La taifas cu Esterházy

La taifas cu Esterházy

(fragmente colaționate dintr-un dialog hâtru petrecut la cafeneaua Astoria din Budapesta, la 30 martie 2007)

Acum aproape zece ani i-am luat un interviu lui Péter Esterházy, cu ajutorul traducătoarei Anamaria Pop și al scriitorului Andras Visky. Acest interviu se numea – Cu Péter Esterházy despre relaţia trupurilor, ironie şi joacă. Reiau aici câteva fragmente din acest dialog, in memoriam Péter Esterházy (1950-2016) și Anamaria Pop (1952-2015); cea din urmă i-a fost dedicată complet scriitorului maghiar în ultimul deceniu, prin suita de traduceri făcute.

R.C.: Sunteţi matematician ca formaţie şi scriitor ca vocaţie. Există, oare, ca să hibridez cele două structuri ale dumneavoastră, vreo matematică a erotismului?

P.E.: Protestez în cel mai ferm mod (spune Esterházy râzând). Definiţiile matematice sunt folosite mult prea uşor de scriitori. Sunt foarte puţine lucruri îndărătul unei asemenea definiţii. De exemplu se afirmă că gândirea postmodernă nu este liniară. Ce înseamnă oare că o gândire nu este liniară? Eu pot să spun doar când este liniară o expresie matematică. O expresie matematică este liniară atunci când are forma ax + b. Deci ce afirmăm? Că gândirea noastră nu are forma ax + b? În timp ce, totuşi, atunci când spunem că gândirea nu este liniară înţelegem la ce ne gândim. Dar a afirma că o anumită gândire este neliniară creează aparenţa unui descrieri conceptuale exacte… Pentru a folosi termenul „matematica erotismului” ar trebui să existe o întreagă scriitură care să descrie sintagma. Fără aceasta, expresia rămâne goală.

R.C.: Trebuie să vă spun că, datorită Aneimaria Pop, traducerile cărţilor dumneavoastră în română sunt delicioase. V-aţi născut, vrând-nevrând, în limba maghiară. Există vreo altă limbă în care aţi fi vrut să vă naşteţi prozator?

P.E.: Ca să pot să răspund la această întrebare ar trebui să cunosc acea limbă pe care aş numi-o în răspunsul meu. Ar fi foarte interesant să scriu în orice limbă. Fiecare limbă mi-ar aduce o experienţă foarte interesantă. Pur şi simplu într-o altă limbă vedem altceva din lumea noastră. Eu văd ceva nou în literatura mea tradusă în limba germană: noţiunile cu care lucrează această limbă, pe de o parte arată o altă lume, şi inclusiv relaţia mea faţă de această lume este descrisă într-un mod diferit, în comparaţie cu limba maghiară.

R.C.: Dar, totuşi, vă simţiţi apropiat faţă de o limbă sau alta (dincolo de limba maghiară în care scrieţi)? Este, de pildă, limba germană, fiindcă tocmai aţi pomenit-o, mai adecvată decât altele pentru proza dumneavoastră?

P.E.: Întrebarea pentru mine nu are sens. Pentru că eu sunt făcut întru totul din limba maghiară. Prin urmare eu afirm doar faptul că în oricare altă limbă, indiferent care ar fi acesta, ar fi o aventură extraordinară să scriem. Am puţină experienţă, dacă mă uit la cărţile mele traduse. Există traduceri ale cărţilor mele, care au o faţă care nu există în original. De fapt, totalitatea unei cărţi am primi-o doar dacă ea ar fi tradusă în toate limbile lumii. Cititorul român poate să vadă în cărţile mele acele aspecte pe care cititorul maghiar nu le poate vedea. Întotdeauna vorbim despre lucrurile care se pierd într-o traducere, dar, în acelaşi timp sunt şi câştiguri. Nu din politeţe spun, dar limba română ar fi o experienţă interesantă pentru mine, pentru că este vorba despre o limbă care are o legătură firească cu limbile occidentale, ceea ce nu se poate spune despre limba maghiară.

R.C.: Citind Verbele auxiliare ale inimii am simţit că în respectiva limbă română în care a fost tradusă cartea dumneavoastră pot să învăţ inclusiv să scriu. În româneşte. Citind o carte tradusă. Oare cât din ce am citit eu este text original în maghiară şi cât talentul traducătoarei în limba română a fost cel care a făcut aceasta?

P.E.: Asta este partea frumoasă a unei traduceri. Iar pentru mine este partea îngrozitoare. Pentru că în carte sunt cuvinte pe care nu eu le-am scris.

R.C.: Cu siguranţă sunt cuvinte pe care nu autorul le-a scris şi pe care traducătorul a trebuit să le folosească, ca cititorul de altă limbă să le înţeleagă.

P.E.: Traducerea în limba română este plină de cuvinte în limba română. Nici un cuvânt nu l-am scris eu. Recunosc marele avantaj că o traducere românească este formată din cuvinte româneşti, dar din punctul meu de vedere, este o situaţie îngrozitoare, pentru că nu le-am scris eu…

R.C.: În limba română va apărea în anii ce vin o întreagă serie Péter Esterházy. Ce aveţi să-i spuneţi cititorului român, dacă este să îi tălmăciţi, într-o formulă de sinteză, proza dumneavoastră?

P.E.: Sper să nu existe un asemenea mesaj. Şi tocmai din cauza asta, vă rog să citiţi cărţile mele.

R.C.: Nu v-am întrebat despre ce este vorba în romanele dumneavoastră. Ci: dacă ar fi să vă faceţi un autoportret de prozator pentru cititorul român, ce i-aţi spune? Ce ar conţine acest autoportret de prozator? Care sunt liniile majore ale prozei de fapt, aşa cum se văd ele astăzi şi aşa cum le vede Péter Esterházy?

P.E.: Întotdeauna am fost suspicios şi am avut rezerve faţă de literatura despre care se poate spune de ce e bună. În mod optim putem să spunem despre ce e vorba într-un roman numai cu propoziţiile cu care a fost scris… Nu există nici un mesaj, sunt doar romane. Cred că nu există direcţii în proză. Ci există poetici legate de persoane.

R.C.: Poetici, teorii etc. Poetica romanului ţine de teoria romanului.

P.E.: Din moment ce am afirmat că aceste poetici sunt individuale, personale, noţiunea de teorie devine deja problematică… Ca fenomen gene-ral am impresia că există o tendinţă de înmuiere a prozei, parcă ar deveni mai soft cumva… Cred că şi din cauza asta are Márai succesul pe care-l are. Este vorba despre o orientare falsă spre povestire. Eu nu am nici o problemă cu povestea, nu sunt împotriva story-ului, dar mi-e teamă că toate astea se întorc foarte tare înspre divertisment ori amuzament, şi devine totul subsidiar acestuia. De multe ori mă gândesc cu mare plăcere la compozitorii contemporani precum Görgy Kurtág ori Ligeti, pentru că ei lucrează cu multă precizie şi severitate. Muzica contemporană din punctul de vedere al compoziţiei este mai severă decât literatura contemporană. Este interesant că, aproape toţi autorii maghiari care au succes în lume, Péter Nádas, Imre Kertész sau romanele mele sunt diferite de aceste poetici care cultivă povestirea.

R.C.: Un scriitor din Cluj mi-a spus următorul lucru: dacă te duci la Budapesta şi te întâlneşti cu Esterházy, întreabă-l, pentru că aşa se zvoneşte în Transilvania, în anumite medii literare, dacă familia lui se trage din spiţa lui Nicolaus Olahus, celebrul umanist care a corespondat cu Erasmus din Rotterdam.

P.E. (râzând): Nu aş vrea să-i produc o decepţie acestui domn. Ieri când am vorbit cu Erasmus, acesta a susţinut că el nu a făcut nici un schimb de scrisori cu Nicolaus Olahus. Aceasta este doar invenţia regelui spaniol. Şi din cauza asta o cantitate enormă de documente au fost falsificate. Aceste falsificări corespund cu documentele din care reiese că Nicolaus Olahus a corespondat cu Erasmus.

R.C. (râzând): Ceea ce mi-aţi spus acum sunt nişte chestii dadaisto-suprarealiste.

P.E.: Dacă prin realitate înţeleg faptul că acum stăm şi bem cafea la cafeneaua Astoria din Budapesta în martie 2007, şi eu tocmai dau un interviu, atunci nu.

R.C.: Atunci nu ce?

P.E.: Atunci nu mă trag din Nicolaus Olahus.

 

Traducere de Anamaria Pop şi Visky András

 

 

Ferpar-vitraliu

 

 

În faţa morţii există întotdeauna o formă de vinovăţie: Péter Esterházy în Verbele auxiliare ale inimii (traducere de Anamaria Pop, Editura Curtea Veche, 2007) înclină să creadă că această culpabilitate este, fireşte, metafizică, dar şi concret-fizică, deşi confuză. Respiraţia şi viaţa celorlalţi, în timp ce un altul moare (indiferent cine ar fi el), conţine o formă de vinovăţie insidioasă: toate mecanismele vieţii continuă să înflorească, pentru unul, în timp ce aceleaşi mecanisme se întrerup abrupt, visceral şi grotesc pentru altul. Furia şi duioşia sunt, de aceea, simţămintele unui spectator implicat al morţii celuilalt. Dar şi unii şi alţii sunt cu toţii nişte canibali psihici: iar actul acesta de canibalism se consumă continuu: a-l devora pe celălalt sau a fi devorat de celălalt, astfel se pune chestiunea, fie că este hamletian sau naturalist rostită. Între forme mai mult sau mai puţin acute de violenţă şi forme mai mult sau mai puţin vagi de călugărie, aşa se desfăşoară viaţa – din punctul acesta de vedere cartea lui Péter Esterházy are alură de verset şi în acelaşi timp seamănă cu un mini-dicţionar de povăţuiri având ca temă dimensiunea mortido şi vidul mărunt, cotidian (stimulat de vertijul extincţiei). Verbele auxiliare ale inimii este un tensionat epitaf cu ramificaţii pierdute, de aceea este şi dificil de desluşit această carte şi de livrat pentru cititor. Există, în făptura umană, o formă de văduvie dinainte de văduvie, un doliu de sine şi de ceilalţi independent de moarte şi de contextul ei: moartea nu face decât să provoace o asumare lucidă a ceva buimac ce deja există oricum în om, a unei pierderi neloaiale de sine, a unei înstrăinări cărunte încă de la naştere. Amintirile bântuie şi ele hai-hui, cu efect de bisturiu moale, comiţând disecţii în racurci. Omul este o făptură în criză veșnică, și nu doar în criză efemeră, așa cum eronat se crede. Adesea, cărțile îi sunt ca apa și ca aerul, întrucât cărțile sublimează, măcar parțial, criza (a se înțelege prin criză stări precum singurătate, spaimă, disperare, scârbă, nebunie, dezamăgire). Criza înseamnă nevroză pusă pe tapet, expusă, livrată public sau, dimpotrivă, tăinuită. Acul de cojoc al nevrozei ar putea fi aflat prin lectură, întrucât cartea și lectura sunt, de ce nu, o formă de euthanasie obligatorie, dar nu ca să murim mai repede, ci ca să trăim mai intens, mai adânc și mai în consens cu noi înșine.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.