modul său de a scrie s-ar situa în opoziție cu ceea ce s-a tot numit, în legătură cu modernismul poetic înalt, „artă combinatorie”, profesată de un „operator al imbajului”
⁕
Două fraze confesive ale poetului Mircea Bârsilă prin care îşi defineşte „modalitatea lirică” personală sună aşa: „Eu am optat pentru poezia zămislită, adică pentru o poezie trăită, în toate etapele ei. Dacă poezia făcută (în conformitate cu rețetele canonice impuse și cerute de paradigma poetică dominantă) preferă, în principiu, aplauzele la scenă deschisă, poezia trăită (zămislită) își asumă soarta de a umbla prin lume (lumea postmodernă apăsată de o febrilă dezorientare ontologică) sprijinindu-se în „cârja” numită: Neliniște existențială.” Cu alte cuvinte, modul său de a scrie s-ar situa, pe de o parte, în opoziţie cu ceea ce s-a tot numit, în legătură cu modernismul poetic înalt, „artă combinatorie”, profesată de un „operator al imbajului”, deci interesat mai ales de performanţele de ordin formal, şi, pe de alta, cu artefactele verbale postmoderne, extrem-relativizante, (auto)ironice şi ludice, care pun mereu sub semne de întrebare adevărul trăirii, deconstruind şi refăcând, suspicioase faţă de Sens, un discurs ameninţat de convenţionalizare. Ar fi vorba şi despre o miză pe autenticitate, însă una îndepărtată totuşi de cea vehiculată de o parte a scrisului de după anul 2000, programatic-tranzitiv şi care refuză medierile metaforice şi simbolice.Temeiul existenţial, adeziunea la faptul trăit sunt astfel reafirmate şi reabilitate în faţa „febrilei dezorientări ontologice”. Ar mai putea fi sugerată aici și menținerea unei relații echilibrate cutradițiile şi limbajele marii poezii dintotdeauna.
Faptul că Mircea Bârsilă îşi intitulează cea mai recentă carte a sa de versuri Vise, reverii, vedenii (Editura Şcoala Ardeleană, 2022) nu contrazice, în ciuda aparenţelor, opţiunea manifestă pentru implicarea şi chiar „neliniştea existenţială”. Căci, acest fantezism afişat îşi găseşte întotdeauna puncte de plecare în notaţia de întâmplări cotidiene ori în rememorări ale unor momente biografice intim legate de natură şi de spaţiile tradiţionale în care a trăit scriitorul. Un poem reprezentativ precum Thalassa, nume antic grecesc al mării, ar putea fi luat drept concentrat al unor sugestii simbolice cu conotaţii multiple privind tocmai amintita nelinişte. Asocieri cu lichidul amniotic primordial-matern, „viclene ademeniri şi mătăsoasă foşnire”, dar şi cu energii bărbăteşti, oximoronicul „întuneric supraluminos”, „întindere(a) convexă de surâsuri, frig şi uitare”, o „stea căzătoare” ce trimite la moartea din balada populară, suita de epitete ce deschid elementarul acvatic spre mai multe orizonturide sens – „Ape germinale, vii, iconoclaste,/ ape dionisiace, fără masă şi farduri,/ ape verticale, ape biblice, ape obscure/ pline de geniu şi neştiinţă”–, reabilitează, de fapt, pentru vârsta poetică de care e ataşat calendaristic autorul, cea „optzecistă”, poziţionarea subiectului liric în raport cu un univers căruia i se redescoperă valenţe sugestive căutate şi de modernismul „înalt” contestat de alţi congeneri. Prima secvenţă a textului propune o ipostază a subiectului „ca un cerşetor pe scara unei biserici”, aşadar în vecinătatea misterului sacru, gata să se supună unui mod ritualic de a trăi, iar când vorbeşte despre „monştrii” emblematici ai mării, ei apar ca nişte „făpturi ajunse prin ciudatul fenomen de refracţie – de care depinde şi poezia (s.n. I.P.) – nişte „embleme/ ale sacralităţii concentrate în ape”… Iar mai încolo, despre „o existenţă jumătate-n lume,/ jumătate-n mit”… Se vede bine că „transfigurarea” modernistă, şi nu numai, nu e deloc dispreţuită, metafora e readusă la locul ei, cu fireşti trimiteri, în alte secvenţe, la imagini împrumutate concretului cotidian, corespondente „sufletului ruginit” al poetului, văzut ca plutind deasupra apelor. Este evidentă şi o anumită distanţare metatextuală faţă de discursul articulat simbolic, cum se şi cuveneala cineva care scrie văzându-se scriind şi e dispus să-şi analizeze ponderile sugestiei din text. În poezia ce dă titlul cărţii, Vise, reverii, vedenii, ne şi spune, de la primul vers: „În principiu, visul este masculin. Reveria: feminină. Doar că eu nu mai am/ nici vise, de mai multă vreme, şi nici reverii, ci doar vedenii”; fel de a spune că subiectul nu se vrea detaşat de realitate, ci doar o recuperează în ipostaze permeabile reverberaţiei simbolice, pe pragul dintre trăit şi fictiv. O lume a lui „ca şi cum”: „se făcea că” este o sintagmă frecventă, alternanţa şi comunicarea dintre visşi realitate suntmarcate de nenumărate ori,„nu conteneşte viaţa asta să tot înceapă”,„Te ascuţi, devii febril, timp cu mai mult feţe, la fel cu o pilă!”… Poezii remarcabile din cuprins sunt şi construite ca variaţiuni metaforico-simbolice ori din categoria „corelativelor obiective”, semn că subiectul se află mereu în căutarea unor figuri în stare să-i aproximeze stările de spirit. Ca în, bunăoară, Un vânt puternic şi rece: „Sunt doar o parte dintr-o zi de duminică […] un butoi gol într-o căruţă cu două roate,/ un glas ce îndeamnă, la difuzor, populaţia să păstreze liniştea şi curăţenia/ electricianul de care depinde lumina descenă (intensitatea/ şi nuanţele mereu altele, în concordanţă/ cu desfăşurarea acţiunii),/ o verighetă pe inelarul subţire al unei mâini în care se zbat doi şerpi lipsiţi, în întregime,de orice semnificaţie,/ o parte a lui ieri, a lui azi, a lui mâine şi chiar a av vântului” etc.Sau, în poezia O coajă uscată de pâine: „Tmpul: magnetică şi nemiloasă/ risipire de sine, un fel de arbore înăuntrul unui alt arbore,/ o leoaică apucându-şi puii de ceafă cu dinţii/ şi ducându-i, grăbită, unde voieşte ea,/ un taur înaintând ca un tanc spre juninca aflată la întâiul său rut,/ o piatră în gura morţilor”… Adică, trăgând linia, într-un univers prezumtiv, deschis unor configuraţii imaginare care să aproximeze, încă şi încă o dată, „figuri” posibile ale eului într-un univers plural. Nu lipseşte, însă, nici senzaţia de stranietate prelungită dinspre suprarealism, pe care o poate provoca asocierea insolită, cvasimanieristă, a unor obiecte: „aripile din care dă, în crepuscul, câte un cuţit de argint,/ repetataivire a şarpelui cu un trandafir roşu între buzele răsucite,/ bucuria trăită de mânerele de la clanţele uşilor în zilele de duminică,/ privirea de caracatiţă – „o privire de mătase” – a lucrurilor”.
Registrul unor astfel de concordanţe este amplu şi cumva aleatoriu, cum par a ne sugera versuri ca următoarele, cu miză pe hazardul mişcărilor imaginaţiei:„ar trebui să dau cu banul şi să mă apuc de treabă, vrăjit, la fel ca în copilărie, de faptul că sunt” – iar în acest spaţiu de recuperări se reîntorc întâmplări şi lucruri din vîrsta fragedă, fragmente de peisaj, mişcări cotidiene în spaţiul natal, cu fântâna fără ghizd din grădină, „electricitatea produsă de ţiparii din bălţi”,”cea mai frumoasă dintre vacile din copilăria mea”, „mirosul de răchită încinsă de soare/ al depărtării lui Dumnezeu”, alături de „mirosurile stârnite de lucioasele brăzdare ale plugurilor”, dar şi de „zeii refugiaţi cu familii cu tot în pădurile noastre străvechi” oride „mireasma inconfundabilă a zeiţei Artemis”… „Uneori, în memoria noastră se deschide o fisură/ prin care se văd menade, erinii şi nimfe” – se spune la altă pagină, o memorie cu „felurite imagini” păstrate în „sertarele ascunse în creier”, ce aşteaptă trezirea la o viaţă refăcută, „asamblate în funcţie de necesităţi în acele poeme/ asemănătoare unor case noi”. Înnoirea, nu doar a poeziei, ci şi a lumii, e înregistrată şi întâmpinată imnic, ca în Ora verde, poem al exultanţei vitale amintind de „schimbarea zodiei” blagiene, cu o notă metatextuală lăsată la vedere: „Veniţi: este atâta lumină,/ încât fetele se cred în întregime nişte prisme,/ în vârtejul acestei frenetice schimbări a decorului,/ în vârtejul acestei frenetice, imense transfigurări”. Se poate vorbi, astfel, în acelaşi text, despre „O carte deschisă exact acolo unde trebuie: Lumea,/ în pofida nopţilor verticale,/ prăbuşindu-se peste noi ca nişte ziduri grele. Iată:/ poţi sătura o capră într-o jumătate de oră,/ poţi întâmpina aripile ştampilate ale unui fluture/ pentru a zbura prin grădini, scutit de nelinişti.[…]Este bună iarăşi pentru farmece de dragoste apa fântânilor./ Şi aburii de la intrarea în minele de argint”… O energie dionisiacă însuflețeşte aceste poeme ce refac echilibrul unui spirit vizitat adesea de nelinişti, – ale vârstei mature, cu accidenteleei de parcurs. Versul devine aici din nou multiplu ramificat, acumulează impresii, mişcări, asamblează o mulţime de făpturi elementare ce pot reînvia o imagine festivă a universului: „Grăbite dimineţi asimetrice, grăbite dimineţi fanteziste, mierle, privighetori, turturele şi grauri, ţitere şi strune, flaute şi scripci. O febrilă căutare de sunete necunoscute şi aranjarea spontană – a celor mai potrivite dintre ele – în cea mai bună ordine posibilă. Un istov într-adevăr îngeresc, liturgic, vizionar. Un pean polifonic, multicolor”…
Cum se vede, poetul manevrează foarte liber imaginile, reglează atent tonurile discursului, realizează un echilibru remarcabil între notaţia datului imediat şi refracţia lui metaforică şi, la fel, pune în cumpănă dreaptă observarea directă, nemediată, a lumii, de data asta într-o lumină sărbătorească. Nu se sfieşte, ca atâţia confraţi de generaţie, să vorbească despre „Un nou principiu: verdele. O nouă religie. Un nou punct geografic. Un magic ochean prin care contemplăm în fiecare duminică,/ feluritele absoluturi spre care tânjim cu toţii, atât de naivi”. Decorul luminos nu rămâne însă necontrazis de versuri în care satul copilăriei oferă acum un spectacol grav degradat, de o alterare de care nu e scutit nici chipul subiectului liricce se autoflagelează cu calificative subliniat negative: „eu – cel murdar şi brutal,/ eu: cel neînfrânat şi hirsut, un nemernic venit dintr-un sat/ unde viaţa fierbe ca un cazan al diavolului.[…]/ Sunt aşa cum se cere în aceste vremuri demonice”…Un poem dinspre finalul cărţii capătă chiar un aer de manifest protestatar exprimat fără ocoluri, contra degradărilor la care a ajuns ţara de azi: „România (această ţară respirând tot mai greu)”,de unde şi o „Întrebare: încotro ne îndreptăm, încotro ne duce/ la fel ca o corabie, poate chiar corabia lui Sebastian, acest secol cu toate pânzele/ umflate de un vânt rău”… Însumând asemenea date, cartea de „vise, reverii, vedenii” a lui Mircea Bârsilă oferă poate cea mai împlinită realizare lirică sa, – o poezie trăită, efectiv, în (aproape) toate etapele ei.