Johann Chapoutot (n. 1978) este un specialist în istoria modernă și contemporană a Germaniei, autor al unor studii fundamentale asupra fenomenului nazist, analizat sub aspectul vieții cotidiene și din perspectiva schimbărilor culturale.
Ne propunem doar un studiu de caz care se întemeiază pe două constatări interesante pentru reflecția noastră asupra lumii în care trăim și muncim: tineri juriști, universitari și înalți funcționari ai celui de-Al Treilea Reich au reflectat mult asupra chestiunilor manageriale, căci demersul nazist se confrunta cu nevoi enorme în termeni de mobilizare a resurselor și de organizare a muncii. Ei au elaborat, în mod paradoxal, o concepție a muncii nonautoritară, potrivit căreia angajatul și muncitorul își încuviințează soarta și aprobă activitatea lor, într-un spațiu al libertății și al autonomiei în mod aprioric incompatibil cu caracterul iliberal al celui de-Al Treilea Reich, o formă de muncă „prin bucurie” (durch Freude) care s-a dezvoltat după 1945 și care ne e familiar astăzi, când „angajamentul”, „motivația” și „implicarea” izvorăsc în mod hotărât din „plăcerea” de-a munci și din „bunăvoința” structurii.
Încredințat de autonomia mijloacelor, fără a putea să participe la definirea și stabilirea obiectivelor, executantul se vedea cu atât mai responsabil – și, deci, în aceste condiții, vinovat – în cazul în care misiunea eșua. Juriștii și administratorii au de răspuns la o întrebare esențială: cum să administrezi un Reich în continuă expansiune ducând lipsă, o lipsă cronică de mijloace și de personal?
Acești specialiști ni se par neîndoielnic străini și curios de apropiați, aproape contemporani cu noi. Ei sunt criminalii naziștiale căror vieți și acțiuni sunt studiate de cercetătorulspecializat în istoria acestei perioade, ale căror scrieri lecitește, al căror univers mental și al căror parcurs le reconstituie. Prin ideile lor și prin experiențele vieților lor, ei nise par neîndoielnic diferiţi. Noi nu suntem pasionați de violență și de control, nici învățători ai crimei așa cum au fost Heydrich sau Himmler. Duritatea, fanatismul lor, darși mediocritatea lor îi fac să ni se pară îndepărtați de noi.
Același lucru e valabil pentru Herbert Backe. În spatele ochelarilor săi rotunzi și al trăsăturilor sale fine, Backe este un violent, un radical. Acest lucru îi place lui Himmler, șeful SS-ului, și specialistului său pe probleme agricole, Richard Darré, pe care Backe îl urmează în funcția de secretar de stat la Ministerul Agriculturii în 1933, după care îi ia locul ca ministru în 1942. Între timp, din 1936, a devenit expert agricol în administrarea Planului de patru ani, dirijată de Hermann Goering, căruia îi sugerează, în 1941, o politică de înfometare sistematică a teritoriilor din est pe care Reich-ul se pregăteștesă le cucerească și să le colonizeze. Părintele unui „Plan de înfometare”, care prevede aprovizionarea Reich-ului prin extragerea hranei de la populațiile sovietice, Herbert Backe își asumă cu sânge rece moartea, probabilă, și, în opinia lui, dezirabilă, a 30 de milioane de oameni pe termen mediu. Nazist total, a fost mișcat chiar în închisoare fiind, la Nürnberg, de cuvintele de încurajare și defelicitare pe care i le-a dedicat Hitler. Ministru, generalal SS-ului, planificator șef al aprovizionării cu alimentedin est, Backe a făcut o carieră splendidă sub Al Treilea Reich, a cărui prăbușire nu a putut-o accepta. S-a sinucis în celula sa, în 1947.
Un asemenea parcurs, asemenea idei, o asemenea personalitate ni se par întru totul bizare. Nici măcar istoricul care e familiarizat cu acești oameni și cu textele pecare le-au produs ei, care încearcă să înțeleagă cum potsă ajungă niște ființe umane să gândească și să acționeze astfel nu poate, atunci când își ridică capul din arhivelesale, când își pune ochelarii și se distanțează puțin deobiectul studiului său, să nu simtă greața și groaza pecare le stârnesc cuvintele și portretele omulețului fin, ale ideologului convins, ale tehnicianului conștiincios. Explorarea vieții și a universului acestor oameni nepoartă pe tărâmuri străine, îndepărtate, frământate de angoasă și de brutalitate, ne poartă într-un timp trecut, dispărut cu totul, se crede, în 1945.
Există, totuși, dacă știm să le citim, efecte contemporane, momente în care, printr-un cuvânt, printr-oîntorsătură de frază, trecutul pare prezent. Am avut sentimentul acesta cu câțiva ani în urmă, în timp ce citeam și comentam unul dintre cele mai violente texte ale lui Backe prin concizia sa biciuitoare. În vederea pregătirii și însoțirii cuceririi și colonizării estului, în ajunul atacului împotriva Uniunii Sovietice, secretarul de stat la Ministerul Aprovizionării și al Agriculturii Reich-ului redactează un ghid de 30 de pagini, alcătuit din 12 puncte, olistă de instrucțiuni pentru nemții care administrau Planul de patru ani și pentru cei din minister care vor lucraîn est. Elementele exotice din acest text sunt rasismul său față de ruși, „dialecticieni”, mincinoși, fanatici, înapoiați; preamărirea „seniorului și stăpânului” german (Herrenmensch) în fața subomului sovietic (Untermensch); și brutalitatea sa colonială, care amintește de bici și de lagăr. Însă găsim și elemente familiare, lucruri pe care ni se pare că le-am mai auzit sau le-am mai citit altundeva, în alte contexte. Herbert Backe pretinde de la funcționarii din subordinea lui „performanță”: „Important este să acționați”, să „luați decizii rapid”, „fără să vă împiedicați de scrupule birocratice”. Nu „vorbiți, acționați”, fără „învinuiri și fără plângeri la adresa superiorilor”. Superiorii fixează un „obiectiv”pe care executanții trebuie să-l îndeplinească fără să piardă timpul, fără să solicite mijloace suplimentare, fără să se vaite sau să șovăie în fața dificultății sarcinii. Importante ca misiunea să fie îndeplinită, nu contează cum. Backe recomandă „elasticitate cât de mare a metodelor” utilizate. Aceste „metode sunt lăsate la aprecierea fiecăruia”. În termeni militari, începând din secolul al XIXlea, această concepție a muncii are o denumire: Auftragstaktik, adică tactica bazată pe misiune sau pe obiectiv. O misiune i se încredințează unui ofițer, care trebuie s-oducă la îndeplinire, cum vrea și cum poate, astfel încât obiectivul să fie realizat.
„Elasticitate” (azi, am spune „flexibilitate”, „inițiativă” sau „agilitate”), „performanță”, „obiectiv”, „misiune” – iată-ne pe un teren cunoscut. Alozaurul Backe, acest monstru arhaic și îndepărtat în uniformă SS, reintegrează timpul nostru și spațiul nostru, căci le folosește cuvintele, le utilizează categoriile, gândește și trăiește ideile acestora. El se vede și trăiește ca „om performant” (Leistungsmench) și regretă că protectorul și superiorul său, Darré, prea moale în ochii lui, este un „perdant” (Versager) – am putea traduce fără probleme termenul ca „loser”.
Backe era convins că viața era o luptă unde nu se impun decât cei cu voință tare și cei performanți, un joc de sumă zero unde „perdanții” plătesc prețul scump al inferiorității și al slăbiciunii lor. El era, asemenea tuturor colegilor lui de lucru și tovarășilor de partid, un darwinist social care vedea lumea ca pe o arenă. Resursele fiind limitate, indivizii și, după el, prin prisma rasismului, speciile se află într-o luptă pe viață și pe moarte pentrua avea acces la aceste resurse și a le stăpâni.
Prin prisma responsabilităților sale și în virtutea înaltelor lui funcții, Herbert Backe a fost interesat de organizarea muncii, de conducerea oamenilor (Menschenführung), de ceea ce noi numim management. Acum când managementul preocupă spiritele așa cum, altă dată, le preocupa problema mântuirii, acum când „direcțiile de personal” au devenit „GRH” (adică „gestiunea” „resurselor” umane), e vorba de a lua distanță și de a face un pas înapoi: de ce, în ce context și pentru a răspunde căror nevoi au reflectat naziștii la organizarea muncii, la repartizarea sarcinilor și la structurarea instituțiilor în administrația publică și în economia privată? ce concepție a managementului au dezvoltat? cum au transformat aceste reflecții conceptele de muncă, individ sau serviciile publice și statul?
Aceste întrebări sunt interesante în sine, căci ele contribuie la teza modernității nazismului, a înscrierii sale în timpul nostru și în spațiul nostru – lumea contemporană. Ele devin cu atât mai interesante când constatăm că ideea nazistă de management a avut efecte și o posteritate după 1945, în plin „miracol economic” german și că foști înalți responsabili din cadrul SS-ului au teoretizat-o, dar au și practicat-o fericiți, reușind să facă o reconversie pe cât de spectaculoasă, pe atât de profitabilă.
Traducere din limba franceză de Anca Simitopol
[Extras din Johann Chapoutot, Liberi să ne supunem. Managementul, de la nazism până astăzi, Alexandria Publishing House, Suceava, 2023].