LAUDATIO Alessandro Barrico

LAUDATIO Alessandro Barrico

LAUDATIO

în onoarea Domnului Alessandro Baricco,

cu ocazia decernării înaltei distincţii universitare de

DOCTOR HONORIS CAUSA

al Academiei de Muzică şi al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca

 

 

Stimate domnule Preşedinte al Academiei de muzică, stimate domnule Preşedinte al Universităţii „Babeş-Bolyai”, distinşi membri ai celor două Senate, doamnelor şi domnilor

 

 

 

 

 

Mărturisesc că, atunci când mi s-a propus să fac această Laudatio pentru Alessandro Baricco, am stat o clipă pe gânduri, apoi mi-am spus: de ce nu, doar îi cunosc foarte bine mare parte din operă, de aproape cinci ani cărţile sale îmi „bântuie” viaţa: îl citesc, recitesc şi traduc. Când m-am gândit însă mai bine, mi-am dat seama că  greşeam şi că mai aveam multe de aflat înainte de a-l putea prezenta cum se cuvine, pentru că Baricco nu e un scriitor, Baricco e o lume (muzicală, filosofică, literară, şugubaţă, ironică, vulcanică, îndrăgostită, posomorâtă, tandră) şi ca atare e greu de cunoscut, Baricco e de fiecare dată altceva, Baricco e asemeni Mării Negre, care e când verde, când albastră, când maro, când gri, care e deci frumoasă, pentru că e schimbătoare. Baricco este un adolescent înţelept şi un bătrân (îşi spune el însuşi bătrân, în volumul Barbarii. Eseu despre mutaţie), un bătrân, deci, ghiduş. Voi încerca în cele ce urmează să punctez câteva din etapele profesionale ale unuia dintre cei mai importanţi scriitori ai literaturii italiene, ale unui mare om de cultură, pe care, dacă aş şti că-i place şi matematica, aş îndrăzni să-l numesc un modern Pico della Mirandola.

Alessandro Baricco a studiat filozofia luându-şi licenţa cu o teză de estetică al cărei coordonator a fost ilustrul profesor Gianni Vattimo, el însuşi un Doctor Honoris Causa al Universităţii „Babeş-Bolyai”. În paralel a studiat la Conservator pianul. Este scriitor, eseist, critic literar, critic muzical, autor de programe culturale la televiziune, regizor de teatru şi de film, scenarist, a jucat chiar şi într-un film: Il cielo è sempre più blu – unde nu ştiu dacă a interpretat un rol sau a fost doar el însuşi –, şi s-ar putea să mai fie ceva ce eu nu am reuşit încă să aflu. În câteva cuvinte: Baricco e un formidabil creator de cultură. Un spirit curios, inventiv şi neliniştit. Neliniştea frumoasă a marilor creatori.

A publicat până acum 11 romane, trei volume de povestiri, patru scenarii, dintre care unul, Novecento, a devenit un film – Legenda pianistului pe ocean – regizat de laureatul premiului Oscar Giuseppe Tornatore, 11 volume de eseuri, reintrerpretări ale unor opere celebre, articole, studii. Ţine conferinţe şi face lecturi publice în minunate teatre italiene, întotdeauna pline. Cărţile sale au fost traduse în numeroase limbi (Mătase, de exemplu, în 45!). A primit importante premii.

Este autorul şi prezentatorul mai multor cicluri de emisiuni culturale la televiziunea italiană, începând, în 1993, cu L’amore è un dardo (titlu inspirat dintr-un vers al ariei contelui de Luna, din opera Trubadurul: printr-un joc de cuvinte în care Baricco este mare maestru: L’amore onde ardo/ Dragostea care mă arde a devenit L’amore è un dardo/ Dragostea e o săgeată). Aş vrea să vă citesc ce spunea despre Beethoven într-una din emisiunile acestui ciclu:

În Simfonia I există acelaşi material cu care construiau Mozart şi Haydn, doar că arhitectul e nebun: se gândeşte să facă cu acelaşi material nişte zgârie-nori în loc de un foişor pentru grădină. Fiţi atenţi la ce vă spun, pentru că nu avem de a face cu o cotitură oarecare. Ci cu Cotitura. Un întreg patrimoniu de tehnică, de cunoaştere, de gust, o întreagă civilizaţie veche de mai bine de un secol e luată în mână de acest om care o priveşte şi-şi spune: cu această forţă putem să povestim ceva despre om, putem să le povestim oamenilor ceva despre ei înşişi. Acum ni se pare normal, dar pe atunci însemna nebunia unui megaloman. Zeci de ani la rândul muzica a fost în primul rând desfătare, petrecere plăcută a timpului, cel mult o performanţă emoţionantă, eventual o schiţă a naturii sau a unui dulceag reflex sentimental, dar omul acela a intuit că în atât de mulţi ani în care a fost mereu perfecţionată, muzica a devenit o maşinărie extrem de puternică, în stare să facă mult mai mult. Asta trebuie să înţelegem despre Beethoven. El s-a gândit că muzica putea povesti despre inima experienţei umane, despre durere, speranţă, moarte, utopie. În momentul în care s-a gândit, în exact acel moment a inventat muzica clasică. Beethoven nu e un compozitor de muzică clasică, este inventatorul muzicii clasice.” Mi-am permis să dau acest lung citat, pentru a vă demonstra frumuseţea şi limpezimea inconfundabilă a frazei lui Alessandro Baricco.

Urmează, în 1994, un alt ciclu de emisiuni cu titlul Pickwick – o fascinantă călătorie în lumea cărţilor, unde Baricco a avut deseori tovarăşi de drum scriitori importanţi şi a desluşit împreună cu aceştia tainele nesfârşite ale scrisului şi cititului. Pickwick a fost un asemenea succes încât în urma episodului în care Baricco a vorbit despre De veghe în lanul de secară, cartea lui Salinger a urcat în topul celor mai bine vândute cărţi din Italia. În sfârşit, în 1998, un ciclu de cinci emisiuni, intitulat Totem, dedicate miturilor şi eroilor literaturii, muzicii şi cinematografului, în care Baricco urcă, metaforic vorbind, la catedră pentru a ţine prelegeri despre Cyrano de Bergerac, Saroyan, Italo Calvino, Gadda, Rilke, Conrad, Céline, Homer, lecţii însoţite de muzica lui Mascagni, Mozart sau a saxofonistului norvegian Jan Gabarek şi a altor compozitori şi interpreţi contemporani.

A scris scenariul şi a regizat, în 2008, filmul Lezione ventuno (Lecţia douăzeci şi unu) – povestea lui Mondrian Kilroy – personaj ieşit din paginile unuia dintre cele mai ciudate romane ale sale – City, un profesor care ţine toată viaţa una şi aceeaşi lecţie despre Simfonia a IX-a de Beethoven.

Baricco are de ani de zile rubrici permanente în mari cotidiene italiene, Stampa sau Repubblica de exemplu, strânse apoi în câteva volume de publicistică sub titlul Barnum (titlu inspirat de figura lui Taylor Barnum, cunoscut mai ales graţie capacităţii sale de a atrage publicul la circ printr-o intensă publicitate, ne spune autorul). Scrierile din aceste volume nu fac altceva decât să pună în evidenţă trăsăturile lumii contemporane, văzută ca un imens show desfăşurat în faţa ochilor noştri într-o serie neîntreruptă de spectacole, unele în adevăratul sens al cuvântului, altele devenite ca atare fără voia lor.

A înfiinţat, la Torino, acum mai bine de 20 de ani, împreună cu alte trei persoane, o Şcoală de scriere creativă, Şcoala Holden, nume inspirat de personajul principal din romanul De veghe în lanul de secară, de Salinger, tradus în italiană cu titlul Il giovane Holden – Tânărul Holden, cartea care a schimbat cursul literaturii universale „influenţând imaginarul colectiv şi stilistic al secolului  al XX-lea”. Citez din pagina de prezentare a şcolii: „Ideea era aceea de a crea o şcoală privată, o şcoală în care un tânăr sensibil, dar fragil din punct de vedere emoţional, un neadaptat şi un visător, să nu fie dat afară. Obiectivul Şcolii Holden e acela de a-i învăţa pe tineri arta narării, iar cursurile sunt dintre cele mai variate: de la scrierea unui roman, la scrierea jurnalistică, de la cele despre cinema şi despre benzi desenate, la fotografie, web şi televiziune. Obiectul fiecărei lecţii are în fond de a face cu tot ce înseamnă «a şti să spui o poveste»”. În ultimii ani, şcoala şi-a diversificat profilul, transformându-se în şcoală de Storytelling & Performing Arts. Baricco o consideră cea mai bună realizare a sa. De-a lungul anilor numeroşi scriitori italieni şi nu numai au ţinut lecţii aici (unul dintre ei, îl amintesc cu drag, a fost Mario Vargas Llosa). Astăzi Şcoala Holden e cea mai cunoscută şcoală privată din Italia.

A debutat în 1988, cu volumul Il genio in fuga (Geniul în fugă) alcătuit din două ample studii despre Rossini („Morire dal ridere. Saggio sul carattere trascendentale del teatro comico rossiniano”/ A muri de râs. Eseu despre caracterul transcedental al operei comice rossiniene – şi „Il pipistrello e la porcellana. Saggio sul teatro serio rossiniano tra Tancredi e Semiramide”/ Liliacul şi porţelanul. Eseu despre opera seria rossiniană de la Tancredi la Semiramida), în care opera celebrului compozitor italian este analizată mai degrabă prin prisma „cunoaşterii filozofice” decât cu mijloacele cercetării muzicologice. E începutul unei cariere strălucite în care muzica şi filozofia se vor împleti armonios cu literatura de orice gen.

Câţiva ani mai târziu publică un alt volum dedicat muzicii L’anima di Hegel e le mucche di Wisconsin (Sufletul lui Hegel şi vacile din Wisconsin) – titlu curios care-şi găseşte într-un fel explicaţia prin asocierea a două citate de la începutul cărţii: unul din Hegel, care considera că „prin muzică sufletul se ridică deasupra lui însuşi” şi celălalt, recuperând concluzia unui studiu al universităţii din Madison, care dezvăluie faptul că, atunci când ascultă muzică clasică, vacile dau cu 7,5% mai mult lapte. O asociere între sacru şi profan, un eseu despre muzica cultă şi modernitate în care autorul îşi propune printre altele să răspundă la întrebarea dacă are vreun un sens să se scrie în continuare muzică în zilele noastre sau această îndeletnicire e doar un exerciţiu gratuit pentru câţiva aleşi, aflaţi în afara lumii.

Dar pasiunea pentru muzică e prezentă şi în multe din operele sale narative. De exemplu protagonistul monologului Novecento este un pianist. Şi în multe alte romane ale sale magia cuvintelor se transformă în muzică. Seta (Mătase), cel mai cunoscut roman al său, ar putea foarte bine să fie o baladă de Chopin. Questa storia (tradus în româneşte O poveste) un concert, de ce nu, pentru pian şi orchestră.

Demn de a fi amintit este şi volumul Barbarii. Eseu despre mutaţie, publicat mai întâi sub formă de episoade în cotidianul Repubblica. Ideea de la care porneşte Alessandro Baricco este aceea  a unei mutaţii în curs în societatea contemporană. Pentru a vă face o idee despre ce este această carte atât de specială, permiteţi-mi să citez chiar spusele autorului: „Dacă ar fi să rezum aş spune aşa: toată lumea stă să audă în văzduh, o apocalipsă iminentă; şi pretutindeni se aude acest zvon: vin barbarii. Văd minţi rafinate scrutând sosirea invaziei cu ochii aţintiţi în orizontul televizorului. Profesori capabili, de catedrele lor, măsoară în tăcerile elevilor ruinele lăsate de o hoardă pe care nimeni n-a reuşit s-o vadă efectiv. Iar în jurul celor scrise ori imaginate pluteşte privirea rătăcită a unor exegeţi care. înfricoşaţi, povestesc despre un tărâm trecut prin sabie şi de nişte prădători fără cultură şi fără istorie. Aceştia sunt barbarii.” Încercând să scoată în evidenţă schimbările petrecute în societatea contemporană, nu din punctul de vedere al unui bătrân nostalgic, căruia generaţia sa i se pare infinit mai bună decât cea care îi urmează, doar pentru că pe aceasta n-o înţelege, ci din acela al unui om atent care compară, dar mai ales meditează. Pentru a ajunge la o nouă manieră de a vedea lucrurile, la o nouă mentalitate, la un nou sens. Dincolo de faptul că discută despre fotbal sau despre vin, ca şi despre cărţi, aceasta este esenţa eseului despre „barbari”.

Debutul în proză are loc cu romanul Castelli di rabbia (Castele de furie) din 1991, care a brăzdat ca un fulger cerul literaturii italiene de la sfârşitul secolului trecut. „După acest roman [spune Mauro del Bianco] nimic nu va mai putea fi ca înainte în literatura italiană.” Şi adaugă „Baricco se situează pe frecvenţe literare destul de înalte pentru media italiană comunicând ideea că literatura ar trebui să fie ceva impetuos şi pasionant, o vrajă, o materie de vis cum ştiau s-o modeleze Flaubert, Salinger, Gadda, Dickens, Conrad, Céline, doar ca să cităm câţiva dintre autorii săi preferaţi, şi totodată ceva nou, ceva ce nu s-a mai făcut înainte.”

Baricco a rămas fidel acestei intenţii întreaga viaţă. Operele sale într-o succesiune uneori ameţitoare, în care proza convieţuieşte în deplină armonie cu eseistica şi publicistica dovedesc „o ştiinţă literară ieşită din comun, o cunoaştere a meseriei probabil fără egal printre contemporanii săi, mânuită cu o ironie ascuţită (uneori chiar cu autoironie)”.

Rămân pentru totdeauna în memoria sufletului cititorului Mr Gwyn, protagonistul romanului cu acelaşi nume, scriitorul care, luând într-o bună zi hotărârea de a nu mai scrie, inventează o nouă artă care îmbină cu măiestrie pictura cu naraţiunea, Andre şi prietenii ei din Emaus care-şi trăiesc adolescenţa fragilă sfâşiaţi între regulile rigide impuse de o educaţie religioasă şi descoperirea primelor trăiri amoroase, Hervé Joncourt, un om obişnuit, căruia-i este dat să trăiască cea mai misterioasă poveste de dragoste posibilă, protagonistul fascinatului roman Mătase, personajele stranii din Mireasa tânără şi lumea lor întrupată parcă într-un Macondo italian, rămâne atmosfera cărţilor lui Baricco, rămân poveştile lui fabuloase.

Preţiozitatea de bună calitate a operelor sale, muzicalitatea stilului, magia degajată de fiecare operă au făcut ca Baricco să fie azi un scriitor extrem de iubit. Cărţile sale – din care o bună parte au fost traduse şi în limba română – s-au vândut în toată lumea în milioane de exemplare. Faptul că Universitatea „Babeş-Bolyai” şi Academia de muzică din Cluj îi acordă astăzi lui Alessandro Baricco titlul de Doctor Honoris Causa nu înseamnă altceva decât o recunoaştere deplină a unicităţii sale în cultura universală.

 

Gabriela Lungu

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.