Într-un bazar sentimental

Într-un bazar sentimental

Publicându-şi cel mai nou volum de versuri sub titlul Cod numeric personal (Ed. Cartea Românească, 2017), Lucian Vasiliu ţine să să-şi afirme o identitate foarte precisă echivalentă cumva, cu ceea ce – uzând de un cu totul alt limbaj – Geo Bogza voia să sugereze punându-şi pe o primă pagină „amprentele digitale ale autorului”. Ale lui Lucian Vasiliu nu vor să fie, însă, deloc semne ale sfidării convenţionalului de către „planul primar” al trăirilor elementare, programatic şocante, agresive, mereu „corosive”, ci sunt colorate de cerneluri mult stratificate, poartă urmele de praf rămase de la răsfoirea cărţilor iubite, ale graderobelor şi depozitelor de obiecte mai vechi şi mai noi, iar zisa identitate se conturează limpede în contextul „optzecist” prin jocul foarte liber cu alte profiluri lirice. Aici, poetul de la Iaşi se individualizează pregnant ca, poate, cel mai „livresc” dintre confraţii de generaţie. Ştiu pe proprie piele cât de suspicios poate fi privită o asemenea situare, „cărturarii” fiind bănuiţi de o incapacitate sau, oricum, de o mai slabă comunicare cu viaţa imediată, crezută de către unii drept singura autentică; iar în vremile noastre, când timpul consumat pentru „cetitul cărţilor” şi vizitarea Muzeului se reduce drastic în profitul trăirii printre concretele aspre, sau, la celălalt capăt, la efemerul eteric al mesajelor de calculator notate cât mai direct, mai puţin mediat metaforic/ simbolic, această atitudine pare şi mai evidentă. Noroc că ne-am „post-modernizat” şi acceptăm totuşi, în principiu şi cu o oarecare dezinvoltură, referinţele culturale – de predilecţie, totuşi, ale culturii de masă, ale divertismentului şi „spectacolului” –, câte au mai rămas în memoria poeţilor, şi că experienţele „textualiste” nu mai pot fi uitate nici ele, în epoca imaginarului generalizat.

În orice caz, Lucian Vasiliu e, îmi pare că face parte dintre puţinii poeţi care ştiu să se bucure de memoria culturală resuscitată, nu pare a avea deloc „anxietatea influenţei”, se apropie de faptul de cultură, de Bibilotecă, cu o prospeţime mereu încurajată de lectură şi de privirea atentă a imaginilor lumii trecute pe pânză sau în pietre. Meseria de muzeograf cu experienţă şi, mai nou, de editor, favorizează acest tip aparte de sensibilitate, un fel de afecţiune faţă de obiectele „achiziţionate cu diferite ocazii”, de fapt faţă de numele lor, aranjate în pagină cu plăcerea degustătorului de sonuri retro, în care s-au sedimentat straturi de timp şi care trezesc o specială stare emotivă, precum o „colecţie de chipiuri” etalată cu dezinvolură, cu salturi bruşte de la o epocă la alta, de la un scriitor sau o carte la alta.

Compoziţia poemelor de acum e una de mozaic şi de „bazar”, de „talcioc”, cum o numeşte poetul însuşi, cu învecinări neaşteptate, relativ aleatorii, la nume, locuri, obiecte din epoci şi spaţii diferite, care suferă un proces de „sincronizare”, de punere în rezonanţă şi de aducere la un numitor comun de către subiectul ce le armonizează ecourile, dându-le o culoare afectivă echivalabilă cu a colecţionarului de obiecte şi cărţi rare, care-şi contemplă cu delicii mereu reînnoite vitrinele şi rafturile. Lucian Vasiliu face familiară lumea aceasta de obiecte, texte, întâmplări remememorate cu un soi de duioşie a actului de recuperare, uşor ironică şi autoironică doar pentru a se asigura contra excesului de emoţie şi a evita posibilele accente retorice. Poetul nostru e, în fond, un sentimental sfios şi tandru, apropiat de familia de spirite a unor Petre Stoica, Emil Brumaru, Leonid Dimov, mare iubitor, acesta, de cristale sonore, sau Romulus Vulpescu, adică din suita de poeţi-filologi, practicând „arheologia blândă” de care vorbea cel dintâi. Versuri şi secvenţe mai ample de poem pot fi alcătuite din simple, dar cu rost învecinate vocabule, de pildă din „dicţionarul româno-turc la care lucrez încă de la căderea Constantinopolului”, strânse acolo doar din plăcerea de a le reînvia în litera tipărită. Altele mizează pe efectul de vechime, ca agent de insolitare a discursului care se mişcă rapid în zigzag de la semnele trecutului îndepărtat la viaţa cotidiană, contemporană – „masca hirsută de viking” stă alături de „citatele favorite din Tao te King”, „mesajuil diligenţei la amiază” lângă „mirosul gazelor de şist”, „taximetriştii vorbesc persana, ebraica, hitita”, în „subterana parohială” a unui prieten bistriţean se întâlnesc „corăbioare cu smirnă/ şunci neîntinate/ precum/ stalagmite, stalactite,/ fuioare de ceapă, brâuri de usturoi/ coroniţe de leuştean,/ palmipseste,/ pergamente,/ incunabule vegetale”, ba chiar, „Într-un ungher,/ l-am aflat pe însuşi poetul François Villon [care]/ scria discret,/ poeme pe internet”…

Exemplele de acest fel mişună în toată cartea, poetul manevrează cu o remarcabilă dexteritate toate aceste registre de vocabular, asociind naturalul cu scripturalul, visează şi vizează „o uriaşă clepsidră de cuvinte”, pune să defileze, cu trimitere la militărosul Putin, „în loc de tancuri, cărţi”, poate asemăna florile de soc cu „infanteristele Armatei a 14-a cantonate în Transnistria”, e cititor şi de Coran şi de Cioran, se declară convocat de „boemul înger păzitor” la „Sinedriul Poetic”, marele grec (Homer) poartă pe umăr „un fel de corb/ adagarallanpoesc”, „Pe aeroportul Mihail Kogălniceanu/ ca într-o clepsidră, yang şi yin/ mulţime de familii transilvane descinde/ Pentru vacanţă la Pontul Euxin” ş.a.m.d. Un procedeu consacrat de tradiţia modernistă „demitizantă” e reactivat aici cu un plus de conştientizare a convenţiei literare, cu înmulţirea gesturilor ce coboară sacrul în cotidian, ori asimilarea extins-ludică a „realului” cu „literalul”. Poetul nu ezită să-şi recunoască ipostaza de artizan verbal, manevrează la vedere imagini şi formule consacrate, vorbeşte cu detaşare, de exemplu, despre „vetustele sandale arhetipale” ale lui Socrate, îşi aduce aminte undeva de „atelierul nostru de înfiat litere” şi de un altul, „ atelierul de potcovit inorogi”, subliniind caracterul de artefact al scrisului poetic şi justificând indirect dreptul la libertatea de manevră a materiei verbale, ca orice meşteşugar. Drept care momentele în care se joacă pur şi simplu cu literele şi sunetele nu sunt deloc rare, oscilând între nota de exerciţiu gratuit şi sugestia ceva mai gravă. Între asemenea repere, subiectul liric conturat în ipostaze degajat-jucăuşe, abandonându-se în voia reveriei, fantezist cât cuprinde, se poate pune sub tutela îngerului său „blond, rebel şi pauper/ [care] înota, ludic, în divina, vetusta călimară/ pecenego-cumano-avară”. În general, „vederea” deschisă spre câte un element de peisaj, un decor, un interior, e acompaniată de echivalentul livresc, ca o translaţie a lui în oglindă, cu amplificări şi ramificaţii asociative ce amestecă epocile, religiile, muzicile, mitologiile într-o viziune osmotică, plurală, poilifonică: „ – Deasupra noastră cer de stele/ ca într-o pagină de manuscris, eminesciană./ Văzduh cu pictograme şi rune,/ în alfabet hitit, ebraic, etrusc,/ bibiloteci în templul lui Soare-Apune// De pe pământ răsunau coruri antice/ ortodoxe litanii/ oratorii cu schije în sânge/ cantate ale deţinuţilor din Dachau/ arii/ madriigale/ libaţii ale amazoanelor”… Şi exemple s-ar putea da mai multe. Frecvente sunt amplasamentele, ca să zic aşa, ale poemelor în rame de peisaj ori eveniment cunoscut, cotidian, în compuneri cvasireportericeşti, foarte libere ca stuctură, cu amintitele salturi sprintene de la un reper la altul, de fapt imediat şi comun ori împrumutat cărţilor de prestigiu. Reminiscenţe din diversele călătorii şi „turniruri” poetice, de drumuri prin toate provinciile ţării şi răsfrângerile lor literare şi, în genere, simbolice, sunt adunate în textele cărţii, periclitate într-o anumită măsură de dispersie şi de slăbirea liantului în stare să închege într-o viziune mai strictă faptul trăit, imaginat, evocat. La câteva pagini, îngerul însoţitor al poetului e cam prea „boem” şi „jocul” lui riscă să capete un aer de frivolitate fantezist-asociativă un pic prea slobodă, dezechilibrând rapotul dintre „ocazional” şi simbolic. (Un exemplu poate fi poemul destul de diluat din finalul cărţii, „Vis cu junimistul Ion Creangă. La CENTENAR”, dar mai sunt şi altele, nu multe, în această situaţie. Precumpănesc însă poeziile conduse de o regie textuală atentă şi rafinată, ce asigură mesajului o notă de gravitate niciodată sumbră, mai curând – cum spuneam şi mai sus – păstrată în regimul tandreţii, al unei familiarităţi senine, din când în când vag melancolice, cu „bazarul” şi „talciocul” plin de obiecte evocatoare. O notă de „cavalerism”, tot boem, cum a mai fost al câtorva ieşeni, unii numiţi în texte, precum Mihai Ursachi, Cezar Ivănescu sau Dan Laurenţiu, dedaţi gesticulaţiei quijoteşti, bravadei simpatice, şi care atrage imediat adeziunea la un tip de sensibilitate de sursă (neo)romantică, fie şi cenzurată de o luciditate blândă, ce-i dezvăluie neagresiv, îngăduitor, gradul de convenţionalitate, de teatralitate cumva adolescentină şi proaspătă, este şi a acestei poezii a lui Lucian Vasiliu. Un poet care se menţine frumos, în rândul din faţă şi cu un profil distinct, al generaţiei sale.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.