Într-unul dintre studiile sale, André Bazin spunea că media de vârstă a unei direcţii estetice în cinematografie este în jur de 10 ani. Cu alte cuvinte, spre deosebire de curentele literare, cele cineamtografice sunt mult mai efemere, se epuizează mai repede. Dacă luăm ca reper Moartea domnului Lăzărescu al lui Cristi Puiu din 2005, primul film realizat al NCR şi nu Marfa şi banii din 2001, realizăm că ne aflăm cumva aproape de finele Noului Val Românesc. Cred că o parte din regizorii care au edificat acest neorealism românesc au început să exploreze marginile lui fie prin a duce până la utimele consecinţe acele strategii şi convenţii estetice care l-au configurat, precum Cristi Puiu în Aurora (2010), fie devenind autoreferenţiali, introspectivi, precum Cornel Porumboiu în Când se lasă seara peste Bucureşti sau metabolism (2013). În altă ordine de idei, cred că acest neorealism nu a fost un bloc omogen, ci un conglomerat, cu un anumit indice de granulaţie, a fost un „cinema impur” şi în acest fapt a stat şi proteismul său, şi energia de a se reinventa de la an la an. Să ne amintim în Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (2006) al lui Cătălin Mitulescu inserturile de realism magic, introducerea gag-ului şi sketch-ului în Amintiri din Epoca de Aur I şi II (2009) al lui Cristian Mungiu et Co., felul discret, ce-i drept, în care cochetează cu fantasticul şi straniul Adrian Sitaru în Pescuit sportiv (2009), jocul ironic cu istoria în racursiurile nostalgice din California Dreamin’ (nesfârşit) (2007) al lui Cristian Nemescu. Prin urmare, nu cred că este vorba de o formă de dizidenţă în cadrul acestui Aktiongruppe NCRist, ci de mutaţii estetice care se nasc în mod firesc în căutarea unor noi expresivităţi. În acest sens, cel mai departe a mers Radu Jude cu Aferim! (2015) Cum? Simplu: 1. reînnondând relaţia cu filmul istoric, pe care estetica autenticismului minimalist l-a respins programatic, acolo unde regizorul ne oferă o vedere în secţiune asupra epocii fanariote în faza ei crepusculară 2. alcătuind un scenariu integral livresc, printr-un bricolaj inteligent din fragmente de opere literare, de la Anton Pann la Ion Budai-Deleanu 3. printr-o dispunere ludică în episoade-tablouri a poveştii, denudând procedeul şi introducând o temă de reflecţie pe care episodul respectiv o ilustrează, cu alte cuvinte aducând artificiul la suprafaţă, însă cu o naturaleţe dezarmantă. Numai faptul că îşi propune o ecranizare, oricât de depărtată ar fi ea de model, şi încă a unei opere clasice, nuvela Moara cu noroc, Marian Crişan iese cu Orizont din perimetrul esteticii minimaliste. Asta, dacă lăsăm deoparte o respiraţie tragică care evacuează ludicul şi ironia şi care introduc filmul într-o altă dimensiune, departe de doctrina faptului divers şi a naturalistei felii de viaţă. Încă o dată, NCR s-a născut „impur” şi cred că aceste filme constituie nu o simplă frondă, o formă de dizidenţă estetică, ci modalităţi de explorare a unor latenţe, a unor potenţialităţi, a unor diferenţe pe care NCR le-a încorporat de la bun început. Nu este pur şi simplu nevoia de întoarcere la un mod mai vechi de a face film, spre exemplu, film istoric, ci de o viziune lucidă, experimentată, asumată, trecută prin filtrul unei estetici asupra istoriei cinematografiei. Acest fapt presupune luarea în posesie a unui teritoriu vast, renunţarea la discriminările estetice care au constituit firesc NCR-ul şi integrarea inteligentă a oricărei alte estetici sau a altui gen în măsura în care corespunde metabolismului actualului „organism”. În opinia mea, NCR a oferit filme de autor, unele deschise gustului marelui public, altele exclusiviste prin miza teoretică foarte înaltă, precum Aurora al lui Cristi Puiu. În toată această perioadă, între filmul de autor şi filmul de consum, fără niciun accent peiorativ, a existat o distanţa foarte mare, într-un mod nefiresc, deficitar şi neproductiv. Raportul s-a desenat între o serie de vârfuri şi o serie de rebuturi, în care includ şi tentativele eşuate ale unor cineaşti consacraţi înainte de 1989 de a face film de artă sau film pur şi simplu. Acum, acest raport s-a redus simţitor, printr-o treptată ridicare a cinematografiei de consum la un nivel acceptabil, decent. Cinematograful românesc este în această fază a diversificării, a ofertei multiple, a unui consumerism mai inteligent. Nu avem o industrie cinematografică pentru a realiza blockbustere, dar avem mijloacele pentru a face un bun film poliţist, un bun film noir, un bun sitcom, o bună comedie etc. Cinematograful românesc în dimensiunea sa consumeristă îşi câştigă treptat publicul, ceea ce este absolut firesc.
