O  NOUĂ BIOGRAFIE  A  LUI  TRISTAN  TZARA

O NOUĂ BIOGRAFIE A LUI TRISTAN TZARA

Centenarul dadaismului o prilejuit apariţia încă unei unei cărţi dedicate, după cea semnată de Petre Răileanu (Dada în direct), mişcării lansate la Zürich în 1916. De data aceasta avem în faţă o nouă biografie a „şefului” ei, datorată lui Marius Hentea, profesor acum la o universitate suedeză, publicată mai întâi în engleză în 2014 şi tradusă rapid de Daniel Clinci, un alt cercetător tânăr al avangardei: Tata Dada. Adevărata viaţă şi celestele aventuri ale lui Tristan Tzara (Ed. Tracus Arte, 2015). E, de fapt, a doua lucrare monografică dedicată poetului nonconformist pornit din România, după tomul lui François Buot, tradus şi el la noi (v. Tristan Tzara. Omul care a pus la cale revoluţia Dada, Ed. Compania, 2003.). Ea dovedeşte încă din primele pagini o foarte minuţioasă documentare, datelor cunoscute ale biografiei adăugându-li-se numeroase altele. Numărul foarte mare de trimiteri la diverse documente certifică o muncă de bibliotecă şi de arhivă susţinută şi scrupuloasă., Informaţii privind  familia, anii de copilărie şi adolescenţă ai poetului în mediul social şi cultural în care s-a format sunt „citite” în contextul frământat al începutului de secol XX, în care se confruntau tendinţe subliniat conservatoare şi „naţionaliste” cu proiectele novatoare ale generaţiei tinere interesate de schimbările din literaturile apusene, îndeosebi cea franceză. Nu sunt uitate nici tensiunile rasiale, în speţă antisemite, iarăşi destul de vizibile. Tânărul Samuel Rosenstock are totuşi şi condiţiile materiale necesare şi ambianţa amicală în stare să-i asigure o formaţie intelectuală serioasă, mai ales la Bucureşti, alături de congeneri precum Ion Vinea, Marcel Iancu, la reviste efemere dar importante precum Simbolul şi Chemarea (1912, 1915). Cercetătorul nu insistă asupra influenţelor literare primite de cvasiadolescentul poet (lipsesc nume  ca Jules Laforgue ori Maeterlinck, decisive pentru destinul său poetic), iar primele încercări lirice sunt tratate cam grăbit şi  superficial, fără a fi luate, de fapt, în considerare ca premise ale saltului său dadaist ce avea să se producă doar peste câteva luni de la plecarea din ţară. De notat, ca amănunt, că pseudonimul Tristan Tzara, apropiat de formula „trist în ţară”, este ciudat citit ca „trist la ţară”; e de corectat şi afirmaţia că primul manifest futurist a apărut în aceeaşi zi la Paris şi la noi:   e o coincidenţă datorată, cum s-a observat recent, calendarului vechi românesc, întârziat cu treisprezece zile  faţă cel modern. Bogată e şi documentaţia despre instalarea la Zürich a insolitului personaj venit din România, cu informaţii amănunţite despre fondatorul Cabaretului Voltaire Hugo Ball şi primele manifestări, eclectice, ale acestui „centru al distracţiei artistice”, despre contactele  lui Tzara cu prietenul său Marcel Iancu, aflat deja la studii acolo.

steaua-9-ion-pop-cronica-lit

Dincolo de disputele încă nerezolvate privind descoperirea cuvântului „Dada”, reiese foarte limpede că motorul mişcării a fost totuşi Tzara, cel mai activ şi consecvent în promovarea şi difuzarea internaţională a spiritului dadaist (Hugo Ball s-a despărţit repede de acest spirit). Documentele majore ale mişcării au rămas, evident, cele şapte manifeste lansate zgomotos şi cu mare talent expresiv de el, care se afirmase, de altfel, ca o prezenţă repede remarcată pe scena provocatoare a localului elveţian. Marius Hentea face apoi (în capitolul Dada în formă tipărită şi prin poştă: 1916-1917) cea mai bogată informare de până acum privind publicaţiile Dada şi angajamentul lui Tzara de „propagandist” al mişcării, detaliind cuprinsul revistelor şi al acţiunilor întreprinse, ecourile în mediul literar-artistic, cu sublinierea importantă a faptului că, în ciuda eforturilor de popularizare, Dada refuza să prezinte un program precis, bine articulat,  ca alte mişcări avangardiste, preferând libertatea totală, spontaneitatea, nonconformismul şi anticonvenţionalismul permanentizate. Insistă pe drept cuvânt asupra câtorva manifeste, precum cel din iulie 1918, intitulat Dada manifest 1918, de altfel cel mai însemnat, nu uită de cele Douăzeci şi cinci de poeme publicate în acelaşi an, în interpretarea cărora are însă ezitări surprinzătoare şi câte o lectură nepotrivită (traducătorul greşeşte şi el transpunând titlul unui poem, Le géant blanc lépreux du paysage prin Gigantul lepros alb de la ţară [?!]); va mai face, pe parcurs, şi alte câteva erori, traducând, de exemplu,  titlul unei culegeri  ca Grains et issues  prin Seminţe şi recolte, când de fapt e vorba despre seminţe (sau boabe) şi… tărâţe… La altă pagină, titlul cărţii de poeme Une route seul soleil, cu aluzie la URSS,   apare ca Un drum fără soare, în loc de Un drum singur soare).

Consistente sunt şi relatările  despre serile dadaiste de la Zürich, din afara cabaretului, cărora li se asociază un tot mai mare număr de artişti şi scriitori europeni din fruntea tendinţelor înnoitoare. Spectaculoasă apare mai ales etapa pariziană a dadaismului, după ce Tzara părăseşte spaţiul elveţian deşertat, de altminteri, de majoritatea foştilor „voltairieni”. Poetul reuşise să-şi pregătească terenul pentru o primire triumfală a în capitala Franţei, manifestările Dada de aici se vor perinda într-un ritm alert, scandalizând un public burghez în mod straniu fascinat de sfidările jignitoare ale insurgenţilor. Tzara va trezi deopotrivă admiraţie şi invidii – acestea exprimate nu o dată în termeni mirosind a rasism (Breton e unul dintre amicii oscilanţi ai românului şi conflictele dintre ei sunt dintre cele mai elocvente pentru deosebirile de temperament şi de viziune ale acestor mentori de însemnate orientări novatoare, Dada şi suprarealismul. Dadaistul va insista până la capăt asupra ideii că mişcarea pe care o reprezintă „nu s-a bazat pe nicio teorie şi nu a fost decât un protest”, în vreme ce Breton urmărea obstinat articularea unui program, cu un radicalism adesea dogmatic). Ambianţa evocată de cercetător e, oricum, extrem de agitată şi expresivă în manifestările ei de o îndrăzneaţă diversitate, cu „actori” mereu inventivi şi gata să revoluţioneze lumea şi artele. Sunt descrise pe acest parcurs textele reprezentate de Tzara, piesele sale răsturnătoare de convenţii, cu ecouri când uimite şi admirative, când extrem de negative, într-un Paris care  era atunci centrul artistic al Europei şi al lumii.

Când perioada Dada se încheie totuşi, Tzara va rămâne omul greu de înregimentat – are ezitări faţă de angajarea suprarealistă, o acceptă un timp, apoi o repudiază, aderă un moment, după ce criticase aspru  noua „burghezie” bolşevică, la marxismul tentant şi pentru Breton, militează ca susţinător al războiului civil din Spania de partea forţelor antifranchiste, va participa la mişcarea de rezistenţă antifascistă din timpul războiului, va cocheta cu Partidul Comunist Francez în care se înscrie până la urmă, însă va păstra mereu o anume distanţă şi rezervă faţă de subordonarea poeziei în raport cu ideologia de partid. De aici, şi o anume marginalizare a sa de către „camarazi”, mai ales după ce condamnase intervenţia sovietică în Ungaria „contrarevoluţionară” din 1956. Din loc în loc, se fac  trimiteri şi la evoluţia operei sale, nu foarte substanţiale, evidenţiindu-se mai degrabă ‚”programul” militant subtextual. Marius Hentea rămâne foarte atent la nuanţe analizând aceste raporturi mereu pe muche de cuţit cu ideologia şi „angajarea”, făcând mereu distincţiile necesare. Rezultă imaginea unui intelectual cvasiobligatoriu „angajat”, căci participant la o istorie frământată care-i solicita acţiunea, dar, cum  spuneam, ezitarea faţă de ideologic şi păstrarea unei anumite distanţe reflexive se va dovedi benefică pentru scrisul său poetic. Se ştie că, înaintând în vîrstă, poetul nonconfromist de odinioară de transformă într-un ciudat arheolog de texte, căutând subtile combinaţii anagramatice în opera unor scriitori ca Villon sau Rabelais. Se dovedeşte că scriitorul din el învinge, fascinaţia scrisului îl acaparează definitiv.

La sfârşitul lecturii acestei biografii, cititorul poate avea satisfacţia unei informări mult îmbogăţite în comparaţie cu cercetările existente până acum despre viaţa tumultuoasă a lui Tzara. Din păcate, acest fior vital se transmite mai puţin în paginile acestui volum de cercetător academic,  care nu e unul de „prozator”, înzestrat cu harul povestirii şi al unor portretizări care  să se ţină minte. Un ton neutru, de consemnare oarecum seacă, domină ansamblul, portretul „personajului” Tzara, care a fost atât de viu şi de pitoresc în toate manifestările sale, apare cumva lipsit de culoare. Poate că un apel mai substanţial la operă – unul mai empatic – ar fi înviorat şi imaginea omului, şi pe cea a mediilor în care s-a mişcat. „Adevărata viaţă” din titlu e diligent recuperată documentar, însă „aventurile” omului şi poetului nu par a fi, în această lectură, şi „celeste”.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.