Poeme de William E. Stafford

Poeme de William E. Stafford

Autoportret în oglinda convexă (25)

 

William E. Stafford (1914-1993), unul dintre cei mai prolifici poeți americani ai secolului 20 – a publicat mai bine de cincizeci de volume de poezii –, a fost apreciat, pe parcursul carierei sale, pentru puterea de a se reinventa de la o etapă poetică la alta, de a înșela aștepările criticilor și cititorilor. Comparat cu Robert Frost, pentru permeabilitatea poeziilor sale, Stafford pare să se afle mereu în căutarea gesturilor comune, a intimităților și firescului cotidian, pe care le articulează cu grija de a elimina orice stridență, de a fluidiza un discurs poetic care încearcă să se îndepărteze – și să se individualizeze – de politică sau de trendurile contemporanilor săi.

 

 

Viața ta

 

Vei păși în direcția oglinzii,

tot și tot mai aproape, apoi te vei scurge

în sticlă. Vei dispărea

într-o zi așa, fiind

mai real, mai adevărat, la sfârșit.

 

Înveți ceea ce ești, dar lent,

un copil, o femeie, un bărbat,

un sine adesea fărâmițat, și bucăți

puse din nou laolaltă, până la final:

te oprești, sticla se deschide –

 

O suprafață, o imagine, un trecut.

 

 

Fata logodită cu băiatul care a murit

 

O parte a vântului îi înconjoară fața,

și o parte încă se-nclină acolo unde vechiul vânt

a trecut pe lângă capacul radiatorului, și a ținut

cu grijă orașul la inspecție, ani întregi,

împotriva paravântului crăpat.

 

O parte a camerei în jurul scaunului ei

ține ca acea piatră de la cascadă

unde șuvoaiele din parc au învățat

regulile primăverii; acum lumea domesticită,

în mod îngrozitor, ani întregi, nu

vine să îi deranjeze părul.

 

O parte a vederii ei așteaptă o figură

care s-a rotit aproape de suflarea ei când

a suflat în lumânările tortului, și ani de zile

fumul a rătăcit pe la colțuri și a așteptat

în timp ce pachetele au trosnit în mâini nerăbdătoare.

 

Și cerul întreg s-a curbat peste umbrela

albastră pe care o ținea deasupra capului când

a fugit singură acasă, după absolvire, și a văzut

curtea și ușa ponosită a casei ei,

și buruienile din drum, ani de zile.

 

 

Bess

 

Ale noastre sunt străzile unde Bess și-a întâlnit prima dată

cancerul. A mers la muncă în fiecare zi pe lângă

casele liniștite. La slujba ei de la bibliotecă

a aranjat flori din ce în ce mai bune, iar când

studenții îi cereau cărți mâna ei s-a întins

pentru a-i ajuta. În ultimul an al vieții

a trebuit să le ascundă prietenilor ei

cât de fericiți erau. Îi asculta cum se

plângeau despre mâncare sau muncă sau despre vreme.

Iar marile evenimente naționale își dansau mai departe

importanța falsă, grotescă. Întotdeauna

 

durerea s-a mișcat după ea. Mergea

înaintea; durerea venea. Se ascundea; o găsea.

Nimeni nu a urmat pe cineva cu atâta devotament;

niciun dușman n-a meritat vreodată o ură atât de mare.

Era aproape ca și cum nu mai nu mai era

loc pentru ea pe pământ. Dar și-a amintit

unde se găsea înainte bucuria. Și-a aranjat florile;

nu a plâns când a trecut pe lângă casele ei;

și când într-un final s-a tras într-un colțișor

și a scăpat de durere, mâna i s-a deschis

din nou, și străzile s-au deschis, și a dorit numai bine.

 

 

La monumentul ne-național de lângă granița canadiană

 

Acesta e câmpul unde bătălia nu a avut loc,

unde soldatul necunoscut nu a murit.

Acesta e câmpul unde toți și-au dat mâna,

unde nu se află niciun monument,

și unde singurul lucru eroic e cerul.

 

Păsările zboară aici fără niciun sunet,

desfăcându-și larg aripile deasupra întinderii.

Nimeni nu a ucis – sau a fost ucis – pe acest pământ

sfințit de neglijență și de un aer atât de blând

că oamenii îl sărbătoresc uitându-i numele.

 

 

Traducere și prezentare de Alex Văsieș

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.