Mă întreb uneori dacă Sultana şi Aurelian nu aruncă pe mine vina plecării lui Petru din ţară, pe care o consideră greşeala vieţii lui. Dar nu mi-au dat niciodată vreun semn că ar şti ceva despre povestea mea cu Sorin.
Tincuţa ne bate în geam, şi dă buzna cu armamentul greu – aspiratorul, mopul, pămătuful de praf – să ia în stăpânire balconul.
– Iar aţi venit fără soţu’, doamna Letiţia! Nu vreţi deloc să-l aduceţi pe la noi?
Poate fi o viclenie, ca să verifice dacă am într-adevăr soţ, prea umblu fără el!
Întrebarea mi se pune des aici, fie în forma amabilă: „nu s-a gândit niciodată Petru să se întoarcă în ţară?”, fie în cea agresivă: „de ce nu vine şi Petru cu tine? Aşteaptă să fie primit cu covorul roşu?”
„De ce vorbiţi pe tonul ăsta ironic? le răspund, aţos. Petru a făcut o meserie periculoasă, şi dovada e că fost grav rănit în atentatul făcut de Carlos Şacalul! N-aţi auzit de el? Un terorist profesionist, poliţia franceză l-a prins abia de curând! Îl cheamă Ilici Ramirez Sanchez, dar şi-a tot schimbat numele! N-avea nici o legătură cu soţul meu, Ceauşescu a comandat atentatul ca să arunce în aer secţia română a Europei Libere, cum, de ce? Ce făceaţi în 81? Ei, d-aia nu ştiţi! Era un radio popular, le spunea oamenilor altceva decât erau obligaţi s-audă, asta l-a deranjat pe Ceauşescu şi Securitatea l-a angajat pe Carlos Şacalul! L-a plătit cu un milion de dolari, bani daţi cu sacoşa, ca la politicienii voştri de azi! Nu era un terorist la fel de bun ca cei de azi, ha, ha, fiindcă ajutorul lui, Weinrich, a greşit planul sediului şi au pus bomba la Secţia cehă! Soţul meu se afla, din nefericire, acolo, acum e bine, bla-bla”.
Sună a lozincă, dar mint cu ceva? E greu să le explic ăstora de-acum care habar n-au de nimic, aşa că nu intru în detalii, că bomba n-a pus-o Carlos, ci Steve, adică Weinrich, alt nume conspirativ, ce mai contează! Contează doar că a fost ghinionul lui Petru să se ducă tocmai atunci acolo să verifice nu ştiu ce informaţie despre Vaclav Havel! Nu e o glorie să fii victimă de terorist, nu devii erou dacă ajung într-un loc nepotrivit la momentul nepotrivit, dar ar fi meritat covorul roşu, măcar pentru ghinion! Însă cine să i-l întindă?
*
Dar şi eu cred că ţâfnosului de Petru nu i-a convenit să se întoarcă în ţară ca un emigrant ratat: avere nu făcuse, cariera ştiinţifică şi-o pierduse şi se alesese cu handicapuri fizice care se tot agravează. E ceva adevărat în ce mi-a strigat Sultana ieri: Petru înjură România, ca să nu-i pară rău că a plecat, pentru că dincolo nu i-a ieşit nimic! Eu n-am avut aşteptările lui, de-asta şi pot să mă tot reîntorc aici şi să locuiesc, fără pretenţii, în ambele lumi. Sau între ele? Sau în niciuna? Uite ceva la care n-am deloc chef să mă gândesc.
Când era consilier la Preşedinţie, Daniel l-a propus şi pe el între cei pe care Constantinescu urma să-i decoreze. A fost o mâncătorie tipic românească, fiecare consilier cu propunerile lui, securiştii noi cu informaţia că Petru se deplasează greu şi la televizor n-o să dea bine, că Petru Arcan fusese doar un colaborator temporar, cine a auzit de el, în afară de generaţia a treia, pe ducă, de universitari şi de foştii lui studenţi, risipiţi în toată lumea!? Cum să-l pui lângă Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca?! Presupun că au scos şi şopârle din biografia lui, Daniel n-a vrut să-mi spună nici mie când a apărut cu coada între picioare, să nu ne mai pregătim de mers la Cotroceni, şi sper că, pentru voi, nu e o mare dezamăgire!
„Dezamăgire? Că nu m-a decorat pentru rezistenţă anticomunistă fostul nostru secretar de Partid cu Propaganda? Dacă mă invita, aş fi mers doar ca să-i refuz decoraţia!” a urlat Petru.
Nu sunt deloc sigură că aşa ar fi făcut, dar îl las să se descarce. Aşa cum îl cunosc acum, e mai mult gura de el! Sau doar asta i-a mai rămas!
Mi-a părut rău doar de bietul Daniel, care înghite mereu răutăţile lui Petru la adresa preşedintelui schimbării. „Câştigai mai mult dacă te-ai fi dus lângă Iliescu, ăla măcar nu şi-a uitat oamenii!” îi spune uneori. În privinţa asta, s-ar putea să aibă dreptate, fiindcă, bieţii de ei, Aurelian şi Sultana, câte mitinguri au mai făcut pentru Emil al lor, şi n-am auzit să le mai dea nici măcar un telefon de Anul Nou!
Dacă le strecor asta, Aurelian molfăie cu jumătate de gură „n-am făcut-o pentru un om, am făcut-o pentru…”.
Se jenează să spună cuvântul democraţie, de teamă c-o să izbucnesc în râs.
*
– Hai, Tincuţa, gata cu întrebările!Soţul doamnei Letiţia e ocupat, în Franţa, n-are timp să călătorească! o repede Sultana.
Tincuţa s-a căţărat pe scăriţa mobilă, să spele geamurile, şi ţipă de-acolo, spre stradă .
– Da’ doamna Letiţia n-are şi dumneaei treabă acolo? Are! Numa că-i place să vie la noi, şi dumnealui se vede că nu! Da’ de ce nu vă loaţi, doamna Sultana, mopul ăla deştept care se vâră sub mobilă? Afurisita de fie-mea p-ăla-l vrea, da’ unde să-l mai puie? Poate-n capu-ei!
Enervată, Sultana trânteşte uşa şi dă drumul aerului condiţionat, a oftat din cauza Tincuţei sau din cauza gândurilor ei?
– Petru are toate motivele să se simtă nedreptăţit şi să nu mai vrea să se întoarcă în România, chiar dacă sănătatea i-ar permite!
Îmi dau seama c-am greşit, pe vremuri, când m-am plâns de Petru la ea: prietena căreia îi faci mărturisiri te judecă mai abitir ca străinii, fiindcă ştie mai multe despre tine. Iar Aurelian, ca şef al Documentării, era la curent cu sforăriile lumii universitare, cu studiile colective semnate de Profesorul Stan, dar coordonate şi scrise de Petru. E convins că depresia lui Petru se trage de la nostalgia de ţară, mi-a spus-o, nu o dată.
Însă, dacă aş fi apărut alaltăieri cu el, la Otopeni, târâş-grăpiş, ori în scaunul cu rotile şi m-ar uita Dumnezeu vreo lună în apartamentul lor, Morarii n-ar mai şti pe unde să scoată cămaşa. Aurelian mi-a şi spus-o, în stilul lui diplomat.
„Cap de savant, dar om dificil! Trebuie avută multă răbdare cu el! Cu tine, pot spune că a avut noroc, mai ales când te-ai mai înţelepţit şi tu. Ce s-ar fi făcut, singur şi invalid, chiar dacă i-au dat ăia ceva bani?! Nu te întreb cât, n-avea grijă, Letiţia! Ştiu că dincolo viaţa e mai scumpă decât aici! Destui de-ai noştri, plecaţi, când ies la pensie, s-ar întoarce, dacă nu i-ar ţine asigurările de sănătate, care nu se compară cu ale noastre. Şi dacă el n-a venit în primii ani, cu cât trece vremea, e tot mai greu”.
*
N-am discutat ideea întoarcerii decât la începutul lui 90, când Harry Fischer tocmai fusese ales director la Institutul de Studii Filologice şi Istorice. Ales, adică numit, crede Petru.
„Ca să te aleagă, trebuie, la fel ca înainte, să se gândească la tine Cineva Mare Politic! Harry Fischer e devotat muncii ca un sfânt, putea să plece în Israel sau în lumea largă, şi a ales, nimeni nu înţelege de ce, să rămână aici, biet funcţionar în Clădire, fără familie, doar cu cărţile şi studiile lui clasice! Cineva Mare Politic trebuie să-şi fi făcut socoteala că numirea lui o să dea bine la Americani, uite că s-a terminat cu politica antisemită a lui Ceauşescu! Cu el director, Institutul o să găsească mai uşor finanţări peste Ocean!”
Gândire primitivă, calcule meschine, de acord, dar nu-i exclus ca acel Cineva Mare Politic, vreun consilier al lui Iliescu, să-şi fi făcut socotelile aşa cum îşi închipuie Petru. Măcar au pus un om de carte! m-am gândit, dar n-am comentat, în familia Morarilor, dacă zici ceva de bine de Iliescu, devii pe loc prostănac ori suspect.
*
M-am dus să-l văd pe Harry de prima oară când am ajuns în România. Neterminată, construcţia lacomă care devorase un sfert din casele Bucureştiului tradiţional era păzită de hoarde de câini vagabonzi. Gardul alb părea să înconjoare o uriaşă construcţie funerară. În presă se duceau polemici despre ce e de făcut cu ea. Unii voiau s-o demoleze, dar rezistă la un cutremur de 9 grade, pe scala Richter, Bucureştiul ajunge o ruină şi ea rămâne în picioare. Alţii voiau să facă un Muzeu al Comunismului, dar ce să mai pună înăuntru? Statuile fuseseră aruncate unde s-a nimerit, dispăruseră şi Omagiile; exemplarele supravieţuitoare s-au vândut, apoi, pe valută. Până când monstrul arhitectonic a fost albit, sub numele de Palatul Parlamentului, devenind, spre furia ori încântarea bucureştenilor, obiectivul turistic numărul unu al Capitalei, un singur directori temerar şi-a adus acolo institutul: Harry Fischer. Mi-a povestit toate astea când i-am reproşat locul oribil unde alesese să lucreze. Eram epuizată de mersul pe jos, de unde mă lăsase taxiul, şi de spaima de maidanezii care se repeziseră să mă sfâşie.
„Aşa institut, aşa director!” mi-a răspuns, râzând.
Părea mai prizărit în jilţul somptuos, cu pielea roasă, cărat de la cine ştie ce instituţie dezafectată, fiindcă titulatura nu mai corespundea democraţiei. Avea alături o aerotermă ca să mai amorţească aerul din încăperea imensă, cu tavanul jos.
Plănuia un modern Tratat al României, în locul celui topit de cenzură în vremea când am fost colegi. Avea însă nevoie de mai mulţi bani decât ce primea de la buget, şi muncea ca un rob, de dimineaţă până noaptea, căutând finanţări. Acasă pleca cu tramvaiul: modest cum îl ştiam, nu voia să-l ţină atât de târziu pe şoferul instituţiei. Din asta, de altfel, avea să i se şi tragă.
Pe lângă bani, îi lipseau şi colaboratorii: unii muriseră, majoritatea plecaseră din ţară. Pe aceştia încerca să-i convingă să vină înapoi. Sosirea mea picase la ţanc, mi-a arătat şi numele lui Petru pe lista de lângă telefon. Îl trecuse pentru că îi preţuia lucrările, dar şi fiindcă păstrase o slăbiciune pentru mine, am simţit-o din emoţia lui, din felul cum m-a măsurat, ce bine arăţi, eşti tot frumoasă! La vizitele pe care mi le făcuse, pe vremuri, în biata mea garsonieră de la marginea oraşului, n-a făcut nici o referire. Mă sfătuise atunci, la fel ca şi alţii, să plec la Petru. Ca să mă încerce, să vadă dacă mai sunt legată de el? Fiindcă era un burlac înrăit, cu manii de lucru? Fiindcă mă plăcea, eram buni prieteni, dar doar atâta a fost între noi? Fiindcă n-oi fi fost singura cu care se întâlnea?
N-am pus niciodată întrebările la timpul lor, de-asta nici nu prea ştiu ce-am trăit.
Propunerea să ne întoarcem fusese bine gândită: Petru putea lucra acasă şi la bibliotecă.
Obţinuse, pentru angajaţii lui, o cotă în blocurile rămase goale din jur. Nu-mi plăcea cartierul, dar era tentant că toate rezistau la un cutremur de 8,5.
„De ce să nu veniţi înapoi ? Nu vă reţin în Germania şcolile copiilor, motivul invocat de cei mai mulţi dintre cei care m-au refuzat!” a conchis în final.
Din punctul meu de vedere, făcuse o gafă, dar m-am bucurat, auzindu-l: nu părea la curent cu povestea mea, deci ea nu făcuse pe vremuri înconjurul Bucureştiului, aşa cum crezusem. Sau poate o ştiuse la vremea ei, dar, cum era veşnic cu capul doar la ale lui, o uitase.
*
Pe deoparte, îmi doream să ne întoarcem, pe de alta, mă temeam. În Germania am lucrat la început unde şi ce am găsit – îngrijitoare de bătrâni, asistentă de noapte. Numai să fac curăţenie în case, prima meserie oferită emigranţilor săraci, n-am acceptat; de altfel, nici nu sunt bună de aşa ceva. Îmi luasem pe urmă diploma de kinetoterapeut şi obţinusem dreptul de lucru, dar pacienţii deveneau suspicioşi dacă auzeau că sunt româncă: procentul din încasări era mai mic decât al colegelor mele germane, la fel de începătoare. Dacă n-aş fi stat la Frau Poldi şi, pe urmă, la Petru, n-aş fi putut trăi din banii mei.
La Bucureşti, aş putea începe altă viaţă, m-am gândit, cu jind, după vizita la Harry. Mai ales că, între timp, se ivise frate-meu cu ideea moştenirilor şi mă zorea să căutăm prin arhive actele, să ne angajăm avocat, să găsim martori.
Iar Europa Liberă se pregătea şi ea să se mute. Deşi îl elogiam la Bucureşti, nu m-am dat niciodată în vânt după postul ăsta. Nu m-am aşteptat ca, după ce s-a câştigat Războiul Rece, jurnaliştii propagandei anticomuniste să fie încet-încet, puşi pe liber, Maurul şi-a făcut datoria, Maurul poate să plece! Mă lămuream cum este şi capitalismul.
Petru însă mirosise spre ce mergeau lucrurile, aşa că, atunci când s-a pus problema mutării la Praga, a optat pentru pensionare.
„Mai bine mergem la Bucureşti, şi mai faci corespondenţe de-acolo!” îl pisam.
Numai că asigurările lui Petru de sănătate nu se puteau transfera, nici de pensie nu eram sigură, ca să nu mai amintesc felul umilitor cum sunt trataţi în România cei cu un handicap: atunci, diferenţa faţă de Germania era de la cer la pământ, dar nici acum nu este în regulă…
Petru începuse să cedeze, când a venit vestea morţii lui Harry.
*
Odată, plecând de la Institut târziu, ca de obicei, s-a gândit să treacă prin Piaţa Universităţii să vadă ce este acolo. Tineret, cântece, i-a plăcut atmosfera, mai puţin partea cu lumânări şi îngenunchieri, care i-a amintit de legionari. Dar şi-a regăsit colegi de şcoală, de facultate, unii plecaţi şi reveniţi, alţii de prin provincie. Ca să-i mai întâlnească, a mai mers de câteva ori, în primăvara aceea. O arhitectă tânără, fiica unei colege, i-a atârnat de balonzaid un cartonaş cu un desen haios, pe care scrisese golan director.
Distrat, Harry l-a păstrat agăţat, fără să-şi dea seama că, la Institut, majoritatea angajaţilor, ostili Pieţii, îl priveau strâmb, uite că s-a smintit şi ăsta!
Venise între timp toamna, era noiembrie. El purta tot balonzaidul din primăvară, deşi acum era frig, pe care rămăsese agăţat cartonaşul cu golan director. Obrajii rotunzi, de copil erau roşii, avea o alergie care se acutiza la frig. Pleca, târziu, cu tramvaiul acasă, ca să nu-şi ţină atât de mult şoferul, poate şi ca să facă economie la benzină.
„Ştii ce ar fi trebuit să scrii pe cartonul tău? Golan tâmpit!”
Tipul era de două ori mai înalt decât el. A scuipat într-o parte, pe traversele murdare ale tramvaiului, şi a întins mâna să-i ia servieta. Se urcase după el, împreună cu ceilalţi doi haidamaci, dar Harry nu-i observase, îşi pusese ochelarii şi citise tot drumul. Nu mai era nimeni în tramvai decât o bătrână care, când a auzit scandalul, s-a făcut şi mai mică pe scaunul din faţă.
„Ce pula mea ai în sacoşa asta burduşită? Dolari, ai?”
Pumnul l-a ameţit, şi-a simţit sângele în gură.
„Dă drumul la geantă, jigodie! Dă drumul, n-auzi?”
Mâinile încă ţineau geanta cu proiectul Tratatului, dar în piept simţise o durere imensă, şi faţa i se umpluse de sânge, se îneca.
„Ţi-a sărit proteza, golan tâmpit ce eşti! Nu mai grohăi!” I-au luat geanta şi au sărit din mers, înainte de la ultima staţie. Când au deschis-o, şpaltul Tratatului, refăcut după ce fusese topit, pe vremea când eram amândoi colegi, cu scrisul mic, ordonat al lui Harry, cu corecturi pe margine, a zburat în toate părţile. Au călcat, înjurând, peste foile pline de noroi. De bătrâna, ghemuită pe scaunul ei, şi de Harry, căzut cu faţa pe traversele pline de sânge, conductorul a dat doar când a băgat tramvaiul în depou.
A fost o mică vâlvă în comunitatea ştiinţifică, dar în vârtejul acelor ani s-a uitat repede. Harry Fischer a fost înmormântat în fastuosul cavou al familiei din cimitirul evreiesc de la Bellu, lângă unchiul omorât în timpul rebeliunii legionare din ianuarie 41. Ziarele de opoziţie l-au trecut printre victimele Mineriadei din 13-15 iunie. În tabloide a apărut ca o tentativă de jaf. În Realitatea Evreiască a fost analizat ca o crimă antisemită, agresorul l-ar fi denumit golan jidan. Poliţia a închis cazul optând pentru tentativa de jaf: în anul 90, violenţa şi sângele erau la ordinea zilei.
„Uite în ce lume voiai să mă târăşti tu pe mine!” mi-a spus Petru.
*
Gândul plecării din Germania nu l-am abandonat, ţara e frumoasă, dar nu-mi mai găseam locul în ea după moartea lui Frau Poldi.
În toamnă, am mers iar la tratamente, în La Baule, Petru era deja îndrăgostit de Bretania, de Loire Atlantic, de Tours. Iar poliţia franceză se interesa de mărturia lui despre atentat. Din păcate, n-au găsit probe suficiente, generalul Pleşiţă, principalul co-organizator, alături de Şacal, a murit într-un azil de lux, din Cluj, Proiect Theodora, fără să spună nimic. Pe Carlos, francezii au reuşit să-l prindă în Africa şi să-l condamne pe viaţă, plus încă 18 ani. Noi ne-am mutat în Neuvy şi, cu banii de asigurare, ne-am cumpărat prima noastră casă: pe l’Allee des Tileuls, lângă biserica romană de la 1050, refăcută în stil gotic, după 250 de ani.
Dacă şi bisericile şi-au putut schimba identitatea, noi de ce n-am face-o?
Acum, când mă uit la cum a ajuns Petru, mă felicit să suntem în Franţa, ce ne-am fi făcut cu serviciile medicale din România?
Dar pe el, de-atunci, nu l-a mai invitat nimeni. Descopăr că nu este aşa descurcăreţ cum îl bârfeau colegii de catedră, în prima noastră mini-vacanţă, la Mamaia.
„Ce ştii tu ce e pe lume!” mi-a spus când m-a găsit la fereastră, cu ochii la marea cenuşie. Prietenii lui vorbiseră între ei că e oportunist, că ducea geanta profesorului Stan, fără să-şi dea seama că eram şi eu în restaurantul hotelului, mascată, din întâmplare, de-un stâlp. „În feudalismul comunist, Profesorul mi-a apreciat lealitatea şi hărnicia”, spune Petru, când e bine dispus. După ce Profesorul s-a pensionat, a pierdut totul.
Poate, deşi n-o spune, încă mai aşteaptă să fie chemat în România. Dar eu, care merg des acolo, ştiu că nu-l va mai invita niciodată, nimeni. Foştii lui colegi sunt la pensie, şi cu câţi a păstrat Petru legătura? Răspunsul este: cu niciunul. Dacă ar mai fi fost aproape de vreun fost student, ajuns mare între timp, ăsta i-ar mai putea trimite o invitaţie, mai ales dacă ar primi şi el un contraserviciu. Dar ce mai are Petru de oferit acum? Nimic. Fălosul Petru n-a avut inteligenţă socială, dar înţeleg asta abia acum, la sfârşit: jocurile s-au făcut demult, şi asta se numeşte destin.
În afară de invaliditate, nu dorul de ţară îl roade, aşa cum cred Morarii, ci gândul că ar mai putea să scrie, dar ce? Dar cum? În România este uitat ca şi când n-ar fi existat niciodată.
În anii 50, lumea se dăduse, brutal, peste cap, şi unchiul Ion ajunsese un marginal, un clochard intelectual. „Ştii ce înseamnă să le ai în cap şi doar să le porţi cu tine?” mi-a răspuns atunci când i-am reproşat că dăduse altuia, bine văzut politic, să publice sub numele lui lucrările la care el trudise, în puţinul timp liber, când se reîntorcea de la şcoală.
Când i-am auzit pe colegii lui Petru bârfindu-l că e oportunist, m-am consolat că, cel puţin, nu mergea pe drumul unchiului Ion al cărui nume zăpada şi ploile îl ştergeau de pe crucea de lemn.
Dar, după un timp, lumea s-a dat din nou peste cap, şi Petru, victoriosul, a ajuns şi el un marginal, un om din comunism, un clochard intelectual. A luat un drum greşit, chiar atunci când credea că merge spre victorie, şi din cărţile şi studiile lui teamă mi-e că n-o să rămână mare lucru.
(Fragment din romanul Fontana di Trevi)