Poeme de CARL PHILLIPS

Poeme de CARL PHILLIPS

Carl Phillips (n. 1959) este considerat unul dintre cei mai importanți și influenți „poeți lirici” ai Statelor Unite. Textele lui Philips îmbină o atitudine sumbră cu momentele de frumusețe epifanică. Efectul de dezorientare pe care poeziile lui Carl Phillips îl poate produce cititorului vine pe linia unei tradiții deja bine stabilite în lirica americană și care îi are, printre cei mai cunoscuți reprezentanți, pe poeți precum Wallace Stevens sau John Ashbery. Dinamica elementelor din poezia lui Phillips reușește, totuși, să se configureze de fiecare dată în concordanță cu tensiunea subtextuală, datorită unei sintaxe elegante, chiar dacă atipice, și a puterii de sugestie.

Adevărul

 

Iar acum,

calul intră

în mare, și marea

 

îl ține.

 

Unde suntem?

În spatele nostru,

plaja,

da, pânza

 

ei,

da, a

ierbii, a dunei, a cerului—Dorința

 

trece, și deși

e desigur vântul cel care

înclină iarba,

 

o îndreaptă, noi spunem

că e din nou dorința, trecând

pe lângă noi, oferindu-ne drept suvenir

o evanghelie iarba, transformată

în cor, se înclină,

 

Vin—

Doamne, în curând.

 

Pentru că

încă contează, să spui ceva. Cum ar fi:

inima nu poate fi

 

cu adevărat frântă,

nu așa cum ai de gând, nu mai mult

decât se năruie o viață,

 

—ceea ce

scoicile aruncate pot face, o obligație prin jurământ,

amintește-ți, cândva

 

nu puteai, o barcă de lemn între

un val greu de stăpânit și o piatră sau,

la fel de tare, țărmul.

 

Barca de lemn nu

e inima,

valul carnea,

piatra sufletul—

 

și dacă am crezut asta, pur și simplu

ne-am înșelat

atâta timp.

 

În plus,

despre țărm: nu

înseamnă că toate greșelile

sunt iertate, dacă în fiecare noapte

nisipul e curățat

de semnele că

am fost aici.

 

Nu înseamnă că dacă

am fost sau nu aici

contează,

nu—

 

Valuri, pentru că

atât de puțin din lume, chiar și

când spunem că s-a

mutat, are:

 

aceleași voci,

fantome, aceleași

dorințe vin,

nu mai vin—

În curând

 

Cât de departe poate fi uscatul găsit

fiind, și

dintr-o dată,

uneori. Acum—

atât de departe de ceilalți,

ar trebui să fie necesară odihna—

 

Se va scufunda?

 

La cal mă refer.

 

Și eu—care nu călăresc, și

nu înot

 

Și aș vrea să nu-i fi călărit niciodată

spatele

 

Și și eu te iubesc

 

 

Strălucire versus Lumină Obișnuită

 

Deocamdată marea se mișcă tulburată, ca un om care

își închipuie cum se clatină camera, în timp ce el se ridică cu

tulburare—a lui: atinge vânătăile de pe fiecare

umăr și, pe piept, cea mai mare vânătaie, în formă de stea,

o stea imperfectă, sau o palmă, deși nu-și amintește nicio palmă,

a încercat—nu-și poate aminti… Acel ritm imprimat,

chiar și pentru cel mai dur val poate fi găsit un ritm,

ăsta fiind motivul pentru care tot venim aici, pentru a-l găsi, sau asta

e ceea ce susținem. Plonjăm în el și, ca de obicei, înotul

ne dă senzația de înot a minții, ca urmare

a depășirii, cum instinctul de a ne speria la început

slăbește cu atât mai repede, cu cât nu privești

înapoi. Regretul, la fel ca mila, nu schimbă de fapt nimic,

ne spunem nouă înșine și, mai rar, unii altora, de fiecare dată

înotând puțin mai departe, părăsind țărmul în felul în care

apa—în propria ei versiune, desigur apoasă,

de semnalizare—continuă să lase individul pe dinafară, fulgerând

De ce ar conta acum și De ce, de ce nu ar conta,

în timp ce valurile se izbesc mai tare, tare de noi, până când

așa ne place, o să-ți frâng inima, frânge-o pe a mea.

 

 

Traducere și prezentare de Alex Văsieș

 

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.