Jurnal (inedit)

Jurnal (inedit)

(Primele două volume ale Jurnalului lui Mircea Zaciu au apărut la Dacia în 1993 și 1995 și au acoperit perioada 1979-1983. Redactorul de atunci a devenit editorul de azi al volumelor 5 și 6, care cuprind însemnările zilnice ale Profesorului din anii 1990-1994 și care sunt în curs de apariție la Limes-ul nostru. A fost o epocă haotică, plină de confuzie și de capcane, de elanuri frânte și de decepții, de sentimentul trădării, al înfrîngerii și  al sfârșitului apropiat, în care și el a încercat să-și găsească locul navetând între România și Germania, pendulând între exercițiul criticii literare și cel al comentariului socio-politic, încercând să ducă la capăt proiecte începute în celălalt regim, precum acela al Dicționarului Scriitorilor Români, dar și altele, de-ar fi să pomenim aici doar o mult visată Istorie a Literaturii Transilvane sau un fel de testament literar al său intitulat Dixi et salvavi.)

Oferim astăzi cititorilor revistei Steaua, mulțumindu-i prietenului nostru Adrian Popescu pentru generozitate, o pagină superbă, plină de observații percutante din acest Jurnal unic în literatura noastră.)

Mircea Petean

23 ianuarie 1994

Duminică bruxeleză, plouă cu găleata. Aseară, atmosferă mateină, „vreme de câine” cu ploaia ca în primul capitol al Crailor… Gândit la Doru, care nu-mi scrie măcar un rând, punând-o doar pe Marta să-mi transmită „salutări”, dar asta e mai mult ca sigur inițiativa ei doar. Noapte oarecum agitată, cu vise multe, în care apar rând pe rând habar n-am de ce, o mulțime de colegi și colege de la catedră, toți curioși să mă descoase. Mic dejun destul de agreabil. Perechea de englezi, văzută și ieri, în plus un tânăr maghrebin distins, frêle et mince, plăcut. N-am trimis plicul lui J., am uitat să-l întreb pe O. unde să-l postez. Clopote de amiază la o biserică din preajmă. Ploaia asta mă sechestrează. Citit textele lui O. Optica occidentală și la el. Occidentalii nu ne pricep, sau o fac superficial și cu prejudecăți. El pricepe mai mult ca alții, a ajuns să ne cunoască mai bine, dar tot nu se poate identifica cu intimitatea noastră adevărată. După masă ploaia a stat, vântul zvântă trotuarele, e deodată plăcut să flanezi, să refaci itinerarul de ieri, stricat de ploaia mateină – Să caut citatul exact din Craii. Ulicioarele vechi, Big-noise, Tels Quels, impresie ușor sordidă, nume din evul de mijloc: Rue des Pierres Tête d’Or, des Moineaux, des Fripons, des Teinturiers, du Marché d’Herbes, du Marché au Charbon, toate în jurul Bursei, apoi Maneken Pis, descoperit din întâmplare, disproporționat de mic față de imaginea lui „mediatizată” și „știută” în amintire. Realitatea are totdeauna alte proporții, decepționante, mai totdeauna. Revenit de mai multe ori în Piața mare, fațadele teatrale, luminate discret, cu savanterie regizorală, ca pentru o piesă de Ghelderode, dar caldarâmul e gol, spălat de ploi imemoriale, nu se joacă/petrece nimic. Un grup de unguri gălăgioși, vorbind tare, ca și cum ar vrea să-și impună și astfel limba, „endimanchés” după moda vestică, dar vizibil „nouă clasă”, afaceriști sau culturnici, deputați, ziariști, politicieni? Ling cu toții, cu mare poftă, înghețate din cornete uriașe și se laudă între ei că mănâncă cea mai ieftină înghețată din lume, unul calculează imediat cât i-ar fi costat așa ceva la Pesta… Au și aici infatuarea lor infantilă, fără pic de umor sau măcar umilitate în fața lumii dinafară, care – și nu ei – trebuie să-i observe, să-i ia în seamă, să‑i descopere, laude ori măcar să-i remarce. Virulența popoarelor mici, cu trecut cotropitor, reduse apoi la dimensiunile lor reale și neputând renunța la mania grandorii. Cioran i-a intuit (definit) foarte bine în schimbarea la față…, pentru ca apoi să taie pasajul cu pricina, fără niciun rost de altfel, căci tot i l-au scos pe nas unii și alții. „Revizuiri” de acest gen rămân stupide, ineficace.

Citit, la hotel, Navarre.

Continuu în tren spre Köln (chiar așa) azi, 24 I. Plecat din Station centrale la 10, 52. Vagon plin de studenți navetiști (iarăși) până la Leuwen. Flamanzii, universitatea lor, Louvain la Neuve, după, pentru valoni. Aseară, la O., care îmi explică ce s-a întâmplat cu universitatea catolică și ce e cu Louvain la Neuve, localitatea artificială nouă, creată ad-hoc, pe teritoriu valon, căci flamanzii i-au expulzat pur și simplu pe francofoni. Biserica catolică (universală!) a suportat conflictul și a suportat și finanțarea noii universități, cât și pe a celei vechi, flamande, rămasă. Și care e din cele mai prospere ca fonduri, față de ULB spre pildă, săracă și modestă. „Licitația” a costat-o. Libertatea se plătește! Acești studenți flamanzi din tren îmi amintesc acum de ungurii ardeleni: minoritatea în expansiune e întotdeauna agresivă, dispusă la violență, chiar când nu trece la act, dar manifestându-se ca atare. Comportamentul cotidian, aici, în tren, acum, ca navetă probabil zilnică (ori săptămânală) e gălăgios la culme, vrând să-și audă, să-și facă impusă limba lor fără circulație, provincială și modestă ca orice dialect fără o literatură și o cultură proprie. Alt indiciu e sportivitatea. Ieri, în fața Teatrului de la Monnaie, clădire neoclasică din 1830 parcă, grupuri masive de teen-ageri în pantaloni scurți, pulpe solide, înroșite de frig, brațe dezgolite, gâtlejuri puternice, cu gulerul răsfrânt sfidător, amintire frapantă a Hitler-jugenzilor de altădată. Nu întâmplător mulți flamanzi s-au făcut vinovați față de Belgia lor de complezența cu ocupantul! Unii flamanzi de azi poartă stindarde și ascultă la o comandă a unui șef care-i culcă la un moment dat pe caldarâmul ud iar ei se execută fără crâcnire. Fete, băieți se lungesc nepăsători la umezeală și umilință. Extrema dreaptă găsește în noua generație flamandă un bun teren pentru cultura sa de viruși. – Cu O. despre „noua filieră românească”: Lumpi, venit cu o bursă Tempus, l-a vizitat și descusut. Bărbuță, sosit aici în anii ’70, ca „exilat politic”, și accedând rapid la posturi bune în Universitatea bruxeleză, azi secretar în administrația ei, post-cheie, de unde taie și spânzură. Parohul bisericii ortodoxe, care-l deconsilia să facă teza de doctorat cu subiectul „delicat” al relației Biserică și Putere în România comunistă! E prea complicat, i-a spus, el ca occidental nu va înțelege niciodată fenomenul ortodoxiei. Popa e din ’70 la Bruxelles și are patru mii de enoriași! Refuză să-i dea cărți, publicații românești, deși toată casa îi e plină de tipărituri din țară, ale Patriarhiei îndeosebi, dar și altele, diverse. O. îmi arată și „recolta” lui legionară, adusă din țară. Cartea lui Zelea Codreanu, o casetă cu un discurs al Căpitanului (voce autentică, înregistrată odinioară pe disc), cor cu imnul Legiunii ș.a., marșuri interzise până nu demult, expoziția deschisă anul trecut la București în clădirea distrusă de lângă CC (Am ajuns la Liège, dimineața fusese curată la Bruxelles, cu puțin soare, ploaia a trecut, totul părea acum proaspăt și mai îmbietor, dar… ce folos!) Peisaj fumuriu. Înnorat, dar măcar nu plouă, sunt 8 grade plus, sfârșit de iarnă. Să vină o dată la Liège. De ce? Pentru muzeu și să merg la Redut, satul cu zeci de librării și anticării (aproape de Namur, și de frontiera luxemburgheză, zice Olivier). Casa lui, pe Rue des Liégeois, stradă veche, cu aspect flamand, case arătoase, înalte, caldarâm, totul neschimbat. Mic apartament la parter, două încăperi spațioase, interior de foarte bun gust. Icoane românești, cărți românești foarte multe, bine alese, aduse cu ranița de‑a lungul ultimilor ani, cu unele se fălește că nici Biblioteca națională nu le posedă. Îmi arată cu un orgoliu copilăresc tot felul de achiziții. Pianul, notele, tablourile. Pictează și cântă la pian. A urmat Conservatorul între liceu și Universitate, apoi a făcut Filosofia și Istoria, și-a luat licența cu o teză despre Cistercieni, pe care i‑a urmărit până în Transilvania. De aici, pe urmă, un interes brusc pentru România, riscant însă. Românii nu-l încurajează (unii oficiali, dimpotrivă!), puținii cu care s-a împrietenit, și la care ține îl ajută, dar nu au putere, toți sunt în opoziție și marginali (alde mine!) Iar belgienii privesc cu îngăduință – ca pe o bizarerie studiile lui, fără a le sprijini financiar efectiv, în toamnă trebuie să solicite altă bursă, ori să intre asistent dacă vrea să aibă ceva șanse. Altfel, riscă să rămână șomer. I-ar trebui un an ca să redacteze teza în condiții optime. Între timp, colocvii, comunicări de publicat ori de ținut ș.a. Nu-mi mai pare acum copilandrul din 92 pe care l-am cunoscut prin Liviu M. la Cluj. S-a maturizat, a avut o experiență amoroasă oarecum „dramatică” (zice) cu Julie, de care s-a despărțit și de care mi-a scris. Nu pomenesc și nu-l întreb asupra acestui subiect, de altfel nici el nu-l mai abordează după ce mi-l schițase într-o scrisoare mai mult ca să-și justifice tăcerea (după ce eu îi scrisesem cu luni în urmă). Intrăm acum în peisajul care amintește izbitor Transilvania. Mă uit pe geam: cerul e noros, jos, ajungem din urmă vremea de ieri alungată spre Est? Păduri, dealuri, domoale, ape șerpuitoare, o melancolie ceva mai pronunțată aici, fiindcă priveliștea românească e dimpotrivă surâzătoare, niciodată morocănoasă poate din pricina luminii și a soarelui mult mai prezent).

Revin la O. Felul lui pasional de a discuta realitatea românească, sub aspectul ei politic mai ales. Muzică. Mozart, Zauber Flöte [Flautul fermecat]. Mi-o pune dinadins pentru „masonismul” ei? Studiul lui în materie, bun, corect, bine informat, cu minime scăpări despre unele date românești. I-am spus-o. Se vede progresul de la primul text (scris în ’91, ’92) apărut în revista Centrului de studii transilvane de la Cluj, cu multe erori tipo și de franceză! Stângaci încă în abordarea problematicii românești (se simte că încă tatonează) și textul al doilea, apărut recent, unde punerea în pagină a problemei e sigură și autorul se mișcă familiar, degajat între date, epoci, nume, surse. I-o spun. Se creează (s-a creat) din primul moment între noi o complicitate, un soi măcar de, în idei, relativ la situația din România ș.a. Râdem foarte des și cu sinceritate, amândoi în acord, spontan. Pe la 11 seara am plecat de la el, m-a condus până în Place Flagey, de unde iau autobuzul 71 până în Place Bruckere trecând pe lângă Palais Royal ș.a. (Am ajuns la Verviers, niciun ceas de drum până la Köln). Ieri nu i-am sunat pe ai mei și pe la patru dimineața m-a trezit telefonul, era C. speriată să nu fi pățit ceva. În concluzie: călătoria m-a mai scos din inerție, recâștigat cheful de scris, deși în scopul ei adevărat a fost ratată. Întrebări. Când? Când o să vin la Köln pentru? Când o să revin la Bruxelles pentru? Sau la Bruges sau la Strasbourg? Sau la Paris? Ce scrisori mă așteaptă? (dacă mă așteaptă). Ce vești? Au sosit, zice C., cărțile și mașina de scris, va trebui să mă apuc de transcris Jurnalul pe ’80-’83. Oarecare apetit, acum, pentru asta. O. n-a citit Jurnalul, pe care i-l dăduse Liviu, dar îmi cere pe el o dedicație, i-o scriu pe românește. Încă n-am putut testa nicio reacție a unui cititor străin (dar care ne cunoaște sau care se preocupă de realitățile românești!). – Intrat în Germania. Se vede după case, albe – nu roșii și afumate ca în Belgia – că sunt acasă, am ajuns acasă, ce ciudat sună acest cuvânt, totuși adevărat!

Yves Navarre despre a scrie, a observa, a ține un jurnal.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.