Ultima orhidee în careul prințeselor valahe care s-au impus în Occident, Martha Bibescu (28 ianuarie 1886 –28 noiembrie 1973), alături de Anna de Noilles, Dora d’Istria și Elena Văcărescu, a fost pe cât de admirată pentru frumusețea sa („au apărut figuri noi. Una dintre cele mai frumoase și mai de neuitat era cea a prințesei Bibescu”, scria Michel Robida în Balaurul de la Chartres), pe atât de mult apreciată, în epocă, pentru talentul său scriitoricesc, pe care îl remarca, bunăoară, Francis Jammes adresându-i-se admirativ într-o scrisoare: „Geniul dumneavoastră…”, căreia i s-au consacrat numeroase studii critice între care, poate cel mai amplu roman biografic se datorează lui Ghislain de Diesbach,Prințesa Bibescu. 1886-1973. Ultima orhidee (La Princesse Bibesco. 1886-1973. La dernière orchidèe, Editura Perrin, Paris, 1986, în românește de Constantin Popescu, Editura Vivaldi, București, 2013). Pentru elaborarea acestuia s-a inspirat din numeroasele jurnale ale scriitoarei, din memoriile și romanele cu caracter autobiografic ale acesteia, așa încât firul narativ pe care îl derulează urmează, pascu pas,întregul parcurs al vieți, comentându-i detaliat, cu multă empatie, toate momentele, mai mult sau mai puțin fericite, prin care a trecut. Nu același lucru se poate spune însă în privința documentării pentru capitolul care deschide romanul, fixând imaginea generală a epocii, în care este prezentat orașul București la începutul anilor 1800, precum și sinteza asupra Istoriei moderne a Țărilor Române în care familia Lahovarii, din care se trage scriitoarea, a jucat un rol de primă importanță. Capitala este prezentată astfel în culori grotești, având aerul unei provincii orientale de cea mai jalnică speță: „Pentru europeanul care se dă jos din Orient-Expres, capitala României oferă din primăvară și până în toamnă aspectul unui bâlci permanent, în care culorile cele mai țipătoare, sunetele cele mai stridente și mirosurile cele mai nesuferite, iar cele din urmă promiscuitatea cea mai vulgară, îl fac să tânjească imediat după un hotel bun (…) În afara hotelului se desfășoară o viață cu tot ce are ea mai mizerabil și mai pitoresc, o existență primitivă ce pulsează pe străduțele sordide și întortocheate capricios, străjuite de cocioabe, în fața cărora copii cu capul ras se luptă cu câinii pentru mâncare”. Panorama orașului continuă în același mod. Ciudată prezentare, pe care nu o face, evident, după propriile impresii (n-avea cum să fie prezent în oraș la acea dată!), dar sursele din care își extrage documentarea, pe care nu le nominalizează, sunt, fără îndoială, tendențioase. În comparație, orașul se prezintă altfel atât în Ciocoii vechi și noi al lui Nicolae Filimon sau în Misterele Bucureștilor deGeorge Baronzi,ambele plasate cam în aceeași epocă, pe care Ghislain de Diesbach nu le-a consultat, cum nu a consultat de altfelnici studiile istorice consacrate orașului de către cercetători români sau străini demni de toată încrederea. Probabil a intenționat să demonstreze că și în noroi se găsesc diamente. Dacă da, atunci demersul i-a reușit în totul.
Originea nobiliară a Marthei Bibescu o consacră în cercurile cele mai ilustre ale societății, încă de la o vârstă fragedă. Astfel, Regina Maria în Povestea vieții meleîi consacră un amplu pasaj: „Martha promitea să devină frumoasă și visa încă de pe atuncila onoruri. Mai marii lumii, regi, prinți și alții, persoane celebre, artiștii de talent, oameni cu cariere nemaipomenite o atrăgeau irezistibil pe fetița cu ochi mari, căprui și vii, curiaosă să știe tot […] Foarte inteligentă, se bucura de o memorie prodigioasă, căreia nu îi scăpa nimic. […] Acest copil cu ochi pătrunzători și cu un spirit veșnic treaz nu avea nimic naiv în persoana sa”. E un portret în care sunt intuite trăsăturile definitorii ale aceleia care va deveni una dintre cele mai curtate și cultivate persoane/personalități în Orașul Luminilor și nu numai.
Căsătoria cu George Valentin Bibescu, îi va cultiva spiritul aventurii, iar perioadele șederii la Posada, în palatul familiei, printre oamenii simpli ai locului („Familia Bibescu locuiește în cea mai mare parte a vremii la Posada, aproape de Comarnic, într-o casă mare în stil anglo-normand, așezată însă în cadrul magnific al munților Carpați”), îi oferă prilejul de a descoperii frumusețile naturii din țara pe care o va iubi necondiționat toată viața.
În urma traseului călătoriei întreprinsă la începutul secolului trecut, spre Persia, unde Valentin este trimis în scopuri diplomatice, Martha impresionată de tot ce vede, scrie o carte Cele opt paradise (1908), care va uimi pe toată lumea la Paris („lumea bună de la Paris e mirată că o femeie din înalta societate a fost în stare să scrie un astfel de volum și mai ales să întreprindă o astfel de călătorie”), constituind și afirmarea calităților sale ca prozatoare; Marcel Proust îi va declara: „Prințesă sunteți un scriitor perfect și asta nu-i puțin”.
Inteligența ca și frumusețea feminină constituie atracții sigure pentru numeroși admiratori din lumea bună a Europei. Astfel relații îndelungate va întreține cu Kronprinz-ul moștenitor al Germaniei, cu colonelul Thomson, cu prințul Beauvau-Craon etc, alături de alți numeroși admiratori și prețuitori ai săi din lumea artelor, precum Claudel („sunteți cea mai bună scriitoare în viață și, mai mult decât Colette, posedați rafinamentul rasei”), Cocteau, chiar Churcill, în schimb va rămâne într-o declarată antipatie și rivalitate cu Anna de Noilles. În 1913 în culmea gloriei, Ghislain de Diesbach comentează: „Iubită de Kronprinz-ul Germaniei și de prințul de Beauvau, convertită de abatele Maugnier, îmbrăcată de Doucet, publicată de Hachette și pictată de Boldini, Martha se află în culmea renumelui ei, dar nu și a fericirii (…) Această luptă permanentă între dragoste și datorie e o aventură fără ieșire, căreia cei implicați în ea nu par, de altfel, grăbiți să îi caute o dezlegare”.
Dincolo de frumusețea feminină, de prezența mondenă ce impresiona pe toată lumea, rămân cărțile sale, rămâne prozatoarea de excepție, apreciată superlativ în epocă.
În 1912 apare la Editura Huchette din Paris, cartea consacrată lui Alexanxru cel Mare (Alexandru asiatic), nu atât o biografie romanțată cât o suită de tablouri ilustrând momente din campaniile acestuia. Ele reprezintă viziunea autoarei asupra marelui cuceritor, desigur într-o exaltată admirație. Cartea este bine primită și apreciată, J. Cocteau este încântat de „dozajul de sublim” al demersului;abatele Mugnierm exaltat și el îi scrie:„Alexandru al vostru este un Chateaubriand al spadei”, iar Emmanuel Bibesco, între alți numeroși critici, consideră cartea ca „un fel de psaltire, de breviar” istoric pentru viața macedonianului. Peste un deceniu, în 1923 apare cea mai bună carte a sa de până la acea dată, Izvor, elogiată de însuși Regele Ferdinand („acest amestec ciudat de copilărie și de filozofie adâncă”); la Paris fiind comentat faptul că aducea „un car cu boi pe bulevardele” metropolei, în schimb la București cititorii o vor amenda tocmai pentru „mirosul de sudoare și bălegar”, pe care-l emană, singur Nicolae Iorga remarcă meritele artistice ale autoarei. La bal cu Marcel Proust (1928)este romanul cel mai cotroversat la Paris. Jean Cocteau îi scrie:„Cu această carte vă plasați în fruntea literelor franceze”, ăn schimb Paul Claudet nu ezită a-i comunica admirația pentru scris dar și reticența pentru eroul acestuia.„M-ați făcut pentru prima oară să nu spun că simt, ci că înțeleg interesul pe care îl putem avea pentru Proust, în privința căruia sentimentul meu personal e cel al unei orori fizice,mergând până la scârbă pentru întreaga rasă a bărbaților-femeie” (Corespondența cu Paul Claudel, 1972). Situat între bizar și echivoc, romanul Papagalul verde (1924), este o autobiografie deghizată, după părerea criticilor francezi care se pronunță asupra lui (Thibadet, Daniel Halèvy ș.a.), François Mauriac dând un soi de verdict conclusiv: „Prin asta ați devenit adevărata moștenitoare a lui Barrès”. Tot între capodopere este apreciat și romanul Catherine-Paris (1927), un veritabil tablou de epocă, ilustrând atmosfera princiară a Franței de dinasinte de primul război mondial („Phihologia personajelor e admirabil studiată, de o manieră demnă de a face posibilă o comparație cu cea a lui Proust și chiar Freud” – Ghislain de Diesbach). Martha Bibescu scrie mult, publicând aproape anual câte o carte, de fiecare dată primind elogii din partea criticilor literari ca și a multor amici pe care îi are.
Anii din preajma celui de al doilea război mondial, cu tensiunile dramatice în întreaga Europă, o fac să se implice, la solicitări, în urzelile diplomatice ale țărilor beligerante. Mai ales căutând soluții pentru România, ocupată de armata sovietică, pe care o va părăsi pentru totdeauna în 1947, stabilindu-se la Paris. Aici își petrece ultimii ani de viață, căutând a-și asigura condiția materială prin reeditări, nu întotdeauna reușite și aflându-se în indispoziția sufletească de a elabora cărți noi, la solicitările editurilor parisiene. Ajunsă la o vârstă înaintată,Martha Bibecu are tăria unei priviri retrospective asupra propriei vieți, memorabilă: „Am toate vârstele azi. Și mai știu că sunt o femeie care a îmbătrânit, uzată, despuiată de grația ei, de culoarea ei, de strălucirea ei, de miile de frumuseți ale tinereții, pe care le-am avut din abundență:strălucirea ochilor, lungimea genelor, prospețimea obrajilor, iradiația părului foarte fin și bogat, trecând de la auriu la roșcat prin nuanța violetelor, toate aceste lucruripe care nu le mai am și a căror amintire atrage încă printr-o vrajă de dragoste, căci, în fine, ce pot să mai aștept de la mine decât o minune (…)Nu mai merit nimic, nu mai sunt nimic, aproape o femeie neputincioasă, o zână fără putere, și iată că acea capcană a lumii a acționat și că fluturii de noapte sosesc unul după altul”. Astfel se stinge la 28 noiembrie 1973, ceremonia funerară oficiată la biserica Saint-Louis-en-l’Ile, pe piatra tombală fiind încrustate sub nume doar două cuvinte: „Scriitoare franceză”.