Rezumat: În sînt alta, Svetlana Cârstean explorează orizontul unei geografii identitare, cartografiate în sens palimpsestic și performativ, chiar dacă valoarea estetică a volumului crește doar gradual, până la poemele care explorează relația spectrală cu figura maternă, niște piese de rezistență ale liricii actuale.
Așa cum indică și titlul noului său volum – sînt alta, publicat la editura Nemira (2020) –, Svetlana Cârstean explorează orizontul unei geografii identitare, cartografiate în sens palimpsestic și performativ, pornind de la diverse proiecții interstițiale (de a fi între lumi și de a le transgresa permanent), menite să mobilizeze o întreagă retorică de tip confesiv. La nivel tematic, autoarea juxtapune mai multe spații culturale, focalizate prin dinamismul lor contradictoriu, care stă la baza unor itinerarii și hărți cognitiv-afective, în măsură să insoliteze imagini ale non-apartenenței, angoasei și fricii. Firește, nu atât în planul narațiunii identitare este inedit volumul Svetlanei Cârstean (care se folosește din plin de caracterul simbolic al unor trame și traume general umane), cât în planul formal și stilistic, care degajă o simplitate de zile mari, împreună cu o excelentă orchestrare a efectelor poetice, fără să lase vreun moment impresia că asistăm la un spectacol facil, hrănit din propria-i redundanță. Dimpotrivă, autoarea își asumă orice naivitate estetică și textuală („există o naivitate a textului care te trădează/ și naivitatea asta îți ia mințile”, p. 18), atunci când cartografiază, franc sau chiar intransigent, itinerariile unei queste erotice și eroice, subliniată prin dimensiunea politică a câtorva poeme.
Despre ce este vorba în volumul sînt alta nuanțează adecvat Anastasia Gavrilovici, în textul său de pe coperta a IV-a a volumului: „despre o abordare frontală a propriei identități, despre apropierea de sine prin îndepărtare, despre deteritorializarea traumei și a spaimelor pe care oamenii le poartă cu ei peste tot, oricât de mult s-ar îndepărta, în timp și spațiu, de momentul în care le-au trăit”. Putem reține de aici, ca fiind definitoriu pentru acest poem-fluviu care actualizează celebrul Je est un autre rimbaldian (cum bine observă Andrei Codrescu), tocmai procesul de deteritorializare și defamiliarizare ontică, ilustrat prin traseul inițiatic dinspre România spre Tel Aviv, ca sursă a reconstrucției hibride de sine. O reconstrucție vizualizată prin numeroase linii de fugă menite să marcheze un act performativ, în care identitatea și urmele ei nu mai pot fi circumscrise la modul esențialist, ci doar ca proiecție polimorfă, heterotopică și participativă („Ești sub efectul meu.// Ești efectul însuși.// Ești în pericol să-mi auzi vocea.// Dacă întinzi mâna spre text.// Ești în pericol să-mi atingi părul.// Atît de aproape ai ajuns”, p. 79; „Aceasta nu este o poveste de dragoste./ Tu îi semeni./ Tu ești el în această poveste./ Ea este alta./ Eu sînt alta”, p. 72). Firește, asemenea construcții metatextuale ar putea părea desuete astăzi, însă felul în care Svetlana Cârstean le integrează în ansamblul volumului face și mai dinamic acest performance al cartografierii identitare, imposibil de localizat altfel decât în volatilitatea straturilor afective și spațio-culturale.
Pe de altă parte, așa cum ne-a obișnuit deja în Florea de menghină și în Gravitație (despre care am scris în 2015, în revista Steaua), autoarea își concepe adesea poezia ca act politic de „arhivare” și confesiune a traumei/angoasei, fără să recurgă la o retorică excesiv solipsistă sau metaforizantă. Într-adevăr, registrele simbolice fac parte din arsenalul acestei poezii hiperconfesive, dar ele sunt puse în slujba unei sintaxe clare și concise, prin care este reprezentat angst-ul socio-identitar, aspect vizibil în asemenea poeme de referință pentru literatura română a ultimilor ani: „nu am deloc imaginație/ doar o dorință continuă de expulzare/ și o nevoie să plîng/ în timp ce luna se înalță retezată/ ca un copil pe umerii tatălui/ care îl aruncă întruna în mare/ și îi vezi mereu numai capul/ o minge peste ape metalice/ lungi/ cînd vara e gata și toamna/ vine în valuri/ e bine să fii departe/ prietenii mei cei mai apropiați/ nu înțeleg plînsul/ ei nici nu plîng vreodată/ mă privesc ca pe o lună nouă/ de care nu poți să te apropii/ și pe care o ai în față tot timpul/ răceala și lacrimile ei/ nu te ating” (p. 34). Un atare stil, redus tehnic și compozițional la ritmul nefalsificat al mișcărilor afective, caracterizează majoritatea poemelor din sînt alta, deși riscul ca acestea să acumuleze truisme nu este întru totul evitat, așa cum se întâmplă în astfel de versuri care perpetuează locuri comune ale afectivității („nu e minciună ceea ce sînt/ nu e minciună că sînt/ dar nici adevărul nu mai are atîta importanță ca altădată”, p. 26), care au mai degrabă o tentă aforistică („adevărul e în cu totul altă parte decît acolo unde se dă lupta// asta ne-a obosit în ultimii ani”, p. 27), sau care sunt, pur și simplu, compromise estetic („această gîndire romantică te va ruina mai departe/ această idealizare a sinelui singuratic abandonat în fața ușii”, p. 19).
În oglinda acestor scenarii performative ale identității și angst-ului socio-cultural se cuvine citit și unul dintre moto-urile volumului, și anume cel din Alice’s Adventures in Wonderland de Lewis Carroll: “How do you know I’m mad? said Alice. You must be, said the Cat, or you wouldn’t have come here”. Asemenea tărâmului Wonderland, care este degajat haotic și entropic de personajele schizofrenice care îl populează, lumile cartografiate de Svetlana Cârstean se află în pragul colapsului ontologic, fie prin estomparea orizontului erotic al utopiei (interiorizat gradual ca himeră și deziluzie), fie prin imposibilitatea citirii inteligibile a sinelui, fie prin deschiderea altui orizont, cel al distopiei impuse de frică și război („Inamicul se uită la tine pe neașteptate pe fereastră.// Inamicul se naște în mijlocul celei mai mari iubiri, ca un/ miel nervos pe o mînă de paie în mijlocul cîmpului”, p. 58). Așa încât, aflată în zona interstițială a acestor lumi suprapuse, vocea poetică din sînt alta este nevoită să-și asume tranșant condiția identitară, la impactul cu un Wonderland reconfigurat în sens socio-politic: „la sfîrșitul zilei/ nebunia e singurul lucru bun pe care îl ai/ singura ta proprietate pe care nu ți-o poate lua nimeni/ o piatră colțuroasă cu care spargi toate geamurile/ de-o parte și de alta a drumului/ în timp ce te îndrepți către casă” (p. 31).
Chiar dacă valoarea estetică a volumului crește doar gradual, până la poemele impecabile care explorează relația spectrală cu figura maternă (în mod cert, niște piese de rezistență ale liricii actuale), iar stilul asumat de autoare trădează pe alocuri o anume afectare nemotivată discursiv, Svetlana Cârstean este deja, prin acest volum, una dintre cele mai bune poete ale ultimelor decenii.