În continuarea unui eseu dedicat lui Ion Vinea nu foarte de mult, Sanda Cordoș revine cu un eseu critic mult amplificat și de o certă aprofundare a lecturii, recent finalizat: Ion Vinea. Un scriitor între lumi și istorii (Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2017). Unghiul de interpretare e altul, în esență, decât în celelalte două monografii semnificative, datorate în 1972 Elenei Zaharia-Filipaș, excelenta realizatoare a ediției critice Ion Vinea, și profesorului timișorean Simion Mioc. Se sugerează încă în subtitlul cărții deplasarea importantă de accent de pe lectura operei pe evocarea biografiei scriitorului cu multiple fațete și foarte implicat în viața literară și atent la viața politică a epocii sale, la nume de referință în presa interbelică mai ales, despre care se știa destul de puțin până acum. Mai exact, avem de-a face cu o dublă lectură, prin care biografia scriitorului este citită prin operă și invers, într-o revelatoare mișcare de du-te-vino. În alte cercetări, accentul fusese pus cu precădere pe ipostaza sa de militant avangardist, privilegiindu-i-se etapa în care Vinea a condus, cu Marcel Iancu, revista și gruparea Contimporanul (1922-1932), cu explicabila aplecare asupra scrisului său poetic, și a autorului de programe novatoare și de proză experimentală, scrisul ziaristului de mare talent și prestigiu fiind lăsat oarecum în penumbră. Așa se face că o parte esențială și adânc definitorie a operei lui Vinea cum este cea a efervescentului jurnalist angajat, în esență, de partea stângii intelectuale democratice, susținător, chiar, al revoluției bolșevice înainte de descoperirea, la timp, a minciunii propagandistice a Sovietelor, a rămas superficial cercetată, dat fiind și sabotajul ideologic comunist cu cenzurile sale, și persecuțiile la care scriitorul a fost supus după 1945, pentru a se salva cât de cât, către sfârșitul vieții, obligat la colaborări conformiste, de articlier la publicația propagandistică a regimului comunist, Glasul patriei, ”pedeapsă de a recăpăta dreptul la semnătură”, cum scrie expresiv autoarea cărții. Până atunci, Sanda Cordoș urmărește aplicat-analitic traseul accidentat al ziaristului în ”timpul totalitarismelor”, care nu ezitase să exprime ferme atitudini democratice, însă și să rămână spectatorul vieții simple, „minore” din jur, pentru a ajunge la un moment dat adversarul curajos-demitizant al regimului dictatorial sovietic, fapt care l-a adus în situația de a fi, spre sfârșitul vieții, hărțuit și, la un moment dat, „ținut cu capul în pământ, în arestul Miliției Capitalei”…
O ”reconstituire istorică și ideatică” foarte atentă a acestor etape ale biografiei scriitorului care ”a traversat marile convulsii și tragedii ale istoriei secolului XX, războaiele și dictaturile”, propune reactualizarea unui portret cu mult mai complex decât cel conturat în cercetările mai vechi. Pătrundem, prin aceste pagini de empatică evocare, în ambianța familială giurgiuveană, apoi în cea culturală din Capitală, e evocată prietenia, poate decisivă, cu tânărul moldav nonconformist Tristan Tzara, regăsit mai târziu la Paris, ”în inima Montparnasului”, în atelierul lui Brâncuși, cu revelatoarele relații avute cu un Scott Fitzgerald și italianul Aldo Palazzeschi… Dar mai ales „documentarul” legăturilor de generoasă prietenie cu familia marii pianiste Clara Haskil, în țară și în Franța… Aflăm, de asemenea, lucruri mai puțin cunoscute din viața sentimentală, de boem mereu amorezat a tânărului ziarist frecventator de cafenele și medii mondene, remeorate cu har în romanul neterminat Venin de mai, cu răsfrângeri grăitoare în celalată operă romanescă, majoră, Lunatecii... „Reportajul sentimental” al vieții lui Ion Vinea – e un titlu de capitol, sub care stau secvențe biografice definitorii, printre care căsătoriile cu poeta care va semna, în Contimporanul cu pseudonimul Tana Quil, cu marea actriță Dida Solomon, apoi cu prozatoarele Nelly Cutava și Henriette Yvonne Stahl, aceasta din urmă devenind consoarta lui Petru Dumitriu, junele de superior talent dedat avantajelor ideologic-conformiste, apoi „fugit” în Occidentul putred… În toate aceste pagini, biograficul e pus în ecuație intimă cu universul scrisului, portretul foarte viu al scriitorului se răsfrânge cu o forță particulară în universul ficțional, încât întreprinderea ”documentară” nu alunecă niciun moment spre factologia seacă, pozitivistă. Rezultă imaginea unei personalități de mare complexitate, cu contradicții explicabile contextual, ce nu anulează linia majoră, firul roșu, cum se spune, al unei conduite etice exigente pe întreg parcursul existențial și creator. Căci „revoluțiile” și „lumile” prin care a trecut Ion Vinea n-au fost deloc ușor de străbătut și de trăit, dar aceste experiențe succesive și conjugate au fost asumate, spre onoarea autorului, mereu cu conștiința interogativă a intelectualului care poate greși, desigur, dar se poate și corecta, căci atenția lui la lumea în care trăiește rămâne vie și scormonitoare. Ion Vinea apare, pe acest itinerariu, și ca o expresivă, să zic așa, victimă a regimului comunist persecutor și umilitor fără nuanțe în ultimii ani de viață ai scriitorului. Dincolo de toate acestea, impune statura omului rafinat, de mare cultură, deschis spre nou însă echilibrat în opțiunile sale, cu ezitări și timidități, cu amânări ale publicării operei literare ce pot trăda deopotrivă ambiții „perfecționiste”, însă – poate mai degrabă – acest scepticism nativ, de psihologie crepusculară. Surprinzătoare la prima vedere, justificate însă, în fond, de o sensibilitate mai curând sceptică, declinant-melancolică – observație valabilă și pe plan estetic.
Trecând la lectura critică a operei propriu-zis literare a lui Ion Vinea, căreia îi consacră aproximativ o treime din carte, Sanda Cordoș nu uită totuși să facă legătura cu reperele necesare cât mai exactei situări contextuale. Etapa primă, ilustrată de nuvelistul Vinea (Descântece și Flori de lampă, Paradisul suspinelor) nu-i oferă, ce-i drept, obiecte foarte consistente de analiză. Experiența de tentă avangardistă, din cutare povestire, se dovedește a fi cvasisingulară, interesul pentru psihologii e evident, contrazicând respingerile doctrinare, iar calificarea drept „proză sumbră a nevrozelor”, cu accent pe „problematica obsesivă a sexualității” e perfect adecvată universului narativ, cu sublinierea, totodată, a interesului pentru „investigațiile formale” ale unui prozator care își elaborează textele cu o admirabilă dexteritate stilistică. Mai generoasă ca promisiuni de interpretare e, în schimb, producția romanescă a scriitorului, cu aducerea în prim-plan a romanului Lunatecii, propus unei decise reconsiderări ca „un mare roman de redescoperit”. Interferențele cu biografia agitată a scriitorului sunt și aici foarte semnificative, explicând elaborarea lentă, pe un traseu extrem de accidentat, a operei. Citit, în esență, ca „roman al ratării” și chiar al unei „generații pierdute”, cu apropieri sugestive de universul americanului Scott Fitzgerald, Lunatecii este analizat cu subtilitate, în comparație cu prozele de început, evidențiindu-se acum interesul altădată negat pentru succesiunea de stil „foileton” a narațiunii, cu note de senzațional și o desfășurare amplă a tipologiei, și reușite de desen comportamental și de analiză psihologică evidențiate constant de interpretă, negate în alte lecturi. Nuanțe importante aduce eseista și în conturarea portretului lui Lucu Silion, protagonistul romanului, scos din prea stricta subordonare a dandy-ului mateicaragialean, admițând mai degrabă un soi de gust estetizant, de boem intelectual, cu un bagaj cultural evident, însă fără resurse materiale solide, deloc artistocrat, profund marcat însă de obsesia, generală în operă, a eșecului, ratării („prinț al rataților”, „domnul Nimeni” etc.), aproape de psihologia „omului de prisos” din literatura rusă, în simbioză cu cea a „cuceritorului”, a unui soi de Don Juan balcanic ca și sabotat de o oboseală originară. Deși se distanțează de interpretarea restrictivă a romanului ca proză poetică, Sanda Cordoș nu poate trece totuși peste calitatea stilistică a textului, asigurată de o anume încărcătură metaforică, cu trimiteri elocvente pentru gusturile generației sale sensibile îndeosebi la literatura franceză. Vinea uzează de stilul marcat livresc, evocator de atmosferă, cu precădere crepusculară, dezabuzat-rafinată, de simbolism târziu, care este și a liricii sale. Ceva din portretul scriitorului însuși trece în cel al personajului central, și multe date ale ficțiunii pot fi, de altfel, verificate în biografia reală a omului. La etajul tipologiei, remarcabil diversificate, dar și al stilului, s-ar fi putut face, desigur, asocieri grăitoare, bunăoară cu scrisul sarcastic-grotesc arghezian (în desenarea galeriei de personaje din mediul presei și al boemei bucureștene, bine cunoscut de Vinea), asociat cu poeticitatea cea mai înaltă – îndeosebi în momentele de reverie solar-melancolică, de lirică recompunere a unor interioare retro, a unor peisaje sub lumini declinante, dar și cu tipologia, să spunem, tinerei de ținută sportivă, la modă în perioada intrebelică – băiețoaica lui Victor Marguerite, regăsibilă și în Cartea nunții a lui G. Călinescu, sau cu micile aventuri ale unor personaje din proza lui Gib Mihăescu…
Substanțial ca intrpretare e și capitolul dedicat Poeziei lui Ion Vinea, deși nu foarte întins. Observațiile esențiale se fac totuși, căutându-se, de pildă, motivația exageratei amânări a publicării poemelor, pusă pe seama unei conștiințe estetice foarte exigente și – poate mai convingător – în sarcina acelei conștiințe sceptice, crepusculare, acel permanent „sentiment dizolvant al zădărniciei”. La întrebarea dacă Ion Vinea a fost sau nu un poet avangardist, răspunsul îmi pare echilibrat: el s-a dat mai de mult, de către Șerban Cioculescu, care vorbea despre un „avangardist moderat”, formulă pe care am preluat-o și eu, iar noua lectură o confirmă, cu sublinieri în plus, reamintind reacțiile în fond sceptice ale poetului încă de pe vremea primelor atașamente avangardiste. Are dreptate eseista să vorbească în primul rând despre spiritul înnoitor [care] nu este de găsit în înnoirea tematică și nici în citadinismul practicat cu orice preț”, ci la nivelul „deconvenționalizării viziunii… și expresiei”. Poezia sa, evitând orice tentație emfatică, este mai curând una „a interiorității și fragilității umane, a tranzitivului și fugitivului”, cu un aliaj între melancolie și ironie, ilustrat prin evidențierea câtorva motive recurente. Criză de identitate, din nou, sentiment al zădărniciei și al neantului, rămas ca o cicatrice încă din copilărie (moartea pretimpurie a fratelui) și agravat pe parcursul unor experiențe de „răsfățat vitregit”, cu expresia preluată de la Paul Georgescu.
Prin cartea sa, excelent scrisă, cumpănit evocatoare între documentul biografic și ficțiunea poetică, Sanda Cordoș readuce în actualitate, printr-o lectură fertil-empatică, figura unui scriitor de primă linie oarecum marginalizat astăzi, care – se argumentează încă o dată, și foarte convingător – rămâne o valoare certă a scrisului românesc din prima jumătate a secolului XX.