În ultimii ani poezia confesiv-biografistă, care de la Angela Marinescu și Mariana Marin până la poetele și poeții anilor 2000 a constituit una dintre formele predilecte pentru exprimarea angst-ului identitar, și-a cam epuizat resursele stilistice, chiar dacă a fost nu de puține ori integrată ca discurs subsidiar în noile asamblaje socio-poetice. În paralel cu reconfigurarea acestei lirici explozive (nevoită să-și lanseze pe piață o versiune upgradată), mult mai puțin accentuat astăzi este un anume solipsism retoric, menit să respingă orice ancorare în social și să propulseze exclusiv aventura simbolică a unui eu biografic izolat de restul lumii. Cu toate acestea, poezia confesiv-biografistă – cu întreaga ei recuzită spasmodic-traumatică – nu a încetat să fie scrisă și, temperându-și volutele, s-a camuflat adesea într-o poezie „a cronotopului minor (a legăturii fine dintre angoasă şi spaţiile materiale/corelative ataşate ei), idee care ar putea lămuri acalmia, la nivel de stil şi imaginar, a acestui tip de limbaj poetic” (v. cronica mea din 2017 la volumul de debut al Sânzianei Șipoș). O atare observație, însă, ar putea fi extinsă la o scară mai largă, incluzând în special volumele care, deși se revendică de la retoricile confesiunii, practică o reducție întrucâtva minimalistă a strategiilor și efectelor de imersiune solipsist-afectivă.
Pe aceeași linie a cronotopului minor (fără ca acesta să indice neapărat o poezie minoră), poate fi așezat și volumul de debut al Antoniei Mihăilescu, intitulat note din secolul kitsch și nominalizat la Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, ediția 2021 (de altfel, volumul este câștigător al premiului „Alexandru Mușina” în cadrul concursului de debut Alexandru Mușina/2020). Glacial-introspectivă, dar cu un simț percutant al observației umane și sociale, Antonia Mihăilescu propune o poetică secvențială/fragmentară de tip decupaj, interferând permanent cadrele spațio-senzoriale, focalizate inclusiv la nivel infrareal, cu regimul critic și afectiv al „narațiunilor” sale. Spre deosebire de poezia confesivă în registre forte și noir, autoarea explorează mai degrabă cronotopii minori ai experiențelor intime și sociale, dar și ai kitsch-ului existențial, proiectați prin distanțe și limite spațiale de tip interior – exterior, zoom in – zoom out (rareori cadrele depășesc sfera domestică, a spațiului privat, accesat la modul adict). Iată, de pildă, poemul de început al volumului, în care sunt orchestrate asemenea focalizări spațio-afective, cu scopul de a dezagrega și deturna semantic reprezentările-pattern ale angoasei: „ești în chiloții care te strâng. lași albumul lângă scaunul cu jupe auzi soneria stridentă vecinul nu are cheie// sub geam petarde sparg asfaltul vântul îl mătură în altă parte mâine-i crăciunul acum zece ani împărțeai turte cu zahăr acum desparți portofele de proprietari bunicii sunt învinși de ani mașinuța stropește rochița o dâră de benzină peste cadouri// la etajul doi fac bradul auzi cum se fut cum își oferă întâietate cine să pună steaua-n vârf// linia de sosire se topește în mâinile calde jocuri de lumini dansează frenetic pe rânjetul tău” (p. 7).
Firește, în asemenea construcții autoarea „bravează ea însăși în cinism ca replică a traumei și trecut direct pe seama scriiturii, devenită un mecanism aproape sadic al consemnării reci” (cum notează Al. Cistelecan pe coperta a IV-a a volumului), cu mențiunea că aceste compoziții afective, care divulgă, sub diverse forme, kitsch-ul ontologic, social și erotic, sunt transpuse printr-un fragmentarism cronotopic, menit să accentueze propulsarea ironică sau chiar parodică a stărilor-limită. De altfel, chiar și atunci când vorbește despre moarte, anxietate și frică (teme tari ale liricii confesive dintotdeauna), Antonia Mihăilescu le decontextualizează la modul distant-parodic, aspect menit să scoată poezia sa de sub anonimatul locului comun („laptopul murdar de cremă. cineva sună la ușă îi strigi nemulțumiri legate de taxe și impozite// alocații gropi mașini vechi animale bătute saloane murdare zboară pe geam o eșarfă prea galbenă pentru gâtul tău palid te trezești într-o mașină sofisticată parcată pe un deal cu iarbă mare// sună telefonul te doare fix undeva cine nu-i rudă cu moartea nu-i ruda mea”, p. 71).
În ansamblul său însă, volumul note din secolul kitsch este deficitar atât prin monotonia structurală pe care o degajă, cât și prin lipsa vădită a unui proiect poetic, dincolo de simpla înșiruire a unor texte mai mult sau mai puțin izbutite, capabile să reașeze în circuitul cronotopilor minori o scriitură de altfel angoasată. Totul pare să fie redus la universul casnic, al intimității (cu deschideri sporadice spre cotidianul exterior), la notații adolescentine (cărora nu le lipsesc simțul critic și acuitatea), la cartografieri schițate ale dimensiunilor social-afective, poemele lăsând mereu impresia că rulează în gol, ca simple flash-uri vizuale și mnezice, fără o rezonanță estetică de lungă durată („bălți noi pe stradă. ai primit vestea nu vine la petrecere te uiți e și o dungă maro pe blocul vecin// dimineața primești mesajul ăla tu știi cel mai bine ce e de făcut becul din lift e furat de la felinarul din colț aștepți să iasă vecinul cu pechinez tricolor// are burta lăsată câinele miroase florile de plastic din bălți”, p. 38).
Pe de altă parte, din prea multă coeziune/nivelare compozițională, volumul evită adesea transgresiunile stilistice și semantice (deși tehnica defamiliarizării este vizibilă pe alocuri), în așa măsură încât este dificil de precizat ce anume rămâne definitoriu numai și numai pentru poetica Antoniei Mihăilescu, înafara construcției formale bazate pe un fragmentarism specific. Din acest motiv, tocmai datorită unui potențial estetic insuficient exploatat, volumul note din secolul kitsch ar fi meritat o mai bună versiune a sa în viitor.