Ruxandra Cesereanu: Dragă Mircea, cum ai rezistat în anul acesta pandemic care s-a împlinit, cum ai depășit spaimele, nevrozele, cum te-ai apărat de demonii neliniștii, cum ai supraviețuit? Ai scris? N-ai scris? Ai fost blocat? Te-ai deblocat? Te-ai redescoperit altfel, te-ai resetat? Te întreabă ceea ce te întreabă cineva care a trecut prin procesul de otrăvire al organismului, care și-a purtat bătălia individuală și a izbândit împotriva virusului (cu ajutorul medicilor și al prietenilor).
Mircea Cărtărescu: Ca și pentru foarte mulți alții, dragă Ruxandra, pandemia de anul trecut, și care încă bântuie, a fost pentru mine o adevărată pandemonie. Nici vorbă să o fi luat doar drept o boală, doar drept niște măsuri restrictive, doar drept o chestiune socială și medicală. Am luat-o foarte personal. A fost o luptă corp la corp. M-a constrâns să-mi identific aproape chirurgical limitele, să-mi înțeleg aproape talmudic încurcatul ghem al problemelor mele. Și eu, și lumea ne-am schimbat în acest an mai mult decât în toți anii precedenți. A trebuit să ne reacomodăm, să ne readaptăm unul la altul. O clipă am crezut că am pierdut lupta și că totul s-a sfârșit. Clipa asta a durat de fapt aproape jumătate de an, mai-noiembrie 2020, cea mai grea epocă a vieții mele. Abia din ianuarie am simțit că pot trece pragul și că încă am un viitor.
Cum am fost în tot acest timp într-o relație contorsionată cu mine însumi, mi-am exportat relația asta, fără să-mi dau seama, și față de alții, primejduindu-mi prieteniile și îndepărtându-mi și pe puținii care încă țineau la mine. Le mulțumesc celor care m-au înțeles și care acum, încetul cu încetul, reînnoiesc legăturile cu mine, grav deteriorate anul trecut.
Scrisul a fost ultimul meu gând, căci a trebuit să fac efortul vieții mele ca să supraviețuiesc biologic, emoțional, bazal. Abia din ianuarie scriu din nou, o dată cu reîntoarcerea speranțelor ce păreau deplin scufundate. Pandemia a produs pentru mine doar o singură carte, „un ciorchin de negi”, cum scria Arghezi, câteva poezii aflate sub numele „nu striga niciodată ajutor”. A fost sacul de cânepă și cenușă în care m-am îmbrăcat în acele vremuri de penitență.
- RC.: Cât de validă a fost cochilia în care ai trăit protejat? A devenit cochilia ceva mai mult decât un refugiu? A devenit (poate) o marcă antropologică? Cât de mult te-a ajutat (sau dimpotrivă, te-a obosit) internetul în acest răstimp al maladiei? Cum și cât ai comunicat, cum ai interferat cu ceilalți altfel decât prin platforme electronice?
- MC.: Printre multe prostii pe care le-am făcut în toată această epocă, între care ezitarea de-a merge la spital pentru evidenta infectare cu Covid suferită în mai (am stat izolat doar, în camera mea, două săptămâni) sau refuzul de a-mi trata depresia endogenă, provocată de boală, care-a urmat – fiindcă am respins întotdeauna, cu încăpățânare, orice tratament pentru afecțiuni psihice, bazându-mă pe puterea mea de a-mi domina demonii -, am mai făcut și greșeala să renunț la Facebook pentru două lungi luni de vară. Și asta m-a adus în pragul disperării.
Facebook are toate păcatele și, în mod normal, o detest visceral, cât se poate de mult. N-am știut niciodată câtă ticăloșie e-n lume până n-am intrat în malaxorul ăsta. Dar e și ultimul firișor care mă leagă de foarte mulți oameni. Obsedat de scrisul meu, am dus o viață însingurată. Nu sunt nici atât de interesant ca om ca să roiască prietenii în jurul meu, și, la drept vorbind, nici nu-mi doresc asta. Totuși, am nevoie de oameni, de noutăți, de o relație emoțională, fie și prin intermediul ecranelor și paginilor de socializare.
Când mă revolt contra rețelelor și-mi închid taraba, câteva zile sunt foarte relaxat, chiar fericit. Apoi, încetul cu încetul, încep să mă sufoc. Mintea mea gâfâie după umanitate, chiar și după ticăloșii și trolii despre care vorbeam. După o săptămână înnebunesc, mă-nvârt prin casă, nu mai știu ce să fac cu timpul meu. Scrisul și cititul îmi devin nesuferite. Cum niciodată nu-mi scrie nimeni pe mail și nu mă caută nimeni la telefon, de parcă nici n-aș fi (asta mi s-a-ntâmplat toată viața), dacă nici pe Facebook nu mă mai găsesc încep să dezvolt un fel de delir de persecuție. În tristul și atât de adevăratul lui cântec „Nimeni nu te iubește când ești la pământ”, John Lennon spune ceva de felul: merg la baie, mă uit în oglindă și nu văd pe nimeni acolo. Este ce simt când mă privez singur de oglinda, chiar și strâmbă, a Facebook-ului.
Iar două luni de deplină singurătate, în vara lui 2020, pe când pandemia afară și pandemonia înăuntrul meu făceau ravagii, au fost prea mult pentru biata mea minte. Am intrat în obișnuita mea paranoia: nimeni nu mă iubește, nimeni nu mă respectă, m-au uitat toți, sunt tras pe linie moartă. Am avut și gânduri auto-destructive, cu cât mai serioase, cu atât mai înspăimântătoare. Faptul că am expectorat versurile despre care spuneam, oricum ar fi ele, și, firește, că am avut familia lângă mine, ca-ntotdeauna, plus doi sau trei prieteni dragi, mi-au ținut, totuși, măcar din când în când, capul la suprafață. Nu am cedat, și știu acum mai bine câte pot duce: „Să nu-i dea Dumnezeu omului atât cât poate el duce”, suna proverbul pe care mi-l spunea de multe ori mama. L-am înțeles acum pentru prima dată.
- RC.:Dacă ar fi să îți gestionezi narativ viața, între cărțile tale Nostalgia și Melancolia (sau între Andrei Tarkovski și Lars von Trier, doi regizori de marcă și de finețe în filmele lor Nostalgia – 1983 și Melancolia – 2011), care este povestea de legătură și de esență dintre aceste două volume? Ești un nostalgic-melancolic? Cât de acut te macină ideea de timp?
- MC.: Nostalgia e o carte a mea de tinerețe, scrisă în 1984 și 1985, înainte să împlinesc 30 de ani. Chiar de la apariție, a fost primită extrem de bine. Nu se formase încă acel cocon de invidie și resentimente în jurul meu, ce a deformat atât de tare receptarea celorlalte cărți ale mele și imaginea mea, în general. Unii cred și azi că e cea mai bună carte a mea. Unii spun că a produs un curent în proza românească. Oricum, e cartea mea cu cele mai multe ediții (peste zece) și cele mai multe traduceri în străinătate. Ca și Levantul, n-a fost niciodată uitată și s-a vândut constant timp de 30 de ani. Prețuiesc și acum, dintre povestirile de acolo, „REM”, ca pe una dintre cele mai bune povestiri scrise de mine vreodată și, în general, prețuiesc ingenuitatea și aerul de magie inimitabile ale acestei cărți, altfel departe de-a fi la fel de bine scrisă ca Orbitor sau ca Solenoid.
În 2018, când am început să scriu povestirile din Melancolia, m-am gândit că vor fi exact 30 de ani (1989-2019) între aparițiile lor, așa încât mi-a devenit limpede că ultima carte ar trebui să fie un omagiu și un reminder peste timp a primei mele cărți, un leitmotiv al scrisului meu de patruzeci de ani încoace. Mi-a devenit clar că titlul va trebui să-l amintească și el pe cel precedent. S-a spus că nostalgia și melancolia sunt noțiuni sinonime, dar după Starobinski (care are un splendid studiu despre ele) cele două cuvinte sunt diametral opuse. N-am fost conștient de potrivirea cu filmele lui Tarkovski și von Trier. De asemenea, tot ca un reminder, cartea trebuia să cuprindă cinci povestiri. În cele din urmă s-a publicat doar cu cele trei ce alcătuiau nucleul cărții. Abia la o ediție viitoare le voi adăuga și pe cele care alcătuiesc preludiul și finalul culegerii. Melancolia nu are rugozitatea Nostalgiei, nici forța ei, e mult mai „feminină” și incomparabil mai pură. N-am scris niciodată, cu excepția unor pagini din Orbitor, mai bine ca în Melancolia și n-am exprimat, cred eu, nicăieri atmosfera metafizică, amintind de Giorgio de Chirico, a imaginarului meu, mai bine ca aici. Cartea nu a fost cine știe ce bine primită, poate pentru că nu are nimic a face cu obișnuita proză de azi, dar sper că va crește în timp.
Până la urmă, sunt două cărți gemene, ca două cupe de clepsidră între care se prefiră nisipul celor 30 de ani.
- RC.: Structurile romanelor tale ample, Orbitor și Solenoid, sunt marcate de o arhitectură fractalică, asimptotică, holarhică și nu numai. Ești pasionat de matematică, fizică, biologie, citești cărți de știință cu o pasiune avidă și speculativă. Vorbește-ne te rog despre fascinația ta pentru științe, despre felul în care ești captivat de căutări și răspunsuri, dincolo de literatură.
- MC.: Am scris literatură pentru că, mintea mea fiind inaptă să înțeleagă ecuații, nu am putut face științe. Dar am văzut întotdeauna literatura ca o formă de cunoaștere. Și cum cunoașterea e un front compact, despărțit doar arbitrar în discipline, contaminarea diverselor curente din fluxul ăsta compact e doar naturală. Mă interesează în realitate mult mai multe lucruri decât literatura. Mă miră foarte tare scriitorii care citesc doar poezie și proză. Eu citesc orice, în cărți și pe internet, fiindcă sunt curios de toate detaliile acestei lumi, cu văzutele și nevăzutele ei. Cunoscând lumea, te cunoști pe tine, pentru că, pipăind orice, îți pipăi de fapt buricele degetelor, privind orice, îți privești de fapt globii oculari, înțelegând orice îți înțelegi creierul. Până la urmă, și în scris, și-n citit, și-n trăirea unor lucruri despre care nu se poate vorbi sau scrie, am încercat mereu să mă cunosc, „să-mi înțeleg”, cum scria Kafka, ”„situația”.
Mă interesează mai mult decât orice, și din ce în ce mai mult, crevasele în cunoaștere, acele fisuri care arată, în orice domeniu, că avem doar o cunoaștere provizorie, ce se va dovedi probabil falsă, a lucrurilor. Aștept mereu o nouă revelație, ca-n vremea lui Newton și-apoi a lui Einstein, ca să fac o metaforă din fizică, și care să arate deodată o altă față, uimitor-orbitoare, a lumii. Cred că suntem în pragul unei astfel de revoluții și sper să trăiesc destul ca să o apuc. Fiindcă „Sunt mai multe lucruri în cer și pe pământ, Horatio, decât le visează filosofia ta…”