Mircea Cărtărescu la decernarea titlului de Doctor Honoris  Causa -UBB

Mircea Cărtărescu la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa -UBB

Prof. dr. Ioana Bican

LAUDATIO

la acordarea titlului de Doctor Honoris Causa dlui Mircea Cărtărescu (Universitatea din București)

Stimate Domnule Președine al Senatului Universității Babeș-Bolyai,

Stimate Domnule profesor Mircea Cărtărescu,

Distinși oaspeți ai Universității Babeș-Bolyai,

Stimați colegi și studenți,

Echilibrînd Tradiția și Excelența, UBB și-a construit un profil european incontestabil: includerea, onorifică, în corpul său profesoral a scriitorului român cu cel mai mare renume european, astăzi, reprezintă o concretizare firească a politicilor culturale ale Universității noastre. Anul acesta chiar, la tîrgul de carte de la Madrid, unde a fost invitat de onoare, Mircea Cărtărescu declara „Patria mea este cultura europeană”; dincolo de replica implicită la o declarație similară, aparținînd lui Nichita Stănescu (un alt mare scriitor al culturii românești), o asemenea profesiune de credință sintetizează o poziție (a creatorului) și mărturisește o vocație (a literaturii sale). Consider că este o onoare pentru orice universitate europeană să îl primească printre profesorii săi pe un scriitor care așază europenismul la baza întregii sale creații.

De asemenea, Universitatea Babeș-Bolyai omagiază astfel un membru al corpului academic al unei universități de care ne leagă tradiția unei colaborări istorice, precum și atîtea poziții comune, astăzi, în lumea științifică, românească și europeană. Pentru că profesorul universitar Mircea Cărtărescu, de la Facultatea de Litere bucureșteană, este colegul nostru, iar biografia sa profesională oglindește, în etapele ei, un tipar în care se recunosc, ușor, numeroși universitari ai generațiilor postcomuniste: după absolvirea Liceului „D. Cantemir” din București, Mircea Cărtărescu a devenit student la Facultatea de Litere bucureșteană, absolvind-o în 1980. Între 1980 și 1989 a fost profesor de română la o școală generală (pe care mulți cititori ai Solenoidului o identifică, azi, degrabă, cu aceea, monstruoasă, imaginată în roman…), apoi funcționar la Uniunea Scriitorilor și redactor la revista „Caiete critice”. În 1991 a devenit, prin concurs, asistent la catedra de Istoria literaturii române din București, a susținut un doctorat, tot acolo, cu o teză care avea să devină cartea despre Postmodernismul românesc, iar acum este profesor universitar, predînd cursuri de Literatură română și Creative writing, la aceeași Universitate.

Atunci cînd, însușindu-ne clasificările specialiștilor istoriei literare, spunem că scriitorul Cărtărescu „aparține generației 80”, recunoaștem, implicit, și exemplaritatea sa, într-un context istoric mai larg, pentru generațiile care, formate intelectual în ultimele decenii ale dictaturii comuniste, au luat în piept schimbarea lumii de după 1989, iar libertatea aceea, atît de dorită și atît de violent contestată între timp, le-a permis să își realizeze visurile. Volumul de poezii cu care a debutat, Faruri, vitrine, fotografii (din 1980), recunoscut încă de la apariție ca un eveniment editorial, a oferit, totodată, tinerilor acelor ani dificili, un sunet de fond diferit al experiențelor existențiale majore, imprimîndu-se în ceea ce trăiam ca „un nou chip” (ar fi spus clasicii) de a fi în lume – și în glorie, într-o glorie in extremis, a umanului căutînd să se salveze de tot ce este, deasupra lui, inuman: „cînd primăvara se întoarce în glorie drapată în cicloane, cumulus și cirus/ lîngă arțari și corni cu flori galbene, pe pajiștea plină de bănuței și brîndușe cît noi de înalte/ devenim un fel de substanțe fotosensibile, drepte în furtuna shakespeariană a luminii/ așteptînd developarea unor imagini pierdute pe epiderma memoriei,/ reînvierea unor spații și timpuri, scînteieri în boaba de rouă, imperii fragile/ în care odată, iluminați de doctrinele anotimpurilor, ne guvernam tinerețea/ ce cu miros de pădure de pin încă ne mai aruncă pe fețe o umbră verzuie/ în care păstrăvi înoată…” (Eros și Anteros, în vol. Faruri, vitrine, fotografii, 1980, p. 46-47). Cred că nu greșesc afirmînd că, astăzi, cea mai mare parte a corpului profesoral al universităților noastre, și-a făcut educația, intelectuală și sentimentală, în „spectrul lunar, vopsit proaspăt, curbat în matrițele reci”, al noii literaturi, pe care o scria generația 80 – și căreia Mircea Cărtărescu îi este unul din cei mai importanți reprezentanți.

Opera lui Mircea Cărtărescu (alcătuită din poezie, romane, nuvele, povestiri, eseuri, publicistică și proză diaristică, dar și din studii consacrate literaturii române – poeziei lui Eminescu și postmodernismului românesc), nu are nevoie să fie prezentată aici în detaliu. Suntem, astăzi, la ceremonia de față, desigur, cu toții, cititori pasionați ai literaturii contemporane și buni cunoscători ai scrierilor autorului. Respectînd rigorile ceremonialului, voi enumera, doar, titlurile principalelor volume de autor, dintr-o bibliografie (în sine) covîrșitoare: Faruri, vitrine, fotografii, poeme (1980), Poeme de amor (1982), Totul (1984), Visul (în ediţiile următoare Nostalgia), 1989, Levantul, poem epic (1990), Visul chimeric, studiu critic (1991), Travesti (1994), Dragostea (1994), Orbitor. Aripa stângă, (1996), Dublu CD (1998), Postmodernismul românesc, studiu critic (1999), Jurnal I (2001), Orbitor. Corpul, roman (2002), Enciclopedia zmeilor (2002), Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli (2003), De ce iubim femeile (2004), Baroane! (2005), Jurnal II (2005), Orbitor. Aripa dreaptă (2007), Nimic (2010), Frumoasele străine (2010), Zen. Jurnal 2004-2010 (2011), Ochiul căprui al dragostei noastre (2012), Fata de la marginea vieţii (2014), Solenoid (2015), Peisaj după isterie (2017), Un om care scrie. Jurnal 2011–2017 (2018). Varietatea formelor expresive din toate aceste volume se sprijină pe o constanță a temelor principale, care au ajuns, astăzi, pentru mulți cititori, să poarte o adevărată „signatură a stilului” lui Mircea Cărtărescu: poetul damnat, dublul, moartea, visul și dragostea, copilul divin, monstruosul și angelicul, natura maternă și orașul infernal, apocalipsa cum figuris, modelele mecanice ale modernității și halucinațiile postmoderne ale organicității supraumane, toate acestea sunt concretizările unei căutări a sensului lumii la care scriitorul își face părtași cititori de formații diferite, din generații diferite, a căror fascinație pentru lumile lui onirice confirmă statutul excepțional al operei sale, într-o imaginară axiologie a literaturii europene din ultima jumătate de secol.

Pentru a creiona un portret al scriitorului și universitarului Mircea Cărtărescu, și a amplifica astfel expresia eliptică a diplomei prin care titlul de Doctor Honoris Causa îi este acordat, astăzi, îngăduiți-mi să plec de la două fragmente în care el însuși comentează cele două entități pe care creația sa le pune în relație: universul și opera, amîndouă – văzute în timp. Și, în amîndouă – ceea ce le leagă și le aduce împreună, într-o încercare de sinteză a viziunii autorului – centrul îl reprezintă subiectul, noi sau eu, cel de care nici lumea, nici opera, nu pot fi „decojite”. Amîndouă aceste fragmente ne vorbesc, în chip esențial, despre înrădăcinarea umanistă a operei pe care o celebrăm astăzi.

Despre univers ca o coajă a umanului, așadar: în ultimul volum al jurnalului său, Un om care scrie. Jurnal 2011 – 2017 (București, Humanitas, 2018, p. 477), Mircea Cărtărescu coagulează, reflexiv și mefient, o viziune foarte personală asupra lumii de azi, aflate la răscruce de epoci, de tehnologii, de evoluție a umanului în cele mai generale și mai particulare aspecte care îl definesc. Ea sună astfel: „Universul ca hologramă, computer, suprapunere cuantică, joc video. Mereu folosim, ca să-nțelegem incomprehensibilul, metafore din lumea noastră imediată. Am făcut asta de cînd ne știm, pentru că nu suntem în stare să mergem mai departe de «universul care sunt eu însumi». Fiecare progres științific și tehnologic a remodelat imaginea noastră despre lume, adică despre noi. Am putut decoji mereu mintea de corp și de creier, dar nu suntem capabili să decojim lumea de noi înșine (Straniu e că lumea, într-adevăr, e-n noi, nu noi în lume)”. Reiau, insistînd asupra cadenței sale poematice, un fragment esențial: „Am putut decoji mereu mintea de corp și de creier, dar nu suntem capabili să decojim lumea de noi înșine”. Poezia lui Mircea Cărtărescu, în anii 80, deja, își clădea imaginile halucinante ale suferinței pe această convingere: „cît de sticlos e creierul meu, cît de îndepărtate sunt glandele mele/ cît de scînteietoare sunt oasele mele, ce clocotită e limfa mea!/ mă plimb pe șoselele corpului meu ca printr-un oraș cu ministere de măduvă și ștranduri de zgîrci – / cît de nostalgic e laringele meu! (…) șchiopătez prin orașul meu cu zgîrie-nori de vertebre/ orbit de lumina de iad a gingiilor,/ ce adînc, ce adînc e infernul meu!” (Departe sunt de mine, în Dragostea, 1994, p. 170-171).

Așezînd lumea în noi, acolo unde – în viziunea unuia din cei mai iluștri predecesori ai săi din literatura română, căruia adesea îi răspunde, intertextual, explicit – „răgușit, tomnatic, vrăjește trist un greier”, Mircea Cărtărescu adună împreună, implicit, teme precum confruntarea individului cu cosmosul, a religiei cu tehnologia, a umanismului cu post-umanismul, teme literare clasice, ale antitezei dintre „corp” și „creier”, teme care construiesc, astăzi, reflecția noastră asupra lumii în care trăim. Ceea ce arată în ce măsură un scriitor precum Mircea Cărtărescu reușește să fie al epocii sale și, totodată, să fie mai presus de epoca sa. Să fie, adică, un foarte mare scriitor, fiind și un creator foarte vulnerabil, în oceanul Istoriei.

Al doilea fragment pe care îl voi cita aici este o mărturisire din atelierul scriitorului – și care îl situează pe acesta în interiorul operei sale – împotriva viziunii liniar-progresiste, familiară istoriilor literare, despre construcția unei opere: Nu, scrie Mircea Cărtărescu, „Nu e nimic progresiv și triumfalist în opera unui autor. Nimeni nu scrie «din ce în ce mai bine» de-a lungul vieții lui. Literatura nu e o înălțare continuă, ci, ideal, o continuă adîncire, o continuă bîjbîire fără busolă și felinar în noaptea ta interioară. Gîndirea artistică nu e o săgeată îndreptată spre cer, deși tinde mereu spre asta, ci mai curînd o extindere în cercuri (…) Nu știu cît și ce mi se va mai da de scris, dar am să-ncerc să-nchei cîte cercuri am să mai pot” (Mircea Cărtărescu, broșură Humanitas, Solenoid la doi ani de la apariție, 2017, s.n., I.B.). Modelul acesta, al unei poetici în dezvoltare concentrică, are și el forme analoge unei cosmologii în care subiectul – creatorul/cunoscătorul lumii, scriitor sau cititor al operei – este așezat în centrul mișcărilor de stele, de zodii și … de creație. E o imagine foarte caracteristică operei lui Mircea Cărtărescu, aceasta, în care subiectul uman se află în centrul lumii (și al operei), o lume ce „îl zdrobește și totuși nu-l învinge” (Ibidem), așa cum autorul însuși își definea viziunea din romanul Solenoid. Umanismul indiscutabil al acestei opere reprezintă, pe de o parte, signatura recognoscibilă a autorului ei, iar pe de altă parte, cred, rațiunea principală a succesului său la cititori de cele mai diverse vîrste, de pe cele mai diverse meridiane ale lumii. Dar ipostaza subiectului cunoscător din Solenoid este o continuare organică – în cercuri concentrice, așadar – a unor postùri ale aceluiași, insistent construite în imaginarul oniric al primelor volume de poezie cărtăresciene, în care tragismul cristic întîlnește figura artistului condamnat, încă dinainte de a se naște, să stea în centrul cosmosului: „din cununa de spini ce mi-ai pus-o/ cînd orăcăiam murdar de meconiu/ cînd trecusem doar de o clipă hotarul gurii tale/ să hrănesc țepii galbeni./ se-nfig în ei galaxiile ca gîndacii/ piticele albe ca buburuzele./ capul meu e-nconjurat de cosmos/ nasul, orbitele și pomeții mei îi luminează pulsarii…// oh, ia-mă în brațe, ascunde-mi fața în falduri/ soră astrală, tu care niciodată,/ nicicînd…” (Cununa de spini, în vol. Dragostea, 1994, p. 154).

Inovațiile imaginarului poetic al lui Mircea Cărtărescu s-au aflat, întotdeauna, într-un raport complex, definit de nuanțe mergînd de la ceremonios la ironic, cu tradiția literară. Dacă intertextualitatea și citatul din clasici marcau, în primele volume, bisturiul fin al deconstrucției postmoderne, un cerc important al operei sale este împlinit, în 1990, de volumul Levantul, care reinventează tradiția poetică românească sub semnul ironiei tandre, al admirației și al suferinței (re)creatoare, întru fantezie. Pentru că „fantezia” este principiul fundamental al creației, „formă ce coprinzi informul/ Șoaptă ce șoptești tăcerea und´ scînteie cloformul/ Ca și vinul din pocalul revărsat din sîntul Graal!/ Pogribanie spoită în colori dă carnaval!/ Vis precis ca și o riglă dă cristal dar moale totuși,/ Parcă rigla să topește și echeru pierde cotu-și/ La un soare ce preschimbă infinitul într-un strop,/ Glob dă cuarț și ou al altor universuri, cronotop!/ Rîs al meu, tu ești Levantul; întristare și frămînt,/ Sunteți orchideea cari-n dimineți aprinse-o cînt/ La lumina-ntunecată a cahfelei dîn oglindă… (…)/ Fantasie cu lungi pene, braț dă marmoră ce ții/ Creieru-mi în palma rece, de să-ntipăresc în el/ Liniile, a vieții, a amorului rebel?”, se întreabă eroul lui, Manoil, în Levantul, și poetul prin el, și noi, cititorii împăcați astfel cu un canon literar imuabil, în care putem „săpa lumi”, „fie și în acadea/ orbitoare fantasie…”. „Altfel, nu știu de ce viv”, se încheie meditația din care citam aici – și nu putem decît să repetăm, apropriindu-ne experiența, „Altfel, nu știm de ce trăim”, dacă nu am avea libertatea interioară, cea care urlă mut sub apăsarea lumii – și căreia un mare scriitor îi inventează formele rostirii.

Faima crescîndă de care se bucură, în ultimul deceniu, Mircea Cărtărescu, în Europa – dar și pe alte continente – este în sine un fenomen care depășește de mult contextul strict al istoriei literare naționale sau al unei anumite epoci istorice. Este evident, pentru oricine urmărește lista impresionantă de premii literare, cu care opera sa a fost distinsă, că avem de-a face cu una din figurile cele mai importante ale scenei artistice și civice mondiale, la acest început de mileniu: Mircea Cărtărescu a fost distins cu premii ale Academiei Române și Uniunii Scriitorilor din România și din Republica Moldova, cu Premiul Internațional pentru Literatură de la Vileniča (2011), Premiul Internațional pentru Literatură „Haus der Kulturen der Welt“, Berlin (2012), Premiul Spycher – Literaturpreis Leuk, Elveţia (2013), Marele Premiu al Festivalului Internațional de Poezie de la Novi Sad (2013), Premiul Tormenta en un vaso, Spania (2014), Premiul Euskadi de Plata, San Sebastian (2014), Premiul cărții pentru înțelegere europeană al orașului Leipzig (2015); Premiul de stat al Austriei pentru literatură europeană (2015), Premiul Leteo, Spania (2017), respectiv, cel mai recent, cu Premiul Formentor de las Letras (2018). Premiile acordate lui în străinătate vorbesc despre capacitatea operei sale de a vorbi unui public extrem de divers și de a traversa frontierele lingvistice ale traducerilor. Este adevărat și că opera sa are parte de sprijinul unora din cei mai renumiți traducători și româniști străini, în aceste „traversări lingvistice” de succes. A fost tradus, astfel, în engleză, germană, italiană, franceză, suedeză, spaniolă, olandeză, polonă, portugheză, maghiară, ivrit, norvegiană, bulgară, slovenă, daneză, bască, rusă, greacă, turcă, croată, sârbă, catalană. Succesul internațional al lui Mircea Cărtărescu este, astăzi, un fenomen pe care nici o instituție nu l-ar fi putut „orchestra” prin politicile sale, și constituie, cred, una dintre dovezile cele mai puternice ale capacității operei sale de a se adresa umanității întregi, punîndu-i în față propriile viziuni, ca o inegalabilă și necruțătoare oglindă. Faptul că este vorba despre un scriitor care, european fiind, este și român (nu doar în sensul „actelor de identitate”, ci și în acela al unei puternice filiații care îi leagă opera de literatura română clasică), vine să adauge un argument suplimentar, și foarte important, elogiului nostru. Pentru că, acordîndu-i titlul de Doctor Honoris Causa, Universitatea noastră își confirmă vocația dublă – națională și europeană.

În fine, dar nu în ultimul rînd, opera lui Mircea Cărtărescu demonstrează – cu fiecare pagină a sa – o altă relație indisolubilă, dincolo de cea dintre subiectul cunoscător și cosmos. Este vorba despre legătura dintre opera spiritului și valorile etice ale umanității. Marea literatură nu poate exista în afara unor standarde etice înalte. Cronicar înnegurat al vremurilor noastre tulburi – în Jurnalul său, în volumele de publicistică – Mircea Cărtărescu identifică, incomod dar indubitabil, adevăratele mize ale tuturor mișcărilor contemporane de defăimare a intelectualilor: „De fapt, nu experiența intelectuală în sine, nu performanța academică sau artistică îi deranjează pe ei, ci dimensiunea morală ce reiese din discursul celor vizați. Aici este cheia demonizării intelectualilor.” (Peisaj după isterie, 2017, p. 86). Și continuă să își afirme încrederea în spiritul ce se află în noi, și care nu poate fi învins – zdrobit – poate, cum spune Solenoidul, dar nu învins: „Eu cred – continuă scriitorul în același articol din care citez – că oamenii buni și valoroși ai României de azi sunt ei (intelectualii, n. I.B.) și sute de alții ca ei, și că e păcat că lumea noastră intelectuală nu dă dovadă măcar de un strop de solidaritate” (Ibid., p. 87).

Stimați colegi, stimate domnule profesor Mircea Cărtărescu, onorați oaspeți, dragi studenți, îngăduiți-mi să închei acest elogiu imperfect și – de fapt – de neterminat, aducînd în fața dumneavoastră elogiul Literaturii pe care scriitorul omagiat de noi acum îl face, și care răscumpără, în viziunea sa, amenințarea unei apocalipse a spiritului. Mircea Cărtărescu scrie literatură și invocă marea literatură, și vede astfel cum „catedrala se umple de divinitate, și literatura devine, abia acum, abia cu lumina orbitoare din vîrful farului, frumusețea care va salva lumea. N-aș scrie un rînd dacă literatura n-ar fi religia mea. Și n-aș mai putea citi un autor care nu-și face din scris o chestiune mai gravă decît una de viață și de moarte, o chestiune de credință. Nu mai am destul timp pentru asta.” (Ibid., p. 228). Subiect creator situat în centrul lumii, scriitorul știe citi semnele lumii în cele mai umile detalii ale unui anotimp și, împlinind astăzi, cu toții, ceremonia aceasta, vă îndemn să observăm, alături de el, cum anume „Vîntul are o strălucire aparte în dimineața asta de toamnă” (Ibid., p. 229) – una din acele coincidențe care trebuie să ne facă atenți la misterioasele legături dintre marii creatori și cosmos. Pentru că, scrie Mircea Cărtărescu, deși „Nu știi de unde vine și încotro se duce”, deși „Voi dispărea curînd în neant”, ceea ce știe, ceea ce ne învață opera lui, este că „clipa asta e mai eternă decît neantul. Clipă, rămîi, îmi spun, zîmbind, căci ești atît de frumoasă!”. Iar clipa aceasta este însăși eternitatea omenească, figurată de opera unui mare scriitor, astfel încît să o putem înțelege.


Mircea Cărtărescu

 

Câteva gânduri la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa

Stimați colegi de la Universitatea Babeș-Bolyai, dragi prieteni,

Pentru că Ioana Bican, minunata mea prietenă și colega dumneavoastră a vorbit atât de complex și de pertinent despre bietele mele scrieri, eu simt, dimpotrivă, nevoia să fiu foarte simplu. Să spun, adică, doar câteva cuvinte, între care singurul care contează cu adevărat este „mulțumesc”. Aduc mulțumirile mele și toată recunostința mea Universității Babeș-Bolyai, una dintre cele mai bune din România și din Europa, pentru această onoare extraordinară pe care mi-o face astăzi. O onoare neașteptată, nemeritată, și care cu atât mai mult mă face recunoscător. Dacă închid ochii și nu mă privesc în oglindă, mă cred și azi un om care a rămas la o vârstă mentală foarte tânără. Dacă aș fi întrebat cam unde mă simt eu pe linia vieții mele, aș răspunde fără nici o ezitare: în studenție.

Mă simt și azi un student. Asta mi-a plăcut cel mai mult să fiu, cred că nucleul vieții mele este acolo, în perioada facultății, în care aveam sentimentul că să fii student este lucrul cel mai minunat de pe lume. A fost pentru mine o perioadă inițiatică, în care am așteptat de la mine cel mai mult, mai mult decât oricând până azi. Făceam în acea epocă, îmi aduc aminte, exces de zel din toate punctele de vedere. Îmi amintesc că, după prima mea lucrare de seminar, profesorul de literatură română „veche”, Ion Rotaru, a adus lucrările corectate și a întrebat cine e Cărtărescu. Când m-am ridicat, mi-a spus: „Ce-ai să mai faci patru ani în facultate? Ai putea să-ți dai diploma cu lucrarea asta”. Făcusem o lucrare de o sută de pagini despre psalmi, psaltiri versificate, în legătură cu opera lui Dosoftei. O luasem de la Clément Marot, tradusesem eu însumi din franceză și din germană textele pe care le discutam, și făcusem o teorie întreagă a psalmilor versificați de la începuturi și până la poezia contemporană. Am povestit toate acestea nu ca să accentuez excelența mea ca student, ci ca să vă vorbesc puțin despre firea mea obsesivă, despre curiozitatea mea pentru orice fapt cultural, despre dorința mea de a duce lucrurile până la capăt, de-a nu lăsa colțișoare necercetate. Nu caracterul oniric și vizionar al scrisului meu, care este întotdeauna scos în evidență (și mă bucur că și colega mea Ioana a vorbit atât de frumos despre asta), este ceea ce caracterizează cel mai bine mintea mea, ci, dimpotrivă, raționalismul, cartezianismul, felul în care încerc, îndemnat de această curiozitate generală, să înțeleg fiecare bucățică de realitate, începând cu însuși conceptul de realitate și până la lucrurile cele mai umile și mai mărunte din jurul nostru.

Întotdeauna m-au interesat foarte multe lucruri, toate care spun ceva despre miracolul existenței noastre, și cel, și mai mare, că putem gândi asupra existenței noastre. Dacă mă deosebește ceva de cei mai mulți dintre autorii de literatură, este faptul că eu nu citesc doar literatură. Sunt un cititor omnivor, întotdeauna m-am prețuit mult mai mult ca un simplu cititor decât ca scriitor. Mă surprind uneori citind și etichetele de pe produse, citesc și tabele de logaritmi dacă n-am altceva la-ndemână. Nu pot trăi fără să citesc. Este poate lucrul cel mai sigur pe care-l pot spune despre mine. Și doar un sfert din ceea ce citesc este literatură.

Citesc în primul rând scrieri științifice. Sunt extrem de pasionat de fizica cuantică, de biologie, de istorie în ultima vreme. Am citit mult despre matematică și despre marii matematicieni, de asemenea îmi plac scrierile de logică. Profesorul Solomon Marcus, cu care am avut o relație de caldă amiciție, la un moment dat mi-a revoluționat lumea interioară dându-mi să citesc un tratat de topologie. L-am parcurs cu pasiunea cu care am citit nici Divina Commedia. Mi s-a părut uluitor, și, ulterior, și-a aruncat umbra asupra a tot ceea ce am scris.

În adolescență s-a întâmplat să-mi cadă sub ochi un tratat de parazitologie. Făceam pe-atunci practică agricolă în niște orezării de lângă Dunăre, și inginerul agronom la care stăteam în gazdă avea mai multe cărți de biologie casă, între care și acea carte de parazitologie. Infernul lui Dante, pentru că tot l-am pomenit, mi s-a părut apoi blând și uman în comparație cu lumea paraziților care trăiesc în ochi, în laringe, care pătrund în creierul insectelor și le manevrează din interior, lucruri care mi s-au părut mereu o parte din poezia uriașă a lumii. Cum spunea Wittgenstein, nu sunt posibile miracole în lume, singurul miracol este însuși faptul că lumea există. Am încercat și eu, citind tot ce se poate citi, să înțeleg gândirea de poet vizionar a lui Dumnezeu.

Gândirea Sa de poet vizionar se arată pretutindeni în lume, căci poezia nu există doar în culegerile de versuri, ci în fiecare colțișor al lumii noastre. De fapt, adevărata poezie este cea pe care o găsim în lume, nu în cărțile de versuri. Acolo poezia există doar prin excepție. Un exemplu din biologie este cunoscutul fenomen embriologic după care ontogenia repetă filogenia. În pântecul mamei, pruncul trece prin toate etapele evoluției speciei sale. El  e la început asemenea aricilor de mare , apoi peștilor, apoi amfibienilor, apoi reptilelor, apoi mamiferelor, până ajunge la stadiul uman. Are organe caracteristice stadiilor speciei noastre, organe care apoi se resorb pentru a da naștere altor organe. Cunoaște o continuă metamorfoză, o continuă trecere dintr-o stare într-alta până când copilul format deplin pătrunde în lumea noastră. Este un uimitor exemplu de poezie naturală.

Pentru că poezie, pentru mine, nu înseamnă numai arta cuvintelor. Arta cuvintelor se împărtășește și ea, în anumite condiții, dintr-un sens mult mai înalt și mai general al ideii de poezie. Unul dintre cei mai mari desenatori francezi, Edmond Baudoin, pe care l-am cunoscut bine și care mi-a ilustrat romanul Travesti îmi povestea, la un moment dat, cum l-a întâlnit pe Emil Cioran, fără să știe cine este. Era cu mulți ani în urmă, la un simpozion oarecare, și în pauza de masă s-a nimerit să stea lângă un domn foarte grav, împovărat de gânduri, cum se spune. Nu se cunoșteau, și, pentru că era puțin penibil să mănânce alături fără să scoată o vorbă, până la urmă Baudoin l-a întrebat cu ce se ocupă. La care Cioran i-a dat un răspuns, pentru mine, absolut neașteptat și extraordinar. „Domnule,” i-a spus, „încerc să scriu poezie.” Iar după ce s-a mai gândit puțin, a adăugat: „Dar e foarte greu.” Acestea au fost singurele cuvinte pe care le-au schimbat. Mai târziu, după ce a aflat că a stat alături de marele filozof și eseist Cioran, Baudoin a revăzut toată povestea și a început să se întrebe de ce a spus Cioran că încearcă să scrie poezie. De ce își numește opera, filozofică în esență, poezie?  Nu știu ce sens a dat el acelei „profesiuni de credință” sui generis, dar eu găsesc în ea un înțeles foarte profund. Cuvintele lui Cioran arată, cred eu, că tot ce facem mai bine în lume, în orice domeniu, de la cele mai umile până la scrisul de poezie, de filozofie, până la gândirea despre Dumnezeu, tot ce facem deasupra așteptărilor și posibilităților oricărei zone a cunoașterii este până la urmă vârful incandescent de poezie de deasupra tuturor lucrurilor, inclusiv a poeziei în sensul de artă a versurilor.

Cunoașterea umană este un front deschis și continuu, pe care noi îl fragmentăm într-o mulțime de discipline, dar în ansamblul ei ea exprimă grația universală, care este adecvarea fiecărui lucru din lume și a minții noastre la legile acestei lumi. Așa cum algele de pe fundul mării se mișcă ondulat în curenții de apă. Așa cum calea Zen, presupune adecvarea noastră, în fiecare clipă, la realitate și la mersul lucrurilor. Această stare de grație, care este poezia naturală a lumii, încununează fiecare efort de cunoaștere așa cum un mic tetraedru numit piramidon era așezat în vârful marilor piramide. Acest tetraedru de cuarț este adevărata poezie. „Ce este poezia?” se întreba Lorca într-un eseu faimos. „Nu știu”, răspundea el „și nu știți nici dumneavoastră”. Poezia nu se poate exprima, în momentul în care exprimi poezia, ea se fărâmițează și dispare. Dar poate fi înțeleasă totuși metaforic, și în acest sens Lorca folosește un cuvânt care, de atunci, a devenit în cultura spaniolă un nume comun al stării de grație a poeziei, și anume cuvântul duende. Poezia este duende, sau are duende. Ce înseamnă asta?  În limba spaniolă duende înseamnă literal „spiriduș”. Un spirit agitat, ca argintul viu, ca flacara de pe comoară, tot ceea ce tremură, jucăuș dar și înaripat, deasupra fiecărui lucru. Acest surplus de grație și minune al lucrurilor pe care poetul ni-l aduce, ca lumina care se strecoară printre crăpăturile ființei  în mistica evreiască și în cântecul lui Leonard Cohen, este poezia. Lucrurile acestei lumi imperfecte pleznesc, troznesc și crapă, dar tocmai prin aceasta lumina poeziei poate străbate în lume. Poet nu este acela care scrie versuri. Un autor de poezii trebuie să fi fost poet înainte de a învăța să scrie. Numai astfel poate așeza și el un piramidon de cristal deasupra versurilor sale.

Poet este cel care vede poezia lumii. Cei mai mari poeți probabil n-au scris nici un vers, niciodată. Marii poeți din literatura lumii au fost poeți înainte de a fi scris prima lor poezie. Pentru că poezia nu este în primul rând o artă a cuvintelor, ci un fel special, oblic și genuin, de a privi lucrurile, așa cum le privim în prima copilărie. Un copil mic, dacă vede un pahar, de exemplu, nu-l privește cum îl privim noi, cei care știm la ce folosește, din ce e făcut, că se poate sparge etc. Ca în pictura cubistă, el îl vede din toate părțile deodată și-i percepe imediat dimensiunea ascunsă nouă, celor maturi, partea sa enigmatică de poezie.

Fiecare obiect are o parte de poezie. Marii poeți au inundat versurile, altfel seci, cu mareea universală a poeziei, folosind pentru aceasta calitatea cuvintelor de a ține poezia în vasul lor impermeabil. Îmi vine-n minte acum o scenă dintr-o minunată scriere a lui J. D. Salinger. În cartea sa Franny și Zooey există o meditație memorabilă despre ce înseamnă poezia. Acolo, personajul central este Frances sau Franny, o adolescentă revoltată împotriva ipocriziei umanității. Ea îi urăște pe poeții contemporani, care, dupa părerea ei sunt cei mai ipocriți dintre toți. Prietenul ei e revoltat de atât negativism, și-i amintește că doi dintre profesorii ei sunt ei înșiși poeți laureați, care au versuri în antologii, admirați de toată lumea. Franny îi răspunde: „Ăștia nu sunt poeți adevărați, ci doar autori de foarte sofisticate găinațuri lingvistice”. Chiar așa este: o mare parte din poezia din cărțile de poezie cade sub această splendidă definiție. Dar atunci cine este poet, dacă toți sunt ipocriți și farseuri, o mai întreabă, contrariat, prietenul ei. „Sapho”, răspunde ea. Poeta de acum două mii cinci sute de ani, din insula Lesbos. După care citează versuri de o mare frumusețe din poezia lui Sapho. Când am citit prima dată această scriere am mers imediat la opera lui Sapho, din care, am aflat cu tristețe, a rămas o singură poezie întreagă și cam nouăzeci de fragmente din alte poezii. Am citit poezia care a rămas întreagă. Este uimitoare. Sapho însăși, poeta care avea un cerc literar în insula Lesbos, privește de după o coloană doi tineri, frumoși ca doi zei, care stau în picioare, unul în fața celuilalt și se privesc. O fată și un bărbat, privindu-se în ochi cu mare pasiune. Mierzul poeziei este reacția poetei la ceea ce vede. Este o reacție viscerală, de dizolvare a propriei ființe, privind această scenă, pentru că Sapho este îndrăgostită și de unul, și de celălalt. Pentru ea, acest cuplu în care el este aidoma lui Ares iar ea este aidoma zeiței frumuseții este o icoană, un arhetip. Tot ce este poeta se întrupează în această icoană, pe când ființa ei dispare, se năruie într-un val de emoție copleșitoare. „Într-adevăr”, mi-am spus, „aici este poezie adevărată”. Fiindcă, într-adevăr, poezie nu înseamnă să creezi structuri lingvistice sofisticate, ci să aduci un strop de frumusețe în lume.

Aceasta este, într-un fel, misiunea poetului și a fiecărui om care a rămas, în ciuda lumii mizerabile în care trăim cu toții, poet. De a aduce pe lume, sau măcar de a recunoaște stropii de poezie care încă există în lume. Doar asta mă interesează și pe mine cu adevărat. Eu nu citesc, de pildă, nici măcar romane clasice, realiste, decât pentru poezia din ele. Nu citesc Război și pace ca pe o epopee gigantică, ci doar ca să culeg din această carte câteva sclipiri, câteva străluciri de poezie pură și înaltă, la nivelul celor mai mari poeți ai lumii. Așa cum în clarobscurul rembrandtian sclipesc câteva puncte de lumină. Pentru asta merită să-l citești pe Tolstoi. Tolstoi nu este un mare prozator, este un mare poet, și aș spune că orice mare prozator este în primul rând un mare poet.

Orice pictor este un mare poet în primul rând. Orice sculptor este un mare poet. Oricine face un lucru în care se arată frumusețea trecătoare a lumii este un mare poet – în fața căruia trebuie să te înclini. Acest gând mi-a ghidat dintotdeauna viața. Ioana Bican a făcut, în minunata ei laudatio liste cu cărțile mele, cu premiile pe care le-am primit, cu recunoașterile pe care le-am avut, dar nu asta este important pentru mine, acestea sunt „plinurile” care se văd imediat ale efortului meu literar. Pentru un artist însă contează mai ales golurile, pe care le știe numai el. Într-o casă construită numai din plinuri n-am putea intra și n-am putea locui. Golurile sunt perioadele în care nu poți scrie, în care ești deprimat, în care lumea ți se pare un infern, în care înnebunești fiindcă nu poți spune ce vrei să spui, și ele  contează mai mult decât ”realizările”. Diferența dintre viața unui artist și opera sa este cea dintre melcul moale și bălos și minunea geometrică a cochiliei sale, pe care o construiește fără să știe cum și de ce, și care ii apără organele interne. Poate că acesta a fost rolul poeziei, întotdeauna: o platoșă pentru fragilele noastre organe interne.

Vă mulțumesc.

 

(transcriere de Andrei Zamfirescu)

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.