Poeme

Poeme

Vizită

Pentru Rolf si Gudrun

Prietenii un bărbat o femeie sunt la ușă

zăpadă pe încălțări, locuința se face mai caldă,

sunteți aici, în sfârșit, spun, a meritat, mai spun

să aștept cele câteva cuvinte muntele sau pasul

sau valea s-a meritat nu spun nimic un

cuvânt naște următoarea tăcere și suntem

și am fost doar prieteni unul îi pune un cuvânt

celuilalt în gură, îmbucături amare de libertate

ce fel de casă e asta în care se poate locui

pentru unul pentru celălalt, ce este moartea viața

ce știu eu, această limbă e râul în care

am fost aruncați, pe Landwehrkanal-ul pe care

alunecăm și suntem mânați ca norișorii de pe cer în streașina

de după, ca să fie totul

după cum a fost odinioară, retoric

Sigur, doar așa tăcerea poate fi tăcere

ca odinioară, depinde de câteva diferențe

nu doar mai mult sau mai puțin de câteva diferențe ale aceluiași zeu, cât sunt de perplex

când prietenii aici în fața mea cu zăpadă pe încălțări vara ca iarna, cât de perplex

mă face prezența prietenilor

aici unde mă aflu, această sosire

mă lasă mut de fericire în acest deșert, cine întinde mâna și cui

simte nisipul, da, da, patria

e oaza din spatele dunelor de sintaxă

și mulțimea șacalilor a sacagiilor a cămilelor pe moarte

vârtejuri de nisip hiene blânde mulg vaca sfântă

a înțelepciunii postmoderne și eu

beduin însetat urinez în focul de tabără

ca să întețesc focul pe acest ghețar înotând pe Landwehrkanal

subiecte predicate în ochi și deșert în ureche.

Punct de fugă

Noaptea o mică lampă deasupra mesei e totul

chiar minusculul fluture știe că totuși, în loc de a trăi

pur și simplu cu aripile strânse, caută ceva, dar

șaizeci de wați pentru o viață atât de scurtă ajung

mai devreme sau mai târziu da, da, cine zboară

își arde aripile

Luna atârnă de ore în fereastră zgomote

ca din stele pentru toate astea e prea târziu

mic fluture de noapte, revolta împotriva prietenilor

de acasă n-a fost nicicând exersată, mereu

doar un zâmbet discret și cu spatele la perete

confuzia dintre monotonie și durată

In colțurile întunecate ale acestui timp

Lear cel de prin preajmă

jucat până n-a mai rămas nimic de jucat

bolborosește

gramatica exersat cu vorbitul din burtă,

bolborosind mereu bolborosind

pentru a ne scoate basma curată

zâmbind tăcând până nu mai e nimic de spus bolborosind

Poemul bulgărelui de zăpadă

Pentru Rolf Bossert

O privire de la fereastră: Ninge.

In apropiere muntele își poartă răbdător

crucea, nu în zadar se numește

Caraiman, înțeleptul negru.

În acest deceniu se pot da

cu toții de-a dura pe cocoașă

dacă ar fi în stare. Zece zile de vacanță

la tine în Bușteni.

Mi-am lăsat halatul de

baie acasă, salteaua gonflabilă,

însăși intențiile bune și toate iluziile.

La toate astea nu poți schimba nimic, chiar dacă

de zece ori ar fi să o repeți, că nu am dreptate.

Bagajul cel mai greu

sunt eu însumi, îți vei da seama, nu poate

fi mișcat prea ușor și scos în fața ușii.

Să pleci în călătorie și să rămâi

undeva e greu, dar dacă ajungi să poți face asta,

rămâi mai bine o vreme lungă, să îți iei timpul,

pentru atât de puțina natură nealterată,

pentru înțelegerea oamenilor și a împrejurărilor,

pentru vodcă și lungi, inevitabil de lungi

convorbiri. E plăcut să aștepți zăpada,

căreia nu îi poți recunoaște răceala.

Dar în prezența unui atât de alb

înveliș pe cărările înghețate,

îngăduie-mi azi o privire neagră

din fereastră

asupra brazilor încărcați.

O frază prea lungă

și doar atât aș fi vrut să spun, noi suntem cei încărcați; și că însăși

cele cinci rânduri

nu sunt decât măsura greutății

poverii pe care o purtăm.

Citește mai departe,

să nu sune elegiac, citește, ceea ce probabil

deja știi și cu siguranță ar fi fost bine

să fie spus cu mai multă precizie, ia buna mea intenție

drept faptă: noi toți cu micile noastre șanse ratate sau trădate,

cu ignoratele sau conștientele noastre coșmaruri, cu somnul nostru

greoi, abisal

sau înaripat, noi cu toții am fi putut fi altfel.

Și tot nu mai ajută la nimic

Că o spun.

Această frază am citit-o

în urmă cu trei ani bogați de zăpezi

într-un poem, care mi-a plăcut

și mă întreb de ce eu, pe jumătate înțepenit,

mai scriu acest poem despre bulgărele de zăpadă

în fața căderii de neoprit a zăpezii. Să fie poate numai

semnul a nu voi să încercăm măcar

să fim alții, ci doar să schimbăm propria viață?

Și asta ar fi una din

întrebările arzătoare ale mișcării noastre,

ce pe fiecare într-un alt fel îl seduce, ar fi poate

un posibil început.

Dar îmi dau seama,

această poezie e, ca si altele,

lungă. E asemenea tăcerii, nimic

decât o formă a absenței vorbirii,

mai rău chiar, e cum ar fi să fi

învins prin orbire.

Dar ce ne lasă fără cuvinte?

Nu zăpada, e aceea care îmi înțepenește gura

și lasă să sfârâie în urmă

doar un parlando dezamorsat; să spunem mai simplu

e ceea ce peste tot pe acest pământ, răstălmăcește în capete gândul

înainte de a fi gândit, cuvântul în gură

și simțirea, care nu are un loc anume.

Sunt amuțit, domnește supremația

oratorului asupra celor fără vorbire, supremația

acelora care spun:

Măcelăriți vor fi cei triști,

lumea să fie veselă.

Nu, n-am nimic împotrivă

dacă pretinzi mai multă limpezime

dar așteaptă, doar avem

timp, câteva zile încă, și în general, cine sunt eu,

ca să mă întrebi:

Sunt și eu unul ce stau tremurând de frig în burnița

afirmațiilor, în mocirla

proclamațiilor, ca noi toți,

o grămăjoară, ținându-ne unii pe alții de mână

pentru a nu ne scufunda în

zăpadă vulgară, ce gurile ni le …

Brusc, uimire

Abia spre seară îmi dau seama: în locuința mea

nimeni nu mai poate intra, e ferecată. Doar

praful, care se strecoară prin crăpăturile ușii

îl pot trimite-n afară cu vești bune despre mine:

acoperit sunt cu toate și mai mult decât atât,

aștept râzând nimicul, ca pe un prieten.

Încet se lasă și nopțile; prima,

a doua, a treia. Luna se preface încă a fi ocupată

cu rostogolul peste acoperișuri, dar și ea

se-împuținează, de când își dă seama că această țară

e atât de paradisiac însingurată.

Însăși florile castanului în explozie sunt în grabă

iar să mă vadă. De dimineață vinul roșu

vorbea despre asta, acela ce-n acest an

îmi așază sub limbă o monedă rară.

Și văd, da văd:

de propriul meu păr sunt nevoit mă trag

pentru a ieși din lac

să mă îndepărtez de-al rațelor gol măcăit

care înoată, și oricum

rămân la suprafață.

Încercare

Fiecare cuvânt e un cuvânt prea mult.”

E.M Cioran

Se poate vorbi probabil, prin aceea că taci:

despre tentația, de a spune ceva tăcând.

Desigur, și despre asta se poate tăcea, dar

astfel, ai și vorbit. Cu voce tare

sau doar în șoaptă, probabil, în orice caz

împuținat, spun eu, tăcând, despre îndoiala

de a fi mai puțin decât ai fost, când tăceai,

fără-îndoială și trăiai. Așadar: cum faci

în felul cel mai bun, fără a vorbi de asta, că de fapt,

vorbești, când taci? Poate că asta nu a atât

de important, s-ar putea spune, pentru că din nimicul

vorbirii răsare epiderma acestei după amiezi;

și o țară, brusc, nimicul, această încercare

de a păstra despre acestea tăcerea, vorbind întruna, despre

tentația nimicului, necontenit schimbătoarei după amiezi

al acestei limbi, în care două fraze

scrii necontenit. Prima, de exemplu despre

tentația de a tăcea în această limbă.

Și-apoi, ultima, fraza peste spinarea

limbii, dincolo de tăcere, nici încotro

acasă, în patria limbii, într-un obraz împietrit.

În fața ferestrei

Plouă și ea spune

că plouă ca cineva pe care nu

îl cunosc își mișcă mâna ca cineva

pe care nu îl cunosc sub ochii ei

cafeaua se răcește în ceașca vecinului

pe care îl ocolesc de când știu

cum trece cu automobilul pe lângă poștaș

Cunosc asta sunt obișnuit

cu asta l-aș putea omorî

dacă mi-ar trece prin gând

cu un sâmbure de măr

Dar petele de vin roșu

pe fața de masă nu seamănă

cu petele de sânge și de spaimă

amuțesc vorbesc îmi mișc mâna

ca cineva pe care nu îl cunosc octombrie

deja dimineața e gheață și ceață în timp ce

încet se face târziu îmi număr

pantofii și cămășile

In timp ce respir

In timp ce respir devin trist

două pahare sparte și am crezut

că poate cumva m-a

înțeles aerul cenușiu prietenos

n-am nimic împotriva lui odinioară

au locuit aici oameni nu am

nimic împotriva lor doar uneori observ

când respir că azi dimineață devreme

se face târziu și că azi nu va mai fi nicicând

mâine nicicând voi dormi

până târziu dar azi devreme mă trezesc foarte

devreme, mă scol și aduc pentru noi două pahare

pline cu aer încerc revolta în timp ce respir

devin trist pentru că pisicile sunt negre

și soarele galben roșu scânteiază vinul

de atât de multă iubire marile greșeli nu

înseamnă nimic cât de caldă îți e mâna

într-un fel eșuăm la măruntele

Selecție din volumele Eine Entwöhnung (O dezvățare) Ed. Kriterion 1980

Kopfland. Passagen (Țara din minte. Pasaje) Ed. Suhrkamp 1988

In românește de Ana Mureșanu

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.