Poeme noi de Ioana Ieronim

Poeme noi de Ioana Ieronim

În nişte glose de acum câţiva ani la poezia Ioanei Ieronim rermarcam câteva lucruri ce mi se păreau evidente : o « excelentă priză la  real », capacitatea de a  înscrie în text, cu o specială putere de surprindere a concretelor semnificative pentru o ambianţă de viaţă imediată, de date ale cotidianului în a căror aglomerare aparent amorfă  se putea ghici mereu câte o licărire semnificativă de lumină transfiguratoare, ce le depăşea condiţia strict materială. « Năluca poemelor de aur » sub semn zeiesc apărea în cel mai proazic moment de viaţă surprins într-un discurs de « notaţie » cvasireportericească – era cazul poemelor din Proiect de mitologie şi Cortina (1980, 1983), Poeme (1987), Luni dimineaţa (1987). Nici când a trecut apoi la o anume narativizare a poemelor – în Eglogă (1984) şi Triumful paparudei (1992), bografia obişnuită ori perspectiva asupra vieţii unei comunităţi precum cea româno-săsească dintr-o regiune transilvană, se deschideau către o « zare », cavsimetafizică, apăreau conectate la ritmul universal elementar. Chiar atunci  când vecinătăţile obiectuale degradate şi impure, marcate de invazia artificialului şi a reziduurilor epocii noastre industriale, germenele vital autentic străbătea prin staturile opace, câte un fantasmatic zeu apărea să privească lumea prin bobul de rouă, rămânea câte o « clapă » de apăsat care să schimbe perspectiva,  ca o rezervă de puritate, în ambianţa cenuşie, maculată.

Versurile din placheta În sunet de joagăr (Editura Tracus Arte, 2016), refac acest tip de dificilă ecuaţie între realul brut şa brutal, pe de o parte, şi, de cealaltă, amintita « zare » amintitoare de originarele « munci şi zile » ale « eglogelor » de odinioară. Bruiajul  stărilor de spirit luminoase, anunţat chiar din titlul cărţii (şi care poate trezi o apropiere cu atmosfera din cehoviana Livadă de vişini), apare acum strident, mai violent decât oricând, astfel că « poezia de notaţie » practicată şi până acum îşi alege corelativele obiective printre datele unei lumi a violenţei generalizate, apelând adesea pur şi simplu la comunicarea jurnalistică, de « ştire » şi « fapt divers », care transmite într-o nuditate frapantă violenţele orei – masacre absurde provocate de terorismul mai recent, cu atacatori sinucigaşi, bombe strecurate în ambiaţa cea mai comună în aparenţă, războaie sângeroase… Esteticul cedează aici (mai ales în primul ciclu, cu titlui antifrastic Melodia zilei) expresiviăţii evenimentului real, concret,  câştigată – ca în muzeele cu obiecte ready made şi Pop-Art, prin prin (re)încadrare,prin  transferul în spaţiul simbolic în sine al paginii de poem, într-o înrămare semnificativă. Poemul liminar stă sub un motto bucolic hesiodian, e urmat de o suită de atrocităţi culese din ziare, pentru a insera, peste câteva secvenţe, trimiteri la o cu totul altfel de de lume, încât contrastul devine imediat expresiv : « Cântă-mi, tu copilăreşte Oh my luve’s like a read, read rose, spune-mi în şoaptă despre Ginestra, floarea deşertului arată-mi floarea albastră în adâncul nopţii noastre şopteşte-mi din Leopardi, Novalis, Eminescu ». Alte texte profită de « regia » punerii în discurs a informaţiei jurnalistice – despre recruţii morţi în diverse zone ale continentului, reluată anaforic, ca într-un sumar ritual tragic abia disimulat sub neutralitatea vocii, un Octombrie la Berna înregistrează prezenţa unui pescăruş pe geamandura lacului, dar trimite imediat la un  reper cultural revelator – « Ţipătul lui Munch întrupat într-o pasăre » -, însă una care în atmosfera urbană cenuşie, « sfredel(eşte) cu ochii muntele învelit în zăpada / orbitor de albă căzută peste noapte ». Semnele vremii noastre sunt cam acestea – şi In hoc signo se notează, la altă pagină, « sunetul îndelung neîncetat de joagăr surprins în raiul copilăriei mele din Carpaţi », în anul notat precis, 2015. Miza acestei poezii e, cum se vede, puterea de impact a concretului surprins pe viu, riscând « prozaizarea » şi un mic “tezism”, de program prea subliniat afişat uneori, ca în versurile finale din poemul citat: « Victorie / victorie canibală a zilei / râs postuman, conserve de aplauze cum se poartă. / Grea ca pământul inima ţine strâns fantasma / orizonturilor căzute în sunete de joagăr / fără deosebire de anotimp ».

În replică, ciclul median al volumului (Seminţe călătoare în fereastră) reciclează latura “vizionară”, conectarea la cosmic a faptului cotidian, proiectat în « zarea » nostalgic evocată a unei lumi pe cale de dispariţie. Un lirism generos, pus însă mereu sub pedală discret-elegiacă, infuzează aceste poeme cu accent puternic confesiv, în care evenimentul cel mai mărunt în  aparenţă se încarcă de  energii reactivate din subteranele trăirii, în momente de anamneză fericită, ca în tot atâtea refugii din asurzitorul « sunet de joagăr » al orei. « Privirea care tinde şi acum spre ţinta ei invizibilă » se redeschide fertil spre aura secretă a lucrurilor văzute de obicei în starea lor de actuală,  jalnică degradare, readuse pe retina înergistratoare pentru a întârzia dând răgaz pătrunderii spre miezul uitat şi peren, adăpostind « inima nevăzută », rilkeană, rănită dar supravieţuind totuşi în adâncul lucrurilor. Casa poetului, din titlul unui text,  în care « cărţile cu flacăra lor ascunsă / răspândesc lumină » e „casa din inima lucrurilor”, „casa lipită de câmp / non-distanţă / îmbrăţişare nudă”. Precizarea exterioară a „nondistanţei” putea lipsi, dar în ansamblu poemul acesta şi altele din aceeaşi familie de texte tarnsmite simplu şi convingător mesajul generos al întregii cărţi. Un alt text, concentrat,  surprinde  valenţa simbolică a pumnului cuiva care, nemaiputând suporta întunericul şi lipsa de aer din „adâncuri noroioase”,  păstrează totuşi „un ciob de oglindă în palmă /  (care) cu o faţă vede totul / cu cealaltă nimicul // reflectă în ochi lumina crudă / sângele prelins pe linia vieţii” (Pumnul strâns). Sunt, de fapt, reperele mari şi semnificative între care se desfăşoară, cu un patos reţinut al sensibilităţii vulnerate şi vulnerabile, acest discurs liric individualizat în context, foarte actual ca mesaj, cu economie de „retorică”, distribuindu-şi echilibrat „notaţiile” şi sugestiile simbolice ce transgresează imediatul alterat. Când mai e căutat în  manifestările lui încă vii, se reţin semnele unor germinaţii şi prospeţimi naturale nealterate, ca în Elice vegetale, – „un pumn de seminţe (care) se uscau la soare”, „stol de elice fragede / mai uşoare ca aerul / cu bănuțul seminței înnodat între aripi”… Dar, mai ales, poemele acestui ciclu refac emoţia rgăsirii unor sedimente de timp, de memorie ascunsă în acea inimă a lucrurilor – un  ziud ori o porată de biserică veche, un costum de mireasă salvat din aluviunile unor ape, inele trecute de pe un deget pe altul al generaţiilor, o veche oglindă care în ”rama ei de lemn  peste veac ne ţine laolaltă”, fragmente de peisaj natal în care convieţuiau frumos oameni de etnii diferite, rostind fiecare pe limba ei, cuvântul casă ori patrie, şi, rezumând cumva, „moartea ce se hrăneşte din viaţă / şi viaţa din moarte / icoană pe ușa tăcută de sub coasta catedralei” … O Rugăciune de amintire franciscană concentrează simplu filonul din adânc al acestui lirism autentic, expresie a unei năzuinţe de echilibru sufletesc, recuperat între solicitările nevoiaşelor vremuri în care trăim şi credinţa în ceea ce rămâne totuşi nedesfigurat de agresiunile mereu reluate: „Mulţumesc, Doamne, pentru minunea vieţii, pentru / darul ochilor – pe jumătate deschişi în miezul / lucrurilor şi la margine. /…/ Ci dă-ne nouă nulţi ani duclissima pace / odihnă plictis saţietate”. Adică firesc, normalitate, armonie senină a fiinţei primejduite. E semnul sub care se apropie de încheiere o carte de poezie autentică, de un  dramatism comprimat, care lasă întredeschisă poarta spre o zare ce luminează încă

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.