În contrast cu o anume tendință conturată recent în rândul autorilor care scriu despre realitățile sociale și politice (cu oarecare pathos și frondă), poezia lui V. Leac din Monoideal (București, Nemira, 2018) reprezintă socialul ca un asamblaj fin de contexte existențiale, culturale și ideologice, fără a degaja însă un spirit critic capabil adesea să conducă întregul discurs. Această diferență de abordare sau perspectivă indică, de fapt, dezinvoltura stilistică a volumului care nu insistă defel pe complexitatea registrelor, ci propune „sinceritatea” de fond în schimbul oricărui artificiu menit să mascheze un conținut/ imaginar steril (cum se întâmplă, nu de puține ori, în poezia recentă). Sintaxa din Monoideal urmează, de pildă, îndeaproape mobilitatea naturală a vocii poetice, aspect care poate fi deopotrivă un atú sau un cusur, întrucât derapajele stilistice devin, astfel, mult mai vizibile pe măsură ce, paradoxal, dau impresia că sunt coerente cu un atare „proiect” al sincerității.
Oricum am recepta această poezie care, iată, își exhibă defectele (fie că vorbim, în general, despre explicitări inutile, pe fondul unei narativități alerte, sau despre reducții imagistice fără sens), chiar atunci când le confirmă ca parte relevantă în construcția ei (bazată pe un debit al memoriei și al oralității puțin întâlnit astăzi), ceea ce atrage atenția este dimensiunea estetică a volumului, alcătuită din două planuri majore. Pe de o parte, Monoideal reflectă o poetică a holograficului, evidentă în textele care gravitează în jurul unor „spectre”, absențe sau prezențe difuze, margini, suprafețe, simulacre sau mici explozii de misticism. Unul dintre cele mai bune poeme din volum (și, probabil, din literatura ultimilor ani), intitulat Sera, prezintă rutina muncii într-o seră, prin intermediul unor personaje destul de stranii (până aici nimic special), dar întregul scenariu ia o întorsătură neașteptată atunci când este focalizat pe prezența aproape ezoterică a unei plante în mijlocul serei, numită „garden boy – spiritul serei” (p. 14), de care depinde echilibrul acestui microunivers. Exemplul anterior ilustrează, pe de altă parte, faptul că Monoideal conține și o poetică a rezidualului, a ceea ce rămâne (im)posibil de cartografiat din anumite experiențe/contexte (revelatorii sau nu), senzații, relații umane, spații ale memoriei și texturi sociale. Este creat, astfel, un teritoriu marginal sau rezidual (o „zonă a distrușilor”, cum o numește autorul), unde nu mai sunt funcționale politicile standard de viață sau sunt reprezentate exclusiv prin ceea ce nu mai constituie automatismul lor.
După poemul care deschide volumul și care este simptomatic pentru retoricile clasicizate ale revoltatului/ marginalului „iluminat” (cum sunt ele cunoscute de la generația Beat până în prezent), era de așteptat ca textele să continue această direcție. Dimpotrivă, V. Leac mută imprevizibil accentul pe anumite narațiuni „minimaliste” ale marginalității și cotidianului, pe care le redă fără afectare sau exces retoric, folosind o sintaxă depoetizată în cel mai bun sens. Naturalețea și naivitățile intenționat reproduse ale discursului epistolar (în poeme ca Din dragoste pentru anonimi și minorități), spațiile de tip instalație, prin intermediul cărora este cartografiat Occidentul, micro-cronotopii „spectrali” ai întâlnirii și prieteniei, dar și ai rupturii și dispariției, precum și excelenta focalizare a detaliului peisagistic, cu rezonanță psiho-senzorială – toate acestea constituie planurile de rezistență ale poeticii de tip holografic și rezidual („Nu există practic această stare a conștiinței/ când spunem că nu ne gândim la nimic./ Întotdeauna ne gândim la ceva fără putem/ explica exact la ce./ Acesta este pentru mine sfârșitul”, p. 80); „Acum e târziu. Zgomotul glastrelor/ pe asfalt. Țipătul ascuțit din balcon. În reluare/ vezi cum se face întuneric, cum dispare/ zgomotul. Nu e nimic grav. Sunt doar/ plante care se rostogolesc, uneori, pe asfalt”, p. 25).
Pe de altă parte, Monoideal conține și texte care explorează diferite configurații ale postumanului. Citim, în asemenea poeme, o anumită poziționare ideologică față de narațiunile globale curente (în special față de cele ecocritice), vizibilă însă și ca spleen apocaliptic („Parcurile și zonele verzi administrative/ nu sunt pentru noi./ Noi iubim ruina și dipariția civilizației./ Unii spun că nu suntem decât niște paraziți agresivi,/ rezistenți la poluare, îndiferenți față de viitor”, p. 77). Autorul nu face o critică a degradării umanului (demers care ar risca să fie facil), ci propune o cartografie (lucidă sau chiar distantă) a postumanului, aflat la intersecția dintre natură, tehnologie și imaginație („Un grup de turiști iubitori de natură,/ de arbori exotici, cu imaginația redusă/ la impresie, multiplicând aceleași cadre./ Acum sunt toți acasă, descarcă imagini,/ inventează naturi închise, sigure, până când/ vor deschide alte aparate, care îi vor face să/ uite”, p. 81). Fragmentul citat anterior este mult mai relevant pentru direcția postumanistă (câtă este ea) a poeticilor actuale decât orice altă abordare dinadins sofisticată a relației uman-tehnologie. Asemenea versuri (și multe altele) impresionează prin raportul bine cântărit dintre simplitatea discursivă (evidentă în câmpul semantic obișnuit) și efectul poetic neașteptat care, folosind defamiliarizarea unor situații comune, pune și mai profund în lumină ideea de simulacru postuman.
Putem vorbi chiar, în cazul mai multor texte din volum, că produc acel „Verfremdungseffekt” (efect al alienării), teoretizat și practicat în teatru de Bertolt Brecht, cu intenția de a-i face conștienți pe spectatori că trăiesc într-o lume iluzorie, manipulată de dominația burgheză. De pildă, în poemul Occident, V. Leac descrie minuțios câteva instalații vizitate la o expoziție din Germania. Iar scopul acestor descrieri (care nu epatează stilistic) este tocmai acela de a reprezenta realitățile neocapitaliste ca puneri în scenă, printr-un efect al alienării ce ne determină să le percepem și să reflectăm asupra lor într-un mod inedit („Toți veneau să se fotografieze, spuneau: ah, ce ușor/ e să împingi! Numai că asta era un fel de roată/ a morții care funcționa cu energie umană,/ veșnic proaspătă /…/ Acum nimeni nu părea că înțelege semnificația ei”, p. 59). Despre noi percepții ale realului (holografic și rezidual), care scot cititorul din zona lui de confort, este vorba, așadar, în Monoideal, pe bună dreptate considerat unul dintre cele mai valoroase volume ale anului trecut.