Intro

Revista Steaua propune, în primăvara aceasta, șapte tineri poeți încă nedebutați. Ne-a interesat în special noua sensibilitate ce se coagulează în vremuri postdouămiiste, modurile în care ea e experimentată, noile dimensiuni ale epocii digitale și influențele locale. Sub noi exigențe – literatura tânără caută un nou corp de discurs. Eterogenă, și totuși într-un spirit comun, viața literară își continuă pulsația și în 2018. (VMM&MB)

Care sunt mizele poeziei tale? Ce încerci să faci, să subliniezi, să experimentezi prin poezia ta?
Ce cauți în poezia altora?
Cum te raportezi la poezia din România ultimelor, să zicem, două decenii? Putem vorbi de o influență locală?
Cum te influențează acum, în 2018, deschiderea globală pe care o ai la o cantitate imensă de literatură, prin Internet sau alte medii?
Ți se pare că există o conturare a unei noi „mișcări” literare în România? Adică (având în vedere și creșterea numărului taberelor și concursurilor de poezie din ultimii ani): simți că faci parte dintr-o experiență literară colectivă?
Dacă da, în calitate de exponent, cum ai putea să definești acest „spirit al veacului” (nu neapărat literar), în linii mari? Prin ce simți că trece generația tânără acum?
Având în vedere că nu ai debutat încă, acest fapt te situează, cumva, în afara speculațiilor critice despre formarea unei noi paradigme, în același timp reprezentând și un real avantaj: cel de a putea participa la procesul propriu-zis. Ai conștiința acestei așa-zise „datorii”?

I. Elena Boldor

Am început să scriu din nevoie. Mai apoi, am scris doar de dragul de a face asta, însă nu la modul la care te gândești. Câteodată simt că eu nu am nicio voință asupra lor, eu doar am datoria să le scriu, ca ele să poată exista, să poată fi citite. Poems are for no one, very long poems are for themselves(Guillaume Morissette). Mi-ar plăcea să creez o legătură între mine și fiecare om care-mi citește poemul. Vreau ca oamenii să se regăsească în mine și eu în ei.
Cred că există ceva în fiecare lucru (în cazul de față, poezia) care te găsește pe tine, și nu viceversa. E ca și cum ai purta niște ochelari cu raze X și ai vedea doar ce trebuie să ți se arate la momentul respectiv, fiind suficient de pregătit încât să observi ceea ce îți este transmis. În plus, e vorba și de interpretare. La un moment dat citeam un poem și cumva am simțit că niște versuri mi se adresau mie personal, ca și cum cel care a scris-o simțea că cineva are nevoie de chestia asta. Se prea poate ca acum să nu mai cred că îmi e încuviințată mie și că trebuie să o dau mai departe. Mi se pare un lucru extraordinar și ciudat în același timp.
(râde)

Dificilă întrebare pentru cineva care s-a născut mai ieri. Acum mă raportez strict la poezia mea și nu la gusturile personale vizavi de poeți. Primele mele versuri, ca să zic așa, au fost influențate de volumul Moarte Parafină al lui Robert Șerban. Citind tot mai multă poezie autohtonă, am observat că pot să modelez repertoriul după ceea ce citesc, păstrând însă esența mesajului. Astfel, am ajuns la al doilea tip de discurs liric abordat, pe care l-am abandonat într-un final, deoarece simțeam că încerc prea mult. Acum mă mulțumesc doar cu cititul lor, poezia din România la momentul actual nu mai reprezintă o temelie pentru felul meu de a scrie. Da, influențele locale care se răspândesc la nivel regional, și mai nou, internațional, sunt venite din Cluj și București în mare parte, zic eu.

Tocmai prin intermediul Internetului am ajuns eu să citesc și să public alt-lit. Mi se pare că e o perioadă favorabilă a ceea ce se cheamă new sincerity, că vremurile astea ne fac să dispunem de o sinceritate aparte, să ne deschidem mai mult oamenilor, să ne plângem de propria noastră mizerie. Sinceritatea asta înglobează (auto)ironia într-un mod paradoxal și, totodată, asumat pe deplin. Singurul lucru care mă liniștește acum/ sunt conversațiile lungi cu străinii(Naum Lider) și pe bună dreptate. Suntem doar niște adolescenți antisociali care preferăm să fim confidenții străinilor de pe internet. Trebuie să recunosc că și eu am intrat pe omegle pe chat ca să fac pe cineva să înțeleagă prin ce trec, eventual să-i transmit lui toată suferința mea, ca și cum el ar fi fost un obiect și nu o persoană care ar fi putut empatiza cu mine.
Da, simt că s-a format o generație de enfants terribles, incluzându-mă și pe mine.
O extensie a milenialilor (generația y) care încearcă să supraviețuiască și să treacă prin viață, fiind sclavii regimului capitalist, monotoniei perpetue și a teribilismului adolescentin.
După cum am menționat și anterior, cred că acum se formează o generație de indivizi dintr-o anumită categorie de vârstă, mai cu seamă de adolescenți. Nu simt nicio datorie, posibil să mă simt implicată parțial, însă nu știu ce să zic. Nu cred că suntem conștienți de chestia asta încă, poate pentru că nimeni nu stă să-și pună problema ce se întâmplă cu poezia, e vorba doar de dorința de exprimare și atât.

IUBESC SUNETUL NOTIFICĂRILOR CÂND SUNT ONLINE

GENERAȚIA ASTA AVEA NEVOIE DE UN EROU AȘA CĂ IATĂ-MĂ

PREFĂ-TE CĂ ȘTII ADEVĂRATA VALOARE A LUCRURILOR ȘI CĂ

APRECIEZI VIAȚA PENTRU CĂ NU ȘTII CE SE VA ÎNTÂMPLA

ÎN MAJORITATEA CAZURILOR POȚI FI OMORÂT

AI VĂZUT VREODATĂ DESTINAȚIE FINALĂ????

CUNOSC PESTE 2000 DE OAMENI MAJORITATEA SUNT OAMENI DE PE INTERNET

O PERSOANĂ NORMALĂ NU ȘTIE CĂ PE FACEBOOK SUNT VREO

30 DE MILIOANE DE OAMENI MORȚI

DOAR IMAGINEAZĂ-ȚI CÂȚI AI ÎN LISTA DE PRIETENI

DE CÂND ȘTIU ASTA I-AM ȘTERS PE TOȚI.

singurul lucru care-mi amintește de tine e posterul cu kate moss

mi-a trimis un mesaj și mi-a zis că e cel mai

bun lucru care mi s-a întâmplat

sunt momente în care cred că așa este

e doar spațiul care ne face să ne simțim singuri

când beau devin moale și derutată&

funcționez după principiul simetriei

presupun că mereu am avut această instabilitate emoțională

și frică de a mă reproduce

de aceea îi place să mă simtă neajutorată dar mai mult decât atât

crede că ar fi singurul lucru care m-ar putea ajuta

creierul lui acționează ca și consiliul de securitate al onu

autorizează în mod legitim utilizarea violenței asupra corpului meu

este minunat să ai ceva de atins.

DUMNEZEU A MURIT ȘI MOARTEA LUI A FOST VIAȚA LUMII

MINTEA CREEAZĂ ILUZIA CĂ TU CONTROLEZI TOT

CA ȘI CUM TOTUL AR DEPINDE DE TINE

EȘTI DOAR UN IDIOT CU UN SMARTPHONE

MAMA MI-A ADUS UN SANDVIȘ ÎN TIMP CE FĂCEAM BAIE

L-AM SCĂPAT ÎN APĂ ȘI L-AM MÂNCAT AȘA

UNUI COPIL DIN AFRICA ÎI ESTE CIUDĂ ȘI ÎNGHITE ÎN SEC

MĂ ÎNTREB CE FACE PARIS HILTON CHIAR ACUM

PROBABIL FACE UN MIX DE CĂCAT DAR MĂCAR FACE CEVA

CÂTEODATĂ E IMPORTANTĂ DOAR INTENȚIA

CEI CARE SE TEM DE MOARTE NU MOR

ÎNCEPE SĂ REPEȚI ASTA PÂNĂ CREZI

NU CHIAR ÎN GLUMĂ, DAR APROAPE.

II. Mircea Andrei Florea

Nu prea există o miză generală, scriu mult prea rar ca să îmi fi propus o viziune unitară, interesele sar de la un text la altul, caut să nu mă plictisesc, nu prea am urmărit ceva pe post de liant între ele. Încă experimentez, basically.
Mmm mi-a plăcut ceva spus de Vlad Moldovan într-un interviu, pe post de sfat pentru scriitorii tineri, BE TRUE TO YOURSELF AND YOU WILL NEVER FALL. Cam asta urmăresc când citesc cărțile altora, mai ales când e vorba de volume apărute recent, oameni care au realizat asta. Mna, nu știu cât de bun e răspunsul.
Băi, influența e vizibilă și în ce am mai scris, n-are sens să caut un alt răspuns. Când m-am apucat de treaba asta citeam mult din autorii debutați prin anii 2000, mai ales din cei super cunoscuți. După o perioadă, mi s-a cam luat. În ultimii doi ani au apărut ceva cărți care au jucat rolul de eye-opener pentru mine, chestii noi și cool, mai apropiate de mine, cred. Anxietatea mea e să nu mă alipesc prea tare la ce se întâmplă acum, asta încerc, ca atunci când voi fi publicat, să fi fost deja rost din nou de o schimbare. Om vedea.
Nu cred că, în calitate de om care scrie, aș putea avea un răspuns diferit față de unul, simplu cititor. Internetul ajută, evident. Cum îmi influențează scrisul, prea greu să mă distanțez ca să pot răspunde pe bune.
Nu chiar, influențat da, dar că fac propriu-zis parte, nu prea. Adevărul e că nici nu am fost pe la super multe festivaluri, să îmi scot textele în lume, să apuc să vorbesc cu majoritatea celor pe care îi citesc și îmi place. Probabil că interacțiunea interumană ar fi ajutat la senzația ăsta de apartenență. Din perspectiva concursurilor iarăși, eu în ultimii doi trei ani, nu prea am mai fost atent la ce se întâmplă, când trimițeam pe la concursuri știu că puteai recunoaște când un poem e scris de o fată din Suceava, în rest, eu, tu, Cătălina, Horia, Costel, Teona (pe ăștia i-aș menționa) nu prea ne asemănam.
Am răspuns cu nu la aia dinainte, la asta nu mai e nevoie.
Mi se pare cam fake să privești așa lucrurile, fiecare își vede de ale lui, nu? Interesat aș fi să transmit eu suficient de clar ce mi-aș fi dorit pentru acel volum, formarea paradigmei și comparațiile îmi par mai mult chestii ce nu m-ar viza personal, observații făcute din exterior. Nu mă gândesc încă la debut, oricum.

răzuiește coduri

răzuiește coduri de pe tichete promoționale. emoțiile sunt confuzia și acalmia, intrate în defragmentare: stolul de păsări ce pune stăpânire pe parcări și sistemul de iluminare. răzuiește coduri promoționale. neclintit, om receptacul pentru recompense primare. trei sunt în casă și se întrețin din pensie alimentară. în fiecare noapte visează articulația captivă în cețuri spinoase, în hățișurile guatavitei.

penitența e filtrul rămas, mediile casnice reglate în luminozitate, cei mici să tragă mai încolo foloase. diminețile, în fiecare, când agitația se expandează, pete de vitiligo îi acoperă pielea, trasând harta arhipelagului. în apropiere, știe și el, îl așteaptă

recompensa cea mare.

vr3

am fost în muzeul apelor digitale.

24 de altare, conștiente

unul de celălalt, completându-se

spre un ritm unitar.

pornind cu pixeli robuști

și până la adâncimea oceanică,

intenția creatorului a fost

abandon. apa dintotdeauna

a reprezentat indicatorul

motorului grafic.

jucătorul plasat în spațiu

putând experimenta

pentru prima oară

iluzia mecanică.

din acest punct, în creier

asimilarea se face simțită:

dând vântul și experiența

crudă a naturii

pe simpla plăcere vizuală,

când pixelii se destramă

pentru simularea luminii,

și ce mai înainte

era umărul npc-ului,

devine acum

banc de pixeli monocromați

plutind steril,

blând și precis.

revendicare alumni,

reconciliere&spasm.

ce merită menționat este

că pentru 9 din 10 modele,

umbra norilor peste apă

este bruiaj.

III. Teona Galgoțiu

Vreau să articulez niște senzații care par inițial că își pierd din importanță când le descriu, și asta mă enervează pentru că mi se pare nedrept, de parcă sunt de unică folosință. Așa că insist până când mi se pare că am găsit niște imagini sinonime sau în alt fel de relație strânsă cu senzația respectivă. Și încerc să le fac poză oamenilor apropiați prin poezii, pentru mine e cel mai greu și cel mai important.
Să găsesc articularea detaliilor/interacțiunilor/senzațiilor pe care eu n-am reușit să le articulez. Să fiu informată, să intru în contact cu o perspectivă față de care am fost ignorantă. Și să râd, și să mă excit, chiar și să mă enervez. Poezia e foarte des asociată cu emoții grave, acaparatoare. Și da, e adevărat că e plin de ele în viață, dar cred că poezia poate să fie și despre emoții mai mici fără să însemne că au o miză mică, și poate să aibă și alte mize decât emoția. Mă bucur să citesc orice simt că nu are prea multe prejudecăți și rețineri în spate – când simt că în spatele unui vers e de fapt “scriu asta așa și nu altfel pentru că altfel ar fi patetic” mă oftic, e ca o păcăleală. Frica de penibil pe care o simt uneori în poezie mă crispează și dezamăgește. Dar o și înțeleg. Și eu o am.
Până acum 3 ani habar n-aveam ce se întâmplă cu poezia în România, sunt în continuare foarte șocată că n-am dat de ea atât de mult timp deși tot citeam poezie de mică, dar random, pe net, prin librării, prin vizite. Deci din punctul ăsta de vedere, al influenței locale, am fost paralelă, de-aia când am avut prima lectură publică și am primit feedback nu prea înțelegeam ce se întâmplă. De exemplu mie mi se părea natural să scriu în rimă, majoritatea textelor erau așa, și oamenii au fost destul de reticenți la chestia asta. Bine, normal, nu doar rima era problema, dar ăsta a fost elementul care m-a surprins pe mine cel mai tare, că e în sine un subiect de discuție, dacă e cu rimă sau nu. Deci acum 3 ani scriam o poezie autistă și bazată foarte mult pe ritm, dar pe care n-o reneg, îmi place s-o citesc cu voce tare, că sună ca o incantație. Acum, că am intrat în rândul lumii un pic și încerc să urmăresc tot ce apare la noi, cred că simt o influență. Am devenit și eu reticentă la rimă (cel puțin la aia naivă cum obișnuiam) și am început să gândesc un pic în registrul ăsta de digitalizare a sentimentelor și de privit în jur prin filtru foarte modern, cum mi se pare că se întâmplă în postumanism (un termen care mi-a devenit antipatic pentru că mi se pare că se trântesc poeți și poete foarte diferiți/e acolo). Și mă inspiră și entuziasmează atât de tare unele poezii românești încât clar ajung să fur de la ele, și conștient și inconștient.
Mă încurajează foarte tare să citesc tot ce prind, că mi se pare că n-am nicio piedică/scuză. Însă fiind totul foarte la îndemână, poate deveni un pic presant uneori, că simt că înot prin 5000 de posibilități de poeți noi de descoperit – dar mă alint. M-a ajutat mult educația asta de pe net, foarte variată și surprinzătoare, de la siropoșeniile de pe tumblr până la poeții obscuri descoperiți în statusuri de pe facebook.

5-6. Mi se pare că poeții din generația mea sunt foarte lucizi, foarte conștienți de cum scriu și de raportul dintre ei și contextul local și internațional, cum nu cred că au fost generațiile de dinainte pentru că na, netul nu era atât de nebun ca acum; ca să vorbești despre poezie și să compari texte ieșeai din casă, sau măcar dădeai un telefon, acum asta se întâmplă în câteva minute, din pat sau troleu, faci poză la un vers și o trimiți unui prieten, vezi o lectură live din Danemarca în timp ce ești pe veceu. Și da, eu cred că generația asta se duce deja într-o direcție nouă; deși sunt multe elemente comune cu poeziile celor născuți la începutul anilor ’90/sfârșitul ’80. Prin ce se diferențiază e modul minuțios de a trata emoția, cu analogii foarte precise, fie surprinzătoare prin autoironia și directețea lor, fie inconfortabile printr-o senzație apăsătoare de inerție combinată cu anxietate. Însă văd direcția asta nouă definită doar în linii mari, nu pot să zic că am observat interese la nivel mai micro care să fie comune între poeții foarte tineri. Ceea ce mie îmi place, mă bucură că (încă) nu există o generalizare a experienței de a te naște un pic sub anul 2000.

Simt mai degrabă o curiozitate mare în legătură cu modul în care suntem percepuți dinafara generației noastre, și curiozitatea asta îmi dă multă energie în așa-zisa misiune de a defini teritoriul comun poeților din generația mea, de a găsi specificul limbajului și căutărilor. Poate simt datoria de a contribui la crearea unui tunel de comunicare între generația noastră și oricare alta, pentru că deși, de exemplu, adolescenții și părinții comunică mult mai liber acum și grupurile de prieteni nu se mai formează atât de mult după criteriul de vârstă, uneori mă sperie când văd în discuții între oameni chiar și cât de cât apropiați ca vârstă niște puncte care parcă nu pot fi legate decât la primul nivel, de explicație mot-a-mot. Parcă vorbim altă limbă, sau parcă avem de lentile de contact din ediții foarte diferite.

dawnting

e greu să te abții

când vezi jumate de sfârc și te faci că nu-l vezi

te uiți la cer și după în pământ

vezi avionul care se mișcă încet, speri ca oamenii ăia să nu moară

vezi un limax care moare și îți pare rău că n-ai cum să-l salvezi

dâra cleioasă ar putea să fie unguent, cel puțin pentru cap

și capul poate să fie, ca întodeauna, motiv de întristare

arată așa compact și bine îmbuteliat

și n-ai cum să pui mâna înăuntru

ca la subtitrările care explică sunetele și e inevitabil comic

vorbesc de juma de oră despre cât de rău m-am simțit săptămânile astea

mă uit în ochii persoanei din față cum clipesc la mine și mă-ntreb ce văd

mi se face frică și neonul roșu de la shaormerie clipește sonor

e bine când se face lumină afară fără să-mi dau seama

mă uit, e noapte, mă uit din nou, e zi

ionuț

ionuț ionuț ionuț

ești fratele meu dar n-am să te cruț

o să le povestesc copiilor mei cum ajungeai

disdedimineață cu fața roșie și ochii închiși

îți puneam mâna pe frunte dar te trăgeai, că trebuia să te piși

te întorceai la mine în patru labe, îți dădeam iaurt c-o linguriță

apoi te ridicai brusc și făceai ture prin casă pe vârfuri, ca o fetiță

ca o balerină cu picioare de gumă, ca ariel pe jumate spumă

ca un frate cu care n-am crescut, dar l-am găsit

ca un om fără memorie, supra energic, mereu obosit

eu am fața roșie și ochii închiși în timpul zilei

îmi pui mâna pe frunte dar mă trag și rag

scuip iaurtul, mestec lingurița

de unde a apărut animalul, unde s-a dus fetița?

ionuț

ionuț ionuț ionuț

nu ești fratele meu dar trebuie să mă cruți

o să le povestesc copiilor mei cum ajungeai

disdedimineață cu fața roșie și ochii închiși

și mă făceai să râd, că trebuia să te piși

VI. Lucian Brad

Ştii că nu sunt literat şi că prefer să bat câmpii despre aşa ceva la o cafeluță, fără terminologii sau pretențiozitate. Dar cred că pot răspunde cu câteva întrebări caracteristice filozofiei de anime pe care o străduiesc neironic în scris: ce ar trebui să faci în fața unei pățanii dăunătoare? Să te detaşezi de ea? Sau să o legitimezi retroactiv? Apoi: cu atâtea posibilități la orizont, ce ar trebui avut în vedere? Să-ţi lucrezi individualitatea? Sau să cauți să te topeşti într-o comunitate? Deci vezi cum mă contrazic scriptic. O fi şi asta o miză. Ai putea să mai găseşti una prin abordare. Vreau să răspund la întrebările astea având în vedere şi milioanele de români care au lucrat, lucrează şi vor lucra în străinătate. Sunt destule implicații şi încerc să le dezvolt într-un sistem. Dar vreau şi să sune frumos.
Plăcerea rostirii ei în fața prietenilor mei. Să o pot recomanda. Pofta de a scrie. Riscuri. Să-i descopăr şi să-mi pot imagina o versiune beta sau o expansiune. Să o pot asculta la căşti când mă plimb. Joaca autorului. Tehnică.
Cu siguranță. N-ai cum să respecți ani ca 2002 sau 2016 fără să încerci să-i pui la muncă. Cu toate astea, îmi pare rău că au fost aproape uitați în ultimii ani autori ca SGB sau Ianuş care-mi pare că mai au de oferit câte ceva prin volumele mai vechi şi asta dincolo de eventualele diferențe iscate de trecerea timpului.
Enorm. Dă-ți seama că a trebuit să încep (printr-a XII-a) căutând pe Google „poeți vii” sau „important writers”, „vinea” sau „bernhard agape”, „zona nouă” sau „goodreads”. Doar aşa, cu timpul, am reuşit să îmi fac ordine în lecturi şi să-mi lucrez curiozitatea spre ce s-a mai întâmplat şi ce se întâmplă şi în afară. Cu toate astea, mă intrigă mai tare în ceea ce priveşte influențele, în anul 2018, ce fac d-alde Kendrick Lamar, Tyler, The Creator sau băieții de la Şatra. Ce vreau să zic e că folosesc deschiderea asta facilitată de Internet mai mult spre muzică şi cred că poți găsi răspunsuri mai interesante sau mai relevante pentru proiectele celorlalți dacă ai în vedere şi subiectul ăsta.
Nu cred că e cazul. Sunt prea puține texte publicate şi accesibile (mă refer la grupaje destul de ample cât să-ți faci o idee) şi oricât de mult mi-ar plăcea să anticipez, nu întrezăresc (cel puțin în cazul meu şi din momentul în care ne aflăm) vreo apropiere considerabilă între stiluri, teme sau mai ştiu eu ce. Mai degrabă o prelungire a deceniului ăstuia. Şi dacă nu va fi cazul să se continue prin spirit, atunci prin ricoşare între noi.
–
Din nou, nu-s literat, nu am timp să lecturez studii, teorie şi ce o mai fi (şi alea la care ajung de obicei se rezumă la cronici autohtone sau cărțulii pe poeți străini mai vechi), sunt puține cărți care să-şi fi asumat o analiză serioasă privind paradigmele anterioare și, din păcate, poți profeți doar în baza contextului imediat. Totuși, eu cred că vor fi două direcții principale în paradigma următoare. Una dintre ele (cea cu care aș rezona) s-ar baza pe o dezvoltare a posibilităților deschise în ultimii ani și sunt destule. Mie îmi pare că douămiismul s-a epuizat destul de repede (cât să fi fost? 5 ani? 7 ani?) pe când paradigma curentă o duce bine de vreo 10-12 ani (uite doar ce vârf frumos o avut anul trecut). Nu poți trece peste cifrele astea. Cealaltă direcție (pe care o văd mai de termen lung) ar fi mai cu Internet poetry, mai cu alt-lit și mult mai pe sufletul generației de după mileniali și e inevitabilă. Vreau să greșesc și să fie mai complex fenomenul, dar datoria există și mă gândesc la treburile de mai sus de ceva timp. Deci da.

Señor Trabajo

Destui ani, destule secvențe grăbite

cu voi până la multiexpunere. Fiecare

plânge îndură goneşte ignoră

lipsuri amintiri pe celălalt şi fie

Ați uitat ce contează ― de acolo ― mereu

în traiectorie cu prezentul. Cum să vă iau?

Dar a fost cineva într-o lumină şpreiată

peste mine şi târâiam prin gratii de lemn

biberonu

Mâna lui stângă ― păvază ― avion cu motor

prin cameră. Mâna dreaptă ― paşaport de

muncă bilet Tarom pentru Spania

Taică-miu ― de mâine ― tot mai puțin

aştept şi-i atâta viteză în gură şi nimic

să te scape nici măcar smocul de bani

de-ți acoperă fălcile fața fereastra de

chat pixel verde şi gras păgubos cum

strânge pumnii de lăstar umileşte

copacii din spatele meu oraşul ăsta

în care ştiu că vrei să mori dar nu român

şi fără copii nu e viață dar zâmbind

ca pe desktop voi doi subtitrați de

data fotografiei nu eram nici măcar

scrisoare de dragoste doar un rânjet

pasat de la ficior la ficior la şolduri

din spate şi fața mamei roşită vezi

camera web văd un bărbat prea fericit

şi prinsoare

că tu ai femeie sus jos pe sub masă

că eu doar pe mine doar asta şi aia

şi cică hai bate palma te-o învățat

careva hai luşian apăs puternic tânjind

un ieşind al ecranului

V. Irina Temneanu

Poezia mea e ca o sită prin care-mi trec viața de zi cu zi. Ce experimentez prin ea n-aș putea să explic, am un șablon pe care îl urmăresc totuși: îmi plac imaginile suprarealiste în contrast cu lumea cotidiană. Îmi plac capetele de dragoni, jocurile video, pescuitul, îmi place să scriu despre banalități dar încerc să n-o dau în penibil, motiv pentru care cred că, din unele puncte de vedere, mă plafonez, iar ce scriu ar părea prea cuminte față de ce vreau să transmit.
Îmi plac poeziile care mizează pe mai multe imagini de ansamblu, care schimbă cadrul la fiecare două versuri. Mă plictisesc citind ceva static, antrenând o singură idee. Dar în mod normal nu îmi fac așteptări înainte de a citi ceva, prefer să îmi formez o opinie cât se poate de obiectivă.
Da, cred că a fost inițial vorba de o influență locală. Câteva voci au început să scrie într-un mod inedit iar trendul a început să se formeze. În ultimii ani însă, cu întreaga deschidere către literatura universală (în mare parte datorată internetului și a accesibilității pe care acesta o oferă) cât și cu multitudinea de influențe (muzică, film, artă), poezia din România pare că a evoluat.
Influențele sunt peste tot în poezie. De la starea de spirit pe care mi-o induce un film/o carte, până la moartea unui personaj dintr-un anime sau pierderea unor meciuri de DotA, totul ia o formă în poezie mea. Sunt lucrurile care mă înconjoară atunci când n-am chef de oameni, probabil și motivul pentru care genul ăsta de trimiteri predomină în ce scriu dar fiind și ceea ce caut în creațiile altora.
Cred că există o nouă mișcare literară în România, una care s-a conturat foarte bine în ultimii ani și care a câștigat mulți simpatizanți. Nu consider însă că fac parte din ea, în mare pentru că devine din ce în ce mai greu să țin pasul cu ce se întâmplă, atât în țară cât și înafară. Motivul principal ar fi faptul că domeniul pe care mă specializez e total paralel cu literatura. Și cred că sunt mulți alții ca mine, care au reușit totuși să facă din poezie o pasiune în exteriorul bulei IT și științifice care domină societatea în ultimul timp.
Pft. Totul se rezumă la memă. Serios vorbind, oamenii își dau licență în teoria memei, femei studiază feminismul în universitățile Statelor Unite ale Americii, Coreea de Nord e în urmă cu 100 de ani față de restul planetei, orice poză pusă unde nu trebuie sau orice cuvânt spus aiurea poate exploda peste noapte. E o perioada a expunerii, o perioadă în care toți oamenii cu acces la internet se pot exprima, pot fi vizibili. Generația de acum a nimerit într-un moment cel puțin ciudat al erei noastre, un moment de tranziție, și nu știu dacă e de bine sau de rău.
Cred că e mai puțin vorba de conștiință și mai mult de asumarea unei responsabilități. Nu mai este cazul cenzurii, așa că orice scrii acum, fie o faci sub anonimat, fie îți asumi și suporți consecințele. Ce e clar, în literatură nu vei putea împacă niciodată pe nimeni. Sunt păreri împărțite despre direcția pe care o are poezia generației mele. Eu sunt unul dintre oamenii care crede că ce avem acum e cea mai sinceră formă a ei pe care am putea-o avea. Asta nu o face și cea mai bună, dar consider că evoluția nu se sfârșește aici; în continuare se va scrie și mai mult, și mai bine decât acum.

long distance relationships don’t work

sunt două luni de când am primit ultimul mesaj

am condus 400 de kilometri cu pisica pe bancheta din spate

spunându-mi irina ce-mi faci irina trezește-te

sunt două luni de când nu mai văd

cearcănele ca doi negrii mititei alergând pe plantație

cafeaua se răcește mai repede

caloriferul nu s-a spart ca-n alți ani iar

eu și sor-mea stăm ghemuite în colț sub

posterul neon cu wonder woman luptându-se cu cheetah

sunt fetița cu chibrituri dintr-un univers postapocaliptic care bea nuka cola

sunt în gară și încă aștept castelul să vină

încă aștept

încă aștept castelul să vină

haku încă aștept

VI. Valeriu A. Cuc

Nu cred că am nicio miză, scriu despre ce am mai pățit și ce mai văd. Experimentez ultra-sincerismul, emo gen xxxtentacion. Am început să scriu ca să combin fete.
Nimic, man, s-a întâmplat să scrie despre mine.
Îi copiez cât pot. Baghiu, Manasia, George Chiriac – cea mai mare influență locală.
Deschiderea globală la literatură nu cred că funcționează ca cea din alte medii (nu cred că citim mai mulți internaționali, sincer). Pe de altă parte, ignor ce văd pe internet. În rest, nu ascult muzică și mă uit rar la filme, mă interesează mai mult chestii despre calculatoare.
Nu prea.
Ironie, sinceritate.
Nu, visez să debutez târziu ca Nichita Stănescu și să rup gura târgului. N-o să se întâmple. Visez.

când tu pleci

la jobul tău din les gresillons, gennevilliers

și totul se aliniază pentru tine exact cum ți-ai dorit.

când tu pleci

și înainte să ieși din casă faci o mutră la oglindă ca să verifici

dacă și stupidă poți fi frumoasă. mașinile de gunoi

adună totul prin oraș înafară de mine. mi-ai plăcut

mai ales stupidă, mai ales când credeai

că dietele îți vor salva sufletul, că joggingul va salva

ce-a mai rămas din noi și niciodată dimineața

nu m-am trezit cu ura necesară să nu-ți fac micul dejun

și niciodată dimineața nu m-am trezit cu ură, ci mai mereu

cu duioșie pentru fața ta moroconoasă.

când tu pleci și ieși din casă, mașinile de gunoi

strâng tot în oraș înafară de mine. eu îmi trădez

pactul cu mine însumi și fumez țigara pe stomacul gol

și totul se aliniază pentru tine.

încerci să te gândești

sunt oameni în situații mai nasoale decât tine

sunt gay și sunt oameni care i-ar scuipa pe stradă

și sunt oameni care semnează să-i interzică

și toată lumea îi face de căcat, și sunt fete

fete pe care le-a prins unul și le-a violat într-o noapte

și de-atunci nu mai pot să se apropie de băiatul ăla pe care îl plac

care le aduce probabil ciocolată că atâta știe el

și merge seara după ele la cămin încercând să salveze ceva.

sunt muncitori, frate, care acceptă umilința

pentru mai puțin de minim pe economie și totul la negru,

pe care într-o zi i-a scuipat șeful și n-au zis nimic

și nu le-au zis soțiilor lor că au fost scuipați, de rușine.

sunt țigani care au o problemă și merg la medicul de familie

și au programare înaintea mea, dar căcatul de medic mă vede că aștept

și începe să strige la ei că n-au programare,

ei sunt cu copilul și urlă la ei și le vorbesc la pertu

și pe mine mă iau cu haideți, intrați și ei pleacă.

am văzut toate astea și încerc să mă gândesc

că sunt oameni în situații mai nasoale decât mine

dar nu pot și simt că pierd și nu mai știu ce. freud zice

că oamenii bolnavi sunt ca pisicile, concentrați doar pe ei

și că poate de-aia ne plac de fapt pisicile, că sunt independente

dar când ești la boală sau când ești jos jos jos de tot

ai tot felul de nevoi sufletești pe care nu le înțelegi

și nu mai știi ce vrei și fiecare gând e un pumn în gât

și mereu te gândești că mai bine duceai și tu dracului o ciocolată

și te duceai după ea noaptea la cămin.

VII. Deniz Otay

Nu cred într-un mare scop singular și foarte bine definit. Și nu o văd neapărat ca pe un scop, ci, mai degrabă ca pe un instrument – uneori muzical, alteori introspectiv, psihologic; alteori, mi se pare că poți pur și simplu să scrii ca să surprinzi felul în care te raportai la realitate într-un anumit moment, de fapt, și să te întorci la poezie ca la niște personaje foarte variate. Deci uite, poate că asta îmi place să fac, să îmi scindez realitatea în mai multe fragmente, parcurse de persone diferite care cred eu că suntem. Și ce „obțin” prin experimentul ăsta e foarte multă veselie, pentru mine e zi de sărbătoare atunci când scriu.
Mi-ar plăcea să spun că nu am o grilă apriorică, fiindcă adevărul e că nu prea am. În general, cred că filtrul e afectiv, empatic. Mi s-a întâmplat de multe ori să dau peste superautori și să nu pot lega nimic față de poezia lor (dar mai mult proza) în momentul respectiv, iar apoi să revin și să îmi placă mult, mult de tot.

Totuși, dacă e ceva ce caut, e poezia „de limbaj”. De asta îmi place mult de Ammons. Oricum, eu cred că toți creăm constant limbaj (și nu doar prin poezie, putem s-o facem și când scriem un mesaj pe facebook) și că de asta realitatea întreagă poate fi foarte poetică dacă ești atent și prezent și cu implicarea totală a creativității și, în general, a resurselor și că avem capacitatea de a crea constant pe limbaj; iar dacă e ermetic, măcar să rămânem cu muzica de acolo.

Deci limbajul și muzica.

Cred că am avut mai mult entuziasm acum vreo 8-9 ani, când am descoperit poezia contemporană din România. Mai mult decât am acum, vreau să spun. Sunt mulți autori care îmi plac mult și acum, mă bucur mult că ei continuă să apară – autorii care mi-au plăcut atunci, adică unii douămiiști, dar și ce vine după ei. Când am început să citesc poezie douămiistă citisem destul de puțină poezie în general, deci a fost, practic, o chestie școlărească, pe de o parte, fiindcă „învățam” poezie. Pe de altă parte, e drăguț că a fost și o apropiere pe intuiție. Mi-a plăcut, bine, nu mi-a plăcut, n-am stat prea mult la discuții. E mișto douămiismul fiindcă există un vibe comun. Și acum există un vibe comun, în postdoo – cum tot insistă un prieten să-i spună – în sensul în care simți asemănarea între poeții tineri, dar nu e unul de grupare. Cred că de asta îmi place mai mult ce se petrece acum. Și mai ales ieșirea din mizerabilism. Dar înțeleg și mizerabilismul poetic douămiist. Adică încerc, e greu să rezonezi total când ai trăit o mare parte din viață în mileniul 3 🙂
Eu sper foarte tare să găsesc măcar o dată la un an-doi un autor care să mă dea pe spate, iar aici mă refer la proză, mai ales, deci de deschidere nu mă tem nicicum – ca ar putea ajunge la mine literatură proastă. Filtrez prin grila plăcerii, deci, dacă mă plictisește, nu insist foarte mult, fiindcă nu am timp.

Acum vreo 5-6 ani am citit unii dintre cei mai mișto prozatori – sau, cel puțin, care au rămas așa pentru mine (câțiva ar fi Bernhard, Houellebecq, Roth) și mă tem foarte tare că aș putea rămâne blocată în câteva referințe din studenție, când aveam și mai mult timp să citesc.

Din ce găsesc pe net, mă bucur că citesc ce apare pe poezie. Sau că uite, recent, am găsit o rubrică de-a Elenei Ferrante, mi-a trimis cineva un link. Uite, Elena Ferrante m-a dat pe spate, deci 2017 a fost pentru mine un an salvat. Pe poezie la noi mi-au plăcut câțiva, foarte mult chiar, dar nu vreau să umplu aici încă câteva rânduri. Pentru 2018 îți spun peste un an.

Nu, nu simt.

În ultimii 2-3 ani nu prea am mai fost la festivaluri. Iar la concursuri am renunțat când am terminat liceul. Ultimul festival la care am citit a fost, cred, Zona Nouă, acum aproape 3 ani. Mi-a plăcut acolo.

Oricum, eu nu am crezut niciodată că oamenii se întâlnesc pentru poezie, pentru literatură, pentru „exercițiu creativ” și discuții despre. Când am fost în contextele astea, simțeam că ne întâlnim pentru prietenie și distracție. Și, într-adevăr, asta e o mișcare în care mă simt mereu.

Eu cred că avem vieți destul de aglomerate, în care se mai strecoară și momentele astea în care ne distrăm împreună și că statul ăsta împreună poate fi creativ în sine, cam asta.
Nu. Tot ce-am vrut a fost să mă distrez. Dar poate că am să și debutez.

Loredana

Dimineața f devreme

mă grăbesc să părăsesc

o locuință care nu e a mea

și nu e plătită de mine

traversând puhoiuri dintr-o micuță groapă

din care aștept să vină d-zeu

să mă scoată

Fac drumul spre fabrică,

e o putere să ceri de la corp adaptare

și tot de la corpul înghesuit în autobuz

printre proletariatul distrus,

elevii cu ochi umflați,

să te țină în bunăstare

La orele astea

lipsit de sclipiciuri

pe sub layers ca muncitorii din fabrică

când trec podul spre fabrică

sau calea ferată cu câini vagabonzi

și frică de antitetanos

oare cât mai sunt de frumoasă,

specială,

mai sunt?

Cum îți vine halatul muncitoresc,

prințesă extrasă din petreceri

și trai vegetal,

alunecând între ființe estice buhăite

pe care nu le iubesc

Despre experimentalism și mistică

e numai viața pe mess,

când trec poarta la fabrică

nu am autorități interne, ierarhii de iubire.

Suntem dizgrațios de apropiați și asemănători

ieșiți din case după bani

Viața la pontaj pune ceață

peste viața iluminaților privilegiați,

au fost ani cu splendoare

continui să cred că a fost halucinație

și că munca e forță,

Însă dacă e să aleg –

suprema fericire derivată din carduri

diavoli și lux

în fața voastră mă plec și culeg

Impresionante supernove despre care am citit într-o carte de astronomie și m-am gândit ca așa aș vrea sa fiu și eu, dar nu sunt

Dată afară dintr-o intimitate aproximativă

urcată în camionetă să mă trimită acasă

sau acasă la recuperare

ce mă interesează

Tot drumul cu fruntea lipită de geam

Mâna pe butoanele de la playstation pt că și eu, ca în filme

caut formulări rezonante pt afecțiune

în muzică,

Pt afectare de fapt,

Fetiță răsfățată de viață

cu soundtrackuri la îndemână

încerc expresivitatea,

Sunt o drăgălășenie fake

Deci nu asta e muzica

A fost când a sărit vulpea în fața mașinii și

n-am fost pe fază

cu ochii încețoșați de lacrimi cu ochelarii de soare noaptea pe ochi –

un procedeu imitat

E o mare distanță

între mine pe locul din față și animalul speriat

între mine pe locul din față și parbrizul făcut zob

Ce mai rămâne din performance, din performanță

nimic dintr-o conștiință necizelată de supernovă

Nici măcar memoria proiectată pe o gaură neagră,

Gaură neagră, care înghiți

– nu progresiv –

strălucitoarele și electricele

spectacole de mare risc.

Nedirijate îmi sunt vibrațiile puse în practica unei demolări interioare