Poeme de Adonis

Poeme de Adonis

 

 

 

 

 

Ali Ahmad Said Esber (Adonis) s-a născut în localitatea Al-Qassabin din vestul Siriei la 1 ianuarie 1930. În timpul studiilor liceale debutează cu poezie în periodice sub pseudonimul Adonis. Studiază Dreptul și Filosofia la Universitatea din Damasc, iar în 1954 obține licența în Filosofie. În 1956 se stabilește în Liban, unde obține doctoratul în literatură arabă la Universitatea Saint-Joseph (1973). Traduce în limba arabă mari scriitori precum Baudelaire, Henri Michaux, Saint-John Perse. În 1980, din cauza Războiului Civil din Liban, emigrează la Paris. În 1985 se stabilește definitiv în capitala Franței, împreună cu familia, urmând să fie profesor la Universitatea Sorbona. Este autorul a douăzeci de volume de poezie și a numeroase cărți de critică și istorie literară, eseuri despre cultura și literatura arabă, studii estetice și dezbateri politice. Este considerat unul dintre cei mai mari poeți arabi, tradus și publicat în peste 25 de limbi, a fost nominalizat de mai multe ori la Premiul Nobel pentru Literatură.

 

 

 

Pădurea dragostei în noi

 

(fragmente din La forêt de l’amour en nous, Mercure de France, 2009)

 

 

 

+++

 

Oare în numele tău să mă fi locuit limba – cea care

face sângele meu să curgă în mine, în numele tău –

minune a trupurilor noastre și a tot ceea ce a fost între tine și

mine – altfel ce sunt aceste litere risipite, pădurea de iubire-n lăuntrul nostru?

Și care să fie numele tău în această clipă? Vânturi –

Uneori boală

Alteori certitudine

Am ajuns noi oare să fim de același sânge?

Te va fi schimbat oare limba?

 

+++

 

Între tine și mine nimic nu se-împarte

Dar nici separă-se tot nimic – la fel cum

Se aseamănă nor și fulger: nici asociere dar nici unire

Și de ce fel de sânge dau ele dovadă

Trupurile noastre

Când locul devine timp

În tradiția organelor noastre

Iar timpul devine loc?

 

 

+++

 

Tot ceea ce eu nu am puterea să-ți spun

Se va epuiza în adâncul tăcerii mele

 

Deși eu trăiesc mergând înaintea iubirii

Convins că moartea se află în urma mea

Iar ea perplexă orbecăiește

Lipsită  de viitor,

Fără dram de înțelepciune

 

+++

 

Cine sunt eu? Întrebi tu

Iar răspunsul e trupul meu

Tu cunoști legendele lui

Trupul meu acest călător

Într-un nor de praf

 

+++

 

Între gândurile și inima mea același dialog

Iar eu totdeauna l-am ascultat

Totdeauna l-am bănuit: inima

Mea e prezență iar gândurile

Sunt devenire

 

Iată deci metafora unei vechi ambiguități

Drumurile mele rămân perplexe

Uneori se despart în mai multe fâșii

Alteori rămân paralele să nu se mai întâlnească

 

Totdeauna mi-am ascultat gândurile întrebându-mi inima:

Oare de unde-și ia sufletul toate amărăciunile?

 

Cel mai reușit dintre aceste gânduri

Spune că adevărul e doar o bănuială.

 

 

+++

 

Eu nu mai ascult de chemarea ta, soare

Așadar nici nu mă voi ridica acum. Nu.

Pernele încă rămân amețite

De splendoarea trupurilor noastre

Iar patul e doar nostalgie…

 

Somnul nostru e o călătorie prin galaxia pasiunilor noastre

Somnul nostru e soarele nostru

 

+++

 

Ea nu era-n patul meu

Atunci când eu am intrat

Când ea și-a strecurat brațul sub capul meu

Când și-a frecat sânii de pieptul meu

Când m-a strâns în brațe spunându-mi: „Stăpâne”

Iar apoi noi am alunecat

În peșterile pasiunilor noastre

 

Ea nu era

Și nici eu nu eram

 

 

+++

 

Iat-o așezată sub un măslin

Aerul pe genunchii ei se-încâlcește

Noaptea a părăsit genele ei

Ca să ne poată acoperi trupurile

 

Și iată că între coapsele noastre

O stea dansa în secret

 

 

+++

 

Iubirea noastră –

Va trebui să căsătorim pădurile ei

Cu aerul ce se frânge în ele –

E o vânzoleală de munți și de pe câmpuri

Care de jur-împrejurul lor se aglomerează

 

Iubirea noastră – scară ce urcă dar și coboară

Cu minuni și cu revelații

 

Ar trebui să ne luminăm orbitele

Să străfulgerăm spațiile

Cu legendele ei

Ar trebui să ascultăm în noi depărtările

Și aridele lor pustiuri

Și să vedem ceea ce nu poate să vadă cerul

 

+++

 

Toate cuvintele astea doar cât să spun

Că iubesc? Nu-i prea mult? Probabil e

Prea puțin. Am să rămân fidel

Repetând înălțarea acestei seve

Prefăcută în spațiu și în ecou

Unind încuviințările rănilor noastre

Cu încuviințările vântului

 

+++

 

De ani de zile

Eu pășesc prin pădurea simțurilor

Și păzesc gazelele gândurilor mele

 

Rațiunea mea refuză lucrurile așa cum se-arată ele

Sau așa cum ochilor iubirii mele

Le place să le vadă

 

Așa că nebunia mea e gata să devină

Rațiune

 

 

+++

 

Fără speranță, fără disperare

Repetam neîncetat vorba ta

„Apa iubirii nu mă scapă de sete

Iar nisip este apa lumii”

 

(Selecție din vol. La forêt de l’amour en nous, Mercure de France, 2009)

 

 

Traduceri din limba franceză de Dinu Flămând

 

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.