Marian Papahagi in memoriam

Marian Papahagi in memoriam

Ion Pop

După douăzeci de ani…

Calendarul ne spune că au trecut deja douăzeci de ani de la moartea lui Marian Papahagi, – dar eu, unul, nu simt deloc că ar fi trecut. Îmi amintesc perfect acea zi de 18 ianuarie când secretarea Facultății de Litere mi-a dat, înlăcrimată, vestea zguduitoare. Abia mă despărțisem de prietenul venit de la Roma pentru sesiunea de examene clujene, – pornise din nou, peste câteva zile, spre Accademia di Romania, instituție pe care, după prea multe bătăi cu morile de vânt carpato-danubiene, abia apucase s-o îndrepte pe calea cea bună, – și totul a trebuit, dintr-odată, să se năruie.

Nu e, însă doar un clișeu de ritual comemorativ gândul că el a rămas una dintre figurile cele mai vii și mai prezente, exemplare pentru posterittaea imediată. Inițiativele sale gândite pe planuri mari ale vieții culturale româneșți în relațiile ei cu lumea mare, angajamentele sale de reformator al Universității românești, munca sa distribuită tumultuos pe mai multe șantiere de cercetare, în critica și istoria literară, în lingvistica romanică, în opera de traducător, în administraația academică novataoare, a reunit tot atâtea apeluri la construcție și la refacerea unei lumi îndreptățite să se transforme frumos. S-a continuat după el ce s-a putut continua, alte spații au rămas prin forța lucrurilor nepopulate cu edificiile imaginate de arhitect și pe care doar el le putea înălța, însă în tot ce a avut mai viu ca element catalitic pentru urmași cred că fapta sa creatoare s-a imprimat ca reper major în peisajul intelectual autohton. A apucat și să scrie un număr de cărți de referință, de la subtilele eseuri din Exerciții de lectură (1976), Eros și utopie (1980), Critica de atelier (1983), la teza sa despre Duecento, Intelectualitate și poezie (1986), la culegerile sale de cronici și studii literare: spirit acut analtic împărțit între „medievalități” și Renașteri, modernitate și actualitate imediată.

Dar a fost și a rămas în memoria noastră și imaginea omului inteligent, mereu disponibil, cultivând valorile omului autentic din preajma lui, practicând o pedagogie luminoasă pentru mai tinerii discipoli ucenici într-ale scrisului, cum a făcut în „atelierul” de la Echinox-ul primelor promoții, apoi la Catedră. Ne-am adus aminte, la marea sărbătoare a centenarului echinoxist cu gratitudine și cu o emoție a prieteniei niciodată trădate de superioara lui vocație de constructor, de energia luminoasă pe care o răspândea pe oriunde trecea, de mobilitatea de spirit , de umorul și ironiile lui, toate sub semnul unui umanism de înaltă ținută, al unei prietenii exigente sau al purei și simplei omenii. Exemplul său rămâne mare pentru mulți, și ar fi fost între toate mai fertil astăzi mai ales, când înfruntarea cu incultura, opacitatea de spirit, incompetența, impostura și prostia îngâmfată, e mai necesară, mai vitală decât oricând.

Dar pentru că cele scrise rămân totuși mai mult decât vorbele care zboară, cred că o datorie de onoare a editurilor noastre ar fi aceea de a realiza cât mai curând o serie reprezentativă a Scrierilor sale, care să fixeze definitiv efigia spirituală. Ele ar da seama, mai bine decât orice altceva, despre fundamentalele „rațiuni de a fi” în lume ale unui intelectual român de elită.

Ruxandra Cesereanu

Ploaie oblică: profesorul meu de portugheză

În ianuarie, anul acesta, au fost 20 de ani de la dispariția lui Marian Papahagi, dascălul meu de portugheză (din cei 4 ani de facultate), pe care l-am admirat enorm și cu care am învățat tete-a-tete fragmente din literatura lusitană pe care dorea să mi-o livreze în secvențe esențiale. Inteligența sa strălucitoare, erudiția suplă, stilul dăruitor de profesor și om, pasiunea lui cărturărească de invidiat și respectat, toate aceste calități îl făcuseră iubit de studenți și prețuit de ceilalți dascăli. Era un pasionat și reputat italienist, dar preda și portugheză din pură plăcere. Îl interesau lucrurile neobișnuite și interzise în comunism. Pe tatăl meu l-a ajutat cu traducerea unui memoriu inedit descoperit în Biblioteca Vaticanului, aparținându-i lui Inochentie Micu-Klein. Pe mine m-a învățat, prin Camoes și Pessoa, ce este poezia lusitană și ce este Mediterana, de fapt. Spiritul său vivace și cald era tangibil și percutant. Atunci când a pierit a fost un dezastru, întrucât pierise cel mai viu și mai energic dintre noi toți laolaltă. Cel care luase întotdeauna viața (inclusiv cea culturală, literară) în piept. Cel care nu s-ar fi dat bătut niciodată.

Mi-aduc aminte și acum felul în care am început să citim și să traducem din poemul „Ploaie oblică” de Fernando Pessoa. A fost în mod limpede un demers inițiatic în care profesorul meu considera că aș putea avea statutul (râvnit al) unei neofite dacă voi izbuti să percep poezia lui Pessoa ca pe niște Misterii. Versurile autorului portughez erau rostite într-un fel energic și discret totodată, fiind accentuată frumusețea limbii lusitane inclusiv ca pronunție. Așa l-am buchisit pe Pessoa, alături de Marian Papahagi. Ca să-l înțelegem pe Pessoa, nu doar sonor, ci și ideatic-poetic (dar într-un fel epidermic, aproape), trebuie să ne pessoizăm, adică să percepem mai multe lucruri poetice, simultan. Fațetele multiple ale lumii doar Pessoa le-a putut surprinde deodată, obișnuia să spună Marian Papahagi, predându-mi o lecție magistrată de poezie și muzică, de fapt.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.