Poeme de Lisel Mueller

Poeme de Lisel Mueller

Lisel Mueller (n. 1924) s-a născut într-o familie germană care a fost obligată să părăsească țara din cauza sistemului nazist în 1939. Câștigătoare a numeroase premii de poezie (printre care merită amintite cele mai importante – National Book Award și Pulitzer), Mueller este consacrată ca una dintre cele mai importante voci ale poeziei americane contemporane. Poezia sa tematizează în jurul vieții private care intră în conflict cu o istorie a abuzurilor și a felului în care aceasta se mai poate constitui în prezent. Dincolo de sensul lor aparent accesibil, poeziile lui Mueller sunt străbătute de o tensiune subterană, care pare să încerce să asume un dezastru universal printr-un exercițiu individual al memorie mereu vigilente.

 

 

Începând cu 1914

 

Din moment ce totul pornește

din cel mai improbabil loc

începem într-o țară depășită

care nu se mai află acum pe nicio hartă. Camera

glisează peste straturi cu flori,

căci acesta e un climat sudic.

Ne concentrăm pe medalii, un cal,

pe el o uniformă albă,

căci este iunie. Tânărul

le face cu mâna oamenilor care mărginesc drumul,

ridică un copil, apucă

un trandafir de la o femeie ridată

cu un batic albastru. Apoi auzim împușcături

și ne apropiem de un sicriu

acoperit cu steagul Austriei.

Treizeci și unu de zile rupte dintr-un calendar.

Bombe în Belgrad; apoi Europa explodează.

Privim cum tranșeele se umplu cu oameni,

aerul cu proiectile.

Un prim-plan pe o fetiță de cinci ani

care trăiește cu napi. Sora ei mai mare,

viitoarea mea mamă, purtând

deja ochii fiicei mele,

citește o scrisoare în timp ce trecem

la un tânăr cu ochelari groși

care stă întins într-un tranșeu și scrie

un studiu despre Ibsen. Îl recunosc,

el o să fie tatăl meu,

și ăsta e modul lui de a rămâne în viață.

Zăpadă. Sânge. Păduchi. Degerături.

Grenade. Tărgi. Sicrie. Zăpadă.

Telegrame cu margini negre.

Pe ecranul lat, tata se întoarce

aducând cadavrul fratelui său;

tatăl mamei mele își aduce fiul înapoi

din marginea opusă. Se întâlnesc

sub stejarii cimitirului.

Toți cei ce-mi vor fi familie

sunt aici, cu excepția surorii mele,

care nu e încă imaginată.

Nu sunt nici eu, care îmi imaginez

scena asta, care sar acum

la aniversarea mea înzăpezită din anul

în care o bucată de pâine costa un milion de mărci.

Primii mei ani sunt jucați

de o copilă cu ochi albaștri care crește

rapid, căci e un film

al punctelor culminante, ca toate documentarele

infidele vieții – rodul

memoriei selective, tot ce pot suporta

dintr-o copilărie dureroasă. Svastica

apare și rămâne ca fundal

uriaș pe care suntem văzuți.

Coloana sonoră a unei voci isterice

ne amenință. Noi ne auzim ca șoapte.

Cu puțin timp înainte ca orașul meu

să izbucnească în flăcări, înlocuitoarea mea

dispare din film, care continuă

cu scene de teroare și moarte

pe care abia le pot privi. Iau

o nouă bobină, o continuare ciudată

care se desfășoară într-o locație diferită

și e realizată într-o altă limbă,

în care am revenit. Sunt culori vii,

coloana sonoră e plină de muzică,

focalizarea e blândă. Alături de mine e un bărbat.

Fotografiile care se succedă redau

creșterea treptată a fiicelor

spre cer, subversiunea lentă

a părului dinspre negru spre cărunt. Puține se întâmplă.

Camera rezumă curgerea uniformă

a multor ani printr-un cadru cu un râu.

Protagoniștii primei părți

lipsesc, cu excepția mea

care sunt conexiunea. Acțiunea se desfășoară acum,

iar eu mă joc pe mine însămi.

Cavalleria rusticana

 

Toți licuricii din lume

s-au adunat în curtea noastră astă seară,

licărind în tufișuri

ca o etalare ostentativă

a luminilor de Crăciun când sărbătoarea a trecut.

Dar muzica din aer

e a căldurii, muzica lui august –

cicade hârșâindu-și

falsetul subțire, aspru

ca niște scripcari de țară care se pregătesc

pentru o noapte lungă. Mă simt acasă

în cântecul lor neabătut,

minimalist, ca anii optzeci.

Evenimentele se repetă,

dar cu o diferență care face toată

diferența. În copilărie,

într-o noapte de vară din Verona,

la prima mea operă,

am privit un roi de chibrituri

luminând arena romană

până când am tăcut cu toții. A fost de parcă

muzica era o floare care doar noaptea înflorea

și care nu s-ar fi deschis

până când nu ne-am fi ținut respirația.

Apoi, sunetul ajuns la desăvârșire,

lupta neclintită

a pasiunii: voci ascuțindu-și

lamele strălucitoare una de alta,

alegând să trăiască sau să moară.

A fost atât de simplu. Povestea

nu avea nicio importanță, motivul s-a pierdut

în întunericul suficient, însuflețit.

Dacă a fost și o lună, asta nu-mi amintesc.

Traducere și prezentare de Alex Văsieș

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.