
Cine?? cu mâna pe trăgaci