Mariana Marin și existența imposibilului

Mariana Marin și existența imposibilului

Poetica Marianei Marin poate fi considerată astăzi, fără dubiu, una dintre zonele estetice în care se întâlnesc sau chiar își au rădăcinile numeroase stiluri asumate ca atare de mai mulți autori tineri. Complexitatea poeziei scrise de Mariana Marin este vizibilă nu doar în amploarea imaginarului său, deschis oricărei problematizări aflate sub semnul urgenței, de la angoasa personală până la istoria traumatică, ci deopotrivă în tehnicile diverse la care autoarea a apelat ca să pună în lumină conținutul sumbru al unor „realități” ce puteau rămâne doar expresia imposibilului. Nu greșesc afirmând că o bună parte din poezia publicată după anul 2000 continuă, într-un fel sau altul, misiunea Marianei Marin de a vorbi răspicat, în numele unei etici indispensabile scrisului, despre acea condiție umană care era așezată, chiar și în perioada postdecembristă, sub lacătul puterii și (auto)distrugerii.

rux-ces-despre-mariana-marin-01

Retorica intransigentă, precizia stilului (de altfel, cuvântul „precizie” îi plăcea atât de mult poetei încât îl folosește în nenumărate versuri), abilitatea de a trece cu ușurință de la nivelul real și intim la cel simbolic sau metafizic, decupajul fin al registrelor și planurilor semantice, forța imaginii de a disloca sensuri și de a crea, astfel, structuri insolite – toate aceste aspecte (și multe altele) se regăsesc, în mai mică sau mai mare măsură, în poezia câtorva autori de astăzi care au fortificat o asemenea estetică radicală. Dincolo de moștenirea lăsată de Mariana Marin care, firește, nu este pentru acești poeți singurul model al revoltei și al indisciplinării scrisului împotriva „sistemelor” coercitive de orice fel, ceea ce frapează este actualitatea poeziei sale în care, dacă o decontextualizăm de fondul istoric, putem citi un diagnostic valid al prezentului. Nu trebuie înțeleasă însă această actualitate ca un atribut generalizant sau evaziv, ci mai degrabă ca semnalul rezistenței în timp a unei autentice rezistențe prin cultură, deoarece poemele Marianei Marin au toate ingredientele care le fac neperisabile: de la conduita morală (atât de căutată în cazul scriitorilor de calibru) până la acuitatea limbajului, la carnația sa de tip manifest (uman și estetic), care se desprinde de orice încadrări generaționiste.

Recitind antologia Zestrea de aur, publicată în 2002 (cu un titlu care sintetizează, la modul ironic, istoria nefastă a României dinainte și chiar de după revoluție), nu poate fi trecută cu vederea consecvența autoarei cu proiectul său poetic de anvergură. Acesta este, întâi de toate, proiectul unei vieți care a măsurat anxietatea sau chiar paroxismul suferinței în toate formele și „chipurile” lor. Stilul Marianei Marin nu suferă modificări substanțiale de-a lungul timpului, iar stările și ideile sale obsedante sunt tot mai accelerate, până în punctul în care, de la un volum la altul, se îndreaptă către explozie. În cartea de debut, Un război de o sută de ani (1981), poezia acesteia se află la granița dintre un metaforism temperat și o simplitate incisivă, dar în volumele următoare poemele au treptat cadența și claritatea unor verdicte, a unei diagnoze de sine, cu deschidere către dimensiunea socială, adânc afectată de stigmatul comunist, deși politicul reprezenta adesea pentru Mariana Marin doar un pretext ori un prag spre negocierea cu propria angoasă care căpăta proporții uriașe. Dacă în poezia scrisă sub comunism, declinul existențial și socio-politic era învăluit, din cauza cenzurii, de suprafețe stilistice aluzive, dar subminante, în ultimele volume publicate după 1990 tonul este mai vehement și tranșant, iar sintaxa mai limpede condusă spre mesaje-manifest aproape fără echivoc.

Universul Marianei Marin este un cerc vicios care trasează o continuă întoarcere la rădăcina răului, aspect vizibil, de pildă, în atmosfera acut-elegiacă din Atelierele (1991). Dar poate că ecuația existențială care stă la temelia acestui univers și îi furnizează structura polimorfă este următoarea: ficțiune-vis-utopie-adevăr, dimensiuni ontologice care alcătuiesc mitul personal al poetei, deși mai firesc ar fi să-l numim anti-mit, întrucât descrie o disoluție aproape completă, din care nu mai poate fi recuperată nicio nuanță soteriologică. Ce semnifică însă „ficțiunile” Marianei Marin, des invocate în poeme, mai ales că din ele derivă visul, utopia și adevărul poetei, într-o ecuație irezolvabilă de care i-a depins existența?

Întâi de toate, ficțiunea este pentru Mariana Marin realitatea în cruzimea ei translucidă, pe care autoarea a încercat să o definească și să o înțeleagă, uneori cu tandrețe, alteori cu respingere (oximoronul este ilustrativ pentru această poezie a granițelor, cum putem citi în numeroase versuri care așază laolaltă solaritatea și thanaticul), până când a ajuns să o interiorizeze la modul abisal, să-i fie o oglindă identitară în care poeta, ca un anti-Narcis, și-a aflat căderea definitivă. Apoi, ficțiunile Marianei Marin sunt fantasmele, angoasele și singurătățile sale, fie că vorbim despre singurătatea în poezie sau alături de ceilalți, stări la care autoarea a meditat permanent și care și-au găsit, de fiecare dată, expresia predilectă, de tipul tăieturii în cristal. Ficțiunea mai este aici utopia personală și socială, tradusă printr-un idealism funest, care a alimentat ruptura de lume, așa încât relația dintre sine și realitate, care în majoritatea volumelor este una aproape religioasă, a căpătat valențe distopice. Pentru această poetă care a așezat demnitatea mai presus de orice virtute, una din ficțiunile majore este Anne Frank, dublul sau chiar spectrul „matern” asumat întru totul, în numele unei traume ereditare, despre care Mariana Marin scrie la modul sangvinic, ca să pună într-o nouă lumină ceea ce a fost redus la tăcere. Din acest punct de vedere, este interesant de urmărit felul în care aceleași poeme adresate, în Aripa secretă (1986), Annei Frank sunt prelucrate în Atelierele ca adresări către sine, unind într-o singură „ficțiune” și într-un singur spațiu simbolic două traume similare, cauzate de două ideologii care au, în fond, aceeași rădăcină a răului. Deasupra oricăror fantasme, anxietăți și utopii, se află însă cea dintâi ficțiune a Marianei Marin care este tocmai adevărul și poezia sa. De altfel, adevărul și poezia se suprapun în acest univers tragic, chiar dacă scrierea poeziei nu coincide întotdeauna cu aflarea adevărului. Căci acel adevăr personal, social și istoric îi scapă adesea autoarei, iar astfel este produsă revoluția sa interioară și stilistică.

Giorgio Agamben, în Ce rămâne din Auschwitz, vorbește la un moment dat despre categoria imposibilului, căreia îi conferă o valoare ontologică. Pentru Agamben, spațiile traumatice și funeste, precum Auschwitz, sunt „locul în care imposibilul este introdus cu forța în real”. Filosoful definește „existența imposibilului”, pe care o putem lega de o acută prezență a morții, ca fiind „implicita catastrofă a subiectului”. Imposibilitatea indică, astfel, „o lume care nu este niciodată lumea mea, întrucât în ea posibilitatea nu există”. Nu am făcut fără folos această paranteză, deoarece poezia Marianei Marin exprimă tocmai ontologia imposibilului, adică arhivează și transcrie, în limbaje complexe, realități în care umanul este anihilat. Acesta poate fi chiar sensul „ficțiunilor” din Zestrea de aur, și anume de a suprinde imposibilul în existența sa, de a trăi poetic la granița dintre salvare/adevăr și disoluție. Fapt care o apropie pe Mariana Marin de Herta Müller, întrucât proza acesteia analizează, la alt nivel simbolic și cu alte resurse stilistice, aceleași arme și efecte ale deposedării într-o societate totalitară. Mai mult chiar, putem afirma că ceea ce a izbutit Herta Müller în proză i-a ieșit de excepție Marianei Marin în poezia românească. Iar acesta nu este puțin lucru atunci când, peste ani, va trebui să tragem linie și să recuperăm scriitorii cu adevărat valoroși.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.