Poeme de Alice Notley

Poeme de Alice Notley

Autoportret în oglinda convexă (19)

 

Alice Notley (n. 1945) este unul dintre cei mai importanți scriitori americani în viață, fiind încadrată – deși poezia sa reușește, în cele mai multe puncte, să depășească periodizările și clasificările generaționiste – în a doua generație a Școlii Newyorkeze de poezie, alături de poeți precum Anne Waldman, Ron Padgett sau Ted Berrigan (cu care a și fost căsătorită și a avut doi copii, la rândul lor poeți, Edmund și Anselm). Următorul text face parte din volumul Certain Magical Acts, care va apărea în toamnă la Editura Școala Ardeleană și care va fi lansat în cadrul Festivalului Internațional de Carte Transilvania, în prezența autoarei, care este invitat de onoare al festivalului.

 

 

Nu puteam dormi în vis”

 

Nu puteam dormi în vis. Luna era o floare

enormă, dar ruptă, în spatele frunzelor și a forței

distorsiunii. De unde vine asta? Nu există

nicio lună aici. Distorsiunea e tot ce știu. M-am plimbat

în apropierea oceanului, neputând să dorm. Încercând

să primesc mesaje, deși știu că nu e nimeni

care să le trimită.

 

Aici sunt cuvintele pe care le căutai. Dar

voiam ceva diferit – Sau asta e? Ori-

ce, orice e diferit.

 

Am plecat cu o altă văduvă și cu o femeie divorțată. Nu mi-am

luat la revedere. Dar asta e autobiografie pură,

cui îi pasă? Vreau să trăiesc aici, unde nimic nu se leagă.

Ducând o viață obișnuită, muncind sau făcând cumpărături,

așteptând ceea ce până la urmă se va fi deslușit,

conform credinței. Nu cred ceva anume. Aici

sunt speriată, nu e vorba că îmi place asta, ci mai degrabă

că mă aflu aici pentru asta. Deși Aici e absolut totul.

Cineva țipă de la subsol, cine pleacă

mâine; și nu am nicio vârstă.

Nu mă tem de nimic. Sunt doar ceea ce sunt în clipa asta,

înăuntrul unei instabilități absolute, cu momentul nocturn al crizei

pe fundal. Treze, acțiunile băncilor se prăbușesc, dar

nu am investit nimic acolo. Încerc să aud

altceva, nu Moartea, ci ceea ce ea aude.

 

Ea mă aude, dar eu nu mă pot auzi de fiecare dată

spunându-i, Ține-mă la distanță. Nu știu

încă nimic, și nu am trăit. Acum încep să o fac,

nu? Nu, ești adormită, ești

mereu adormită. Mă întâlnesc cu altcineva

care nu știe nimic, femeia care mi-a spus că am o inimă-

mare. Mă gândesc la ea, dar visez

visul meu. Ea curge înspre mine, apoi se rostogolește în depărtare. Eu

mă apropii de sfintele și bântuitele mele gări,

rețele subterane, aeroporturi, încercând să plec.

Nu știu de unde plec sau încotro mă îndrept.

Nu pare să-mi pese, sunt într-o stare

de călătorie. Suspendată. Asta a fost mereu starea mea.

 

Asta e inima mea, sau e a ta, cea în care mă mișc.

Moartea nu are chip, îl caută pe al meu ca să îl poarte

cu forma părului ei, doar pentru un minut, înainte

de a trece la altul. Toată lumea o face.

Ei bine, eu am plecat. Nu cu moartea, ci de la

piață. Dispărută nu am fost niciodată acolo.

 

Nu știu cum să visez, dar visez.

În fața casei de unde am început; apoi sunt încă

nimic și totul. Totul circumscris de

corpul copilului care a crescut, dar e

lipsit de dimenisuni în apropierea copacului întunecat. Intră

încă o dată pe ușă – E prea personal. Iar

eu intru, e doar un portal la urma urmei. Nu știu

ce e înăuntru. Ce urmează să se întâmple.

Nu se întâmplă nimic; lucrurile se contopesc apoi se topesc

din nou, ca și cum tu însăți le-ai fi creat. Păi

nu eu am făcut-o? Eu am creat moartea și timpul. Am

dat o formă poveștii mele ca să fie înțeleasă. Nu,

 

nu mă voi lăsa apăsată de emoție, acum că m-am

întors. Dacă aud oameni mărșăluind, mobilizați,

nu voi fi unul dintre ei. Sunt liberă în casa asta care

nu există. Iar mulțimea a trecut

strigând după putere. Nu am nicio nevoie.

Nicio țară, niciun continent, nicio speranță. Iau parte la

întunericul în care cândva am trăit. La magie, singura

forță pe care o recunosc. Ce e? o față

plânge, se îndepărtează în grabă. Tot ce-a rămas, răspund,

fundamentele vieții, explicația felului

în care am ajuns în oraș. O, iată mobila,

ceva canapea veche pe care o știam, dar nu mi-o pot aminti,

tranchilizant al gândurilor mele. Îmi apăs obrazul de

ea, mă așez pe linoleum, respir. Înainte îmi aminteam

de podeaua asta, dar acum nu mai. Adică sunt chiar aici.

Am fost îngrijită, iar acum mă îngrijesc singură,

dar sunt și cea de mai devreme; deși îngrijitorii

nu sunt aici, poate că grija este. Nu da drumul

radioului, vechii console, un obiect antic.

Nu sunt așa ceva. Sunt nemuritoare, ca universul.

Tot ce simt este palpitația acestei existențe, sau

non-existențe, dacă ești activist, distribuind

părți acolo unde Moartea e invocată. La ei

vine mai repede, din cauza furiei lor care o găsește?

 

Soarele răsare, iar lumina intră în vechea mea

casă. Ce soare e ăsta? Steaua deșertului

sau vreo flacără precum în transcendență? Nu

mă voi întreba asta. Nu voi întreba nimic pe nimeni.

Am obosit să fiu copilăroasă. În rolul care ți-a fost atribuit

erai o femeie. Dar eu am fost întotdeauna

un poet, atâta tot, fără sex sau rasă, fără vârstă sau

chip. Poate Eternitatea să-mi ia asta? E doar

un alt cuvânt. Sunt înăuntrul meu, și înăuntrul lucrului.

Ziua de azi este noul fapt. Mai există și altele?

Veșnică, și lipsită de dragoste, lumina asta mă atinge.

Nu voi mai avea nevoie de altceva.

Traducere și text introductiv de Alex Văsieș

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.