Florina Ilis este un nume devenit de referință în proza românească de azi, ajuns în mai puțin de două decenii sub reflectoare reverberante pe o scenă literară îndeajuns de divers și de dens populată. S-a angajat mai tot timpul în proiecte ambițioase, începând cu Coborârea de pe cruce din 2000, apoi Chemarea lui Matei (2002), urmate de performanța mult apreciată și prin traduceri și premii naționale și internaționale, care a fost masivul roman Cruciada copiilor, tipărit în 2016. Complexitatea discursului său romanesc a fost repede remarcată – s-au făcut trimiteri de prestigiu, la Dostoievski, de pildă, pentru prima carte, s-a glosat pe tema mobilității raporturilor dintre real și virtual în legătură cu a doua, a fost aplaudată în cea de-a treia dezinvoltura imaginativă și stilistică cu care prozatoarea se angaja în articularea unor secvențe de viață/imaginație ce confruntau realitatea brută și cenușie a „tranziției” românești cu naivitatea și luminozitatea universului infantil învingător de reguli, urmându-le, de pildă, în Cinci nori pe cezul roz, un exercițiu ca de proză de „cameră”, cumva exotică, cu fine „japonezerii” actualizate… Masiva întreprindere epică Viețile paralele, dedicată investigației documentar-fanteziste a ultimilor ani de viață ai lui Eminescu, i-a individualizat încă o dată scrisul într-o mică tradiție de evocări situabile între ficțiune și eseu, de la Lovinescu, Cezar Petrescu ori la G. Călinescu, grație jocului afișat dintre ficțiune și faptul de viață verificabil documentar, ponderilor metatextului ce permitea distanțări expresiv-calculate față de artefactul operei, tehnică în pas cu mentalitățile postmoderne, cu interferențe de planuri epice și timpuri trăite, documente apocrife, de tentă polițist-securistică, actualizări ale „lecturii” faptelor biografice marcând tratamentul ironic-convențional al temei. Pe scurt, punere în mișcare a unui mecanism epic complex și complicat, până la a deveni pe alocuri stufos, stratificat stilistic, mobil-asociativ, care nu ascundea totuși armătura simbolic-mitică a construcției întregi, cu răsfrângerile ei de autentică poezie.
Noul roman, de nu mai puțin 570 de pagini, posedă în substraturi toate aceste achiziții, însă își extinde și înnoiește teritoriul de investigație, abordând un univers ce păruse cumva străin prozei de până acum a autoarei, edificată mai curând în penumbra Bibliotecii, a Muzeului, și nu prea departe de aparatura recentă cu acces la tehnicile și proiecțiile virtuale ale „viului”. Florina Ilis se întoarce, la aproape douăzeci de ani de la debut, spre o lume care, biografic, fusese cea dintâi a sa – a țăranilor bihoreni din care provine, simțindu-se acum suficient de matură pentru a o evoca așa cum se cuvine. Face, oarecum, un demers apropiat de cel al Martei Petreu, ce recupera în tulburătoarea sa carte Acasă, pe câmpia Armaghedonului, o lume rurală ce nu lăsase mai nicio urmă în scrisul său, fie poetic, fie eseistic. Tot o armătură simbolică susține în profunzime construcția, aici nu de tragedie greacă și de apocalipsă coborâtă în mediul familiei țărănești de pe Someș, ci una promițând desfășurări epice ample, cu extensiuni și prospecțiuni de „arheologie” în concrețiuni generaționiste întinse pe mai bine de o jumătate de veac: aceea a dominației regimului comunist, cu urmările lui devastatoare pentru civilizația tradițională românească, cu care, încă o dată, „timpul nu mai avea răbdare”.
Era și este încă o temă de care foarte puțini prozatori actuali se mai apropie – ea părea compromisă în parte de „romanul obsedantului deceniu”, iar țăranul a rămas acum la marginea marginilor, într-o lume incertă sub unghi social, prinsă în alte vârtejuri de patimi și interese. Florina Ilis are, însă, acest curaj, ba forțează „imposibila întoarcere” la o recuperare anamnetică prin recursul la amintita modelare mitic-biblică a întregului narativ. Titlul romanului său trimite în mod expres la cartea Numerilor (cu pluralul originar latin, moștenit și în traducerile românești ale Cărții), ce evocă, între istorie și poveste, numărătoarea făcută de Moise triburilor evreiești ieșite de sub robia egipteană, ca să fie apoi supuse de o divinitate inflexibilă unor probe dure ale trecerii prin pustiu, ca tot atâtea încercări ale fidelității față de autoritatea supremă și ale încrederii în atingerea Tărâmului Făgăduinței, al Canaanului. Romanciera preia de aici, dincolo de ideea înscrierii în „recensământul” simbolic al generațiilor (părinți, bunici, străbunici…) proiectate astfel pe un orizont temporal/atemporal, și sugestia suferințelor distrugătoare sau purificatoare, sub semnul unei mari speranțe în victoria vieții pure, simple, a omului dintotdeauna. Nota de ritualitate e astfel din primul moment fructificată în debutul romanului: „La început a fost tata. Tatăl meu. Ioachim. Dar, mai întâi de tatăl meu, a fost tatăl tatălui meu. Gherasim. Bunicul meu. Și mai întâi de tatăl tatălui meu a fost tatăl tatălui tatălui meu. Anton. Străbunicul meu. Care a trăit cu Maria și au avut patru fii, pe Antim, Avram, Leontie, Gherasim, și o fată, Eva…”. Pentru rădăcinile familiale dinspre mamă, aceeași înșiruire cu o marcă de solemnitate cu impact imediat, urmată de pătrunderea în realitatea concretă, din afara „Grădinii Raiului”, adică cea a satului bihorean in Crișana anilor ’50. Căci acest ritm ca și poematic/epopeic nu continuă decât difuz și discret în ampla construcție epică, dar – precum la înaintașul Rebreanu din Ion – reapare remodelând emblematic momente din viața bine așezată cândva în tipare solide a țăranului ardelean, acum zguduită din temelii de noua istorie. Gestul lui Ion al Glanetașului sărutând pământul pare înscris în filigranul acestei cărți, el are chiar variante pe parcaursul narațiunii impregnate de un mare atașament față de „locuri”, „pământuri”, moșteniri de la părinții din părinți, tradus când și când într-o gestică ceremonioasă. Dar acum are loc o dramatică deposedare de aceste bunuri în vremea colectivizării forțate, în care familiile bunicilor naratorului, Gherasim și Spiridon, ambii declarați „chiaburi” și persecutați ca exploatatori, devin victimele noului regim: arestări, amenințări, delațiuni, bătăi, menite să convingă despre binefacerile fericirii colective… „Glasul pământului” rămâne însă viu, ca și încrederea într-o recuperare oricât de târzie, numai că traseul vieții acestor oameni e foarte grav deviat. Cuplul tinerilor Ioachim și Ana (atenție la… numele tot de rezonanță biblică!), adică cel format din fiul lui Gherasim și al Zenobiei, respectiv al fiicei lui Spiridon și al Tereziei, va fi urmărit în mai multe direcții, în rețeaua de încrengături familiale, cu incursiuni în trecutul fiecăreia (bunăoară, întâmplările din viața străbunicului Petre Barna, personaj de puternic relief artistic, ca și al fiicei sale, Zenobia, apoi a avocatului Tiberius Illea, deputat admirator al lui Iuliu Maniu, cu descendenții săi, unii trecuți prin închisorile comuniste, ca de altfel și Gherasim, bunicul naratorului, câteva personaje ce completează colectivitatea rurală a epocii – tânărul activist venit de dincolo de munți, Alexandru Ispas, cu direcții narative complementare, precum evocarea vieții fotografului satului, Fehér Loránd, și a fiului său Zoltán, și așa mai departe. Trama narativă capătă pe parcurs o remarcabilă densitate, personajele se înmulțesc, antrenate într-o mare diversitate de mici evenimente personale în relație intimă cu viața comunității rurale sau a celor aflați în comunicare cu ea, până la dimensiunile unei ample fresce.
Discursul epic se construiește din nou la vedere, prozatoarea se vede scriind, observă la modul realist, în detaliu și panoramic, umanitatea pestriță pe care o evocă cu o minuțiozitate afișată de restaurator de lume, recurge (sau pare a recurge) la documente autentice, căutând date bibliografice, scrieri jurnalistice, acte de arhivă, relatări încrucișate ale martorilor, dar spune și că e nevoită să completeze cu imaginația firul dificil de reconstituit al unor situații epice, portrete, momente de viață, aducând la suprafața textului vocabule și expresii locale, specifice limbajului țărănesc bihorean… Foarte semnificativă e aici ponderea fotografiilor de epocă, prezentate într-un amplu album de mare expresivitate plastică și de atmosferă, alcătuind o impresionantă galerie de personaje proiectate pe fundalul istoriei frământate. Însemnată îmi pare mai ales sugestia de capilaritate a vieții colective, care își adună lent dar continuu, aluviunile, pentru a sugera, peste zecile de pagini, acea culoare și acel vuiet marin pe care un G. Călinescu îl deslușise cândva în desfășurările ample din proza lui Rebreanu… Acest realism programatic relativizat acum într-o oarecare măsură de conștiința pactului ficțional și a convențiilor sale scoase la vedere, capătă culori aparte și prin elementele de fabulos introduse în câmpul narativ – precum cele două animale totemice, mistrețul și cerbul, urmărite obsedant, ca la un Voiculescu, prezența prezicătoarei Filoteia, stranietatea unor personaje precum copilul/adolescentul Robert fugit cu o ceată de țigani de la orfelinatul unde fusese abandonat de o mamă frivolă, sau finalul subliniat simbolic al nașterii șocante a unui copil din flori, de către o adolosecentă, în plină sărbătoare a „fiilor satului”, subvenționată de un afacerist local întors bogat din Italia – eveniment construit spectaculos, cu recuzită de furtună, ploaie trorențială (feminină!), cu desen apăsat, oarecum demonstrativ, dar nu exterior, totuși, dacă îl asociem stratului simbolic al edificiului epic în ansamblulu său: sugestie a unei victorii a viului, a unei energii naturale ancestrale ce nu poate fi stăvilită de nicio piedică. „Numărătoarea” poate continua, „numerii” reiau mereu fluxul generațiilor de învinși și biruitori…
Procedeul multiplicării vocilor narative, învățat mai ales de la un Faulkner (câteva pagini din episodul casei de copii în care fusese lăsat fiul Magaretei, Robert, alături de prietenul său arierat Beni, pot trimite mai direct la pagini din Zgomotul și furia), ce asigură nuanțe stilistice diferite povestirilor secvențiale, asigurând o amplă polifonie expresivă. Florina Ilis reușește să păstreze cu tact compozițional echilibrul necesar între jocul narativ realist și intervențiile metaficționale, evitând excesele dragi altor „postmoderni”, printr-un dozaj atent al instrumentelor și efectelor urmărite, ocolind clișeele în construcția personajelor, oferind o frescă deplin verosimilă a unei jumătăți de secol românesc dintre cele mai tulburi, însă evocată cu un soi de seninătate înaltă a privirii cuprinzătoare, care știe să descifreze, cu finețe analitică și forță de evocare a concretelor, în încâlceala adesea confuză a evenimentelor istoriei ceva din fundamentele inalterabile ale lumii, consacrate mitic/simbolic și supraviețuind în faptul de viață imediat.