Poeme de John Ashbery

Poeme de John Ashbery

 

John Ashbery a fost până azi (3 septembrie 2017) poate cel mai important poet în viață din ultimii ani. Născut în 1927, reprezentant al Școlii New-Yorkeze de poezie și evitat, într-un mod destul de straniu, de Premiul Nobel (deși, în rest, a bifat cele mai importante distincții – de la Pulitzer la National Book Award), Ashbery a reușit să creeze în jurul poeziei sale o forță de atracție și o fascinație care continuă să reprezinte, la mai bine de cincizeci de ani de la debut, un reper și un punct de influență pentru mulți poeți. Rubrica de față a fost numită după unul dintre poemele sale majore, iar textele care urmează demonstrează inventivitatea și capacitatea de a varia și de a alterna tipuri de discurs a poetului singular care fost John Ashbery.

 

Ei știau ce voiau

 

Ei toți au sărutat mireasa.

Ei toți au râs.

Ei au venit din spațiul cosmic.

Ei au venit noaptea.

 

Ei au venit într-un oraș.

Ei au venit să arunce-n aer America.

Ei au venit să jefuiască Las Vegas-ul.

Ei îndrăznesc să nu iubească.

 

Ei au murit cu ghetele în picioare.

Ei trag în cai, nu-i așa?

Ei se fac praf.

Ei m-au acoperit.

 

Ei au zburat singuri.

Ei l-au înarmat.

Ei trebuiau doar să se căsătorească.

Ei trăiesc. Ei au iubit viața.

 

Ei trăiesc noaptea.

Ei conduc noaptea.

Ei l-au cunoscut pe D-l Wright.

Ei au putut fi sacrificați.

 

Ei s-au cunoscut în Argentina.

Ei s-au cunoscut în Bombay.

Ei s-au cunoscut în întuneric.

Ei ar putea fi uriași.

 

Ei m-au făcut un fugar.

Ei m-au făcut un criminal.

Ei doar își omoară stăpânii.

Ei ar trebui să aibă muzică.

 

Ele sunt surori.

Ei îmi spun încă Bruce.

Ei nu mă vor crede.

Ei nu vor uita.

 

 

Cealaltă tradiție

 

Ei toți au venit, unii purtau sentimente

Inscripționate pe tricouri, proclamând ora

Târzie, și într-adevăr soarele își înclina razele

Prin ramurile pinului din Insula Norfolk ca și cum

Și-ar fi curățat politicos gâtul, și toate ideile depuse

Într-un puf de praf sub copaci atunci când burnițează:

Nesfârșitele partide de Scrabble, susținătorii,

Renumita omletă cu brânză Cantal, și prin ea

Vuietul timpului scufundându-se necontenit prin ecluzele

Zilelor, trăgând fiecare moment sexual din el

Dincolo de lentile: sfârșitul a ceva.

Numai atunci ți-ai ridicat tu privirea din carte,

Nereușind să înțelegi ce se întâmplase, sau

Să povestești ce citiseși până atunci. Mai multe scaune

Au fost aduse, și lămpile au fost aprinse, dar asta nu spune

Nimic despre cum toate astea au continuat să se materializeze

În fața ta și a oamenilor care așteptau afară și pe următoarea

Stradă, repetându-i numele din nou și din nou, până când liniștea

S-a mutat la jumătatea trunchiurilor întunecate,

Iar întâlnirea a fost declarată începută.

Încă îmi amintesc

Cum te-au găsit, după un vis, în pălăria ta cât un degetar,

Sârguincios ca un fluture într-o parcare.

Drumul spre casă a fost mai plăcut apoi. Împrăștiindu-se, fiecare dintre

Trubaduri a avut ceva de spus despre cum caritatea

Își trăise traiul și câștigase, lăsându-te pe tine fostul-președinte

Al evenimentului, și cum, deși mulți dintre cei prezenți

Își doriseră ca ceva să se întâmple, fie și numai un rotocol

De fum îndepărtat, niciunul nu a fost totuși atât de amăgit încât să tânjească

După non-existența liniștită din urmă cu doar câteva minute,

Acum că ideea unei păduri se fixase

Peste detaliile scenei. Ție asta ți s-a părut

Fascinant, dar ți-ai întors cu totul fața spre noapte,

Vorbind în ea ca într-un megafon, fără să auzi

Sau să îți pese, deși acestea încă trăiesc și sunt darnice

Și cuprinse în toate modurile, li se îngăduie să vină și să plece

La nesfârșit, înăuntrul și în afara palisadei

Le vine atât de greu să își amintească, când uitarea ta

Le salvează în cele din urmă, așa cum o stea absoarbe noaptea.

 

 

În acele zile

 

Muzica, mâncarea, sexul și tropii lor

însoțitori ca un zid de lumină la o ușă

cândva împroșcată de râsete

 

revin la ceea ce ție îți place―

ai fost cu adevărat tu cel care a consimțit?

Și dacă da, ce înseamnă singurătatea

din toate astea? Cât de orbi suntem?

 

Vedem câțiva pași în viitorul nostru

de parcele și rigole învăluite.

Fără îndoială aceea a fost calea cea lungă

de venit. Totuși nimeni

 

nu vede nimic greșit în ceea ce facem,

cum am ajuns să discutăm, aici, cu vântul

și soarele uneori povârnindu-se.

Ai ajuns în acest punct, iar drumul complet

 

e paralizant, deși aceasta e tinerețea

pierdută pe care mi-o amintesc ca fiind cândva în regulă.

Trebuie să eziți, chiar dacă de pierdut se pierde numai

sarcasmul vorbirii, în timp ce binecuvântatul

său simț se scurge mai departe,

 

deschis la tot felul de interpretări.

 

 

Traducere și text introductiv de Alex Văsieș

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.