INTERVIU ALICE NOTLEY

INTERVIU ALICE NOTLEY

Alex Văsieș: Aș vrea să vorbim, pentru început, despre cartea recent tradusă, Certain Magical Acts[1]despre modul în care ați ajuns să o scrieți și felul în care vă raportați la ea.

 

Alice Notley: Cred că fiecare poem din carte s-a cerut, într-un fel, să fie scris, să îl scriu eu. De obicei nu am acest tip de experiență, de obicei am un plan, ceva asemănător unui proiect, care necesită timp. Dar în acest caz m-am apucat să scriu cartea și mi-am dat seama pe parcurs cum să o scriu. Majoritatea textelor din carte au fost scrise printre alte proiecte și simțeam că trebuie pur și simplu să scriu un anumit poem, că mi-era cerut de niște suflete moarte care pluteau în jurul meu. Deci mi s-a impus să o scriu. Există, totuși, o parte care e un fel de proiect, și anume Voci. Mi-am propus să scriu Voci, care e poemul lung de la mijlocul cărții și care avea o structură diferită la început. Poemele erau intercalate cu un fel de jurnal, un jurnal ficțional, pe care l-am exclus ulterior.

 

A.V.:  Câți ani ați scris la ea?

 

A.N.: Primele poeme le-am scris în 2005, cele din ciclul Texte găsite, cele rostite de un manuscris, iar ultimul este chiar poemul de final al cărții, pe care l-am scris în 2013. De obicei nu simt că niște forțe exterioare îmi cer să scriu ceva, de obicei vine dinăuntrul meu, dar a fost vorba, se pare, de o perioadă de aproape zece ani în care mi-a fost dictat să scriu aceste lucruri, din afară, cumva. Cele două poeme centrale din carte sunt, pentru mine, Orbitor, calul alb din fața mea și Am coborât acolo, pe care le-am scris în 2010, cred. Mersesem să îmi vizitez mama, în Needles, California, pentru că își fracturase șoldul. Avea 88 de ani, iar eu am mers în Needles ca să am grijă de ea și ea și-a revenit. Acest lucru m-a inspirat atât de mult, încât atunci când m-am întors la Paris mă simțeam de parcă mi se spusese că trebuie să scriu o ceremonie de vindecare, care a devenit Orbitor, calul alb din fața mea.

 

A.V.: Cum funcționează acest mecanism al vocilor, al influențelor? Cum se coagulează un astfel de discurs?

 

A.N.: De obicei mă gândesc că o să scriu ceva, așa cum face toată lumea. La început e un lucru cât se poate de comun, ca în Am coborât acolo. Scriam și m-am gândit: ei bine, inventez eu voci, dar apoi mi-am dat seama că nu le inventam, ci că ele îmi spuneau cine erau și cum erau, se și potriveau cu o parte din mine, dar acum, când citesc textul cu voce tare, totul e transformat de faptul că simt că sunt deschisă față de toate vocile din univers, chiar dacă am scris niște versuri care îmi seamănă. Dar uneori se întâmplă să intru într-un fel de transă și să scriu și le cer vocilor să vină spre mine, iar apoi scriu din acea experiență, din acea stare. Dacă intru prea adânc într-o transă, nu pot scrie, deci e complicat, astfel că trebuie să fiu între cele două stări, între cele două locuri.

 

A.V.: Cum vă raportați la tematica tarotului, la elementul șamanic (care v-a fost atribuit cu privire la această carte) și, în general, la toate aspectele magice care ar putea da o cheie de lectură pentru carte?

 

A.N.: Uneori mă interesează în mod direct, alteori nu. Îmi place tarotul, pentru că simbolurile mi se par frumoase și cred că funcționează, doar că funcționează ca simboluri poetice. Nu sunt magie, sunt doar simboluri frumoase cu care poți să faci orice vrei. Despre șamanism am citit, evident, dar eu nu mă consider un șaman, ci o poetă, care, într-adevăr, comunică uneori cu acea lume a spiritelor. Șamanismul e singura definiție pe care o am la îndemână pentru o asemenea experiență, dar, de fapt, sunt o poetă. Poate că poezia bună e la fel ca șamanismul, nu știu cum să vorbesc despre asta. Dar dacă aș vorbi despre șamanism în loc de poezie, aș vorbi despre altceva, nu aș vorbi despre poezie. Există un spirit în interiorul fiecărui lucru, care poate fi accesat conform șamanismului, dar poezia e ca realitatea. Pentru mine înseamnă realitate, ceea ce șamanismul nu reușește să însemne totdeauna. Lumea e poezie, nu proză.

 

A.V.: Mai citiți încă poezie?

 

A.N.: Da, dar nu o mai fac la fel ca înainte. Încă îi urmăresc pe unii, îi urmăresc desigur pe fiii mei (Anselm și Edmund Berrigan – n.m.) și țin pasul cu ce scriu prietenii mei, dar citesc mai degrabă poezie foarte veche. Citesc poezie latină, iar acum câțiva ani am descoperit piesele lui Racine și m-a fascinat poezia din ele. Mi-a plăcut întotdeauna Shakespeare și a fost minunat să îl descopăr pe Racine la o vârsta atât de înaintată. E grozav să ai lucruri care să îți placă, să descoperi lucruri care să te entuziasmeze din nou, pentru că mă temeam că  n-o să mai simt asta niciodată. L-am citit mereu pe John Ashbery, mi-au plăcut foarte mult cărțile lui cele mai recente, mi-au plăcut toate cărțile pe care le-a scris mai spre bătrânețe și mă bucuram când apăreau, le cumpăram și le citeam.

 

A.V.: Ce fel de poetă e Alice Notley? Cărei culturi îi aparține acum?

 

A.N.: Sunt o poetă internațională, aș zice. Nu sunt tocmai o poetă americană. Voi fi întotdeauna o americancă, dar trăiesc deja în afara țării de douăzeci și cinci de ani și nu am niciun loc în cadrul poeziei franceze. Eu scriu pentru toată lumea, scriu pentru oricine vrea să îmi citească poezia, scriu pentru animale și pentru plante și pentru pietre, pentru orice.

 

A.V.: Dacă ar fi să ne raportăm la o tradiție a poeziei americane scrise de femei, pe cine ați considera ca fiindu-vă predecesoare și cine ați spune că vă sunt urmașele?

 

A.N.:  Nu sunt sigură că am cu adevărat predecesoare. Numele care îmi vine în minte și care se apropie cel mai mult de ideea unei predecesoare e cel al lui Emily Dickinson, iar ea era o poetă mult mai concisă decât mine. Dar cred că am multe urmașe, cred că toate femeile care scriu în America îmi sunt urmașe.

 

A.V.: Cum ați început să scrieți poezie?

 

A.N.: La început, când am mers la facultate în New York, am participat la câteva cursuri de proză și am scris povestiri. Nu-mi dădeam seama atunci, dar le scriam mai degrabă în felul în care o face un poet, scriind fiecare cuvânt cu mare greutate și precizie. Apoi am fost admisă în cadrul Programului de Scriere Creativă de la Iowa University. Am fost admisă ca prozator. Dar, după ce am ajuns acolo, am început să cunosc poeți și am avut epifania că poeții sunt oameni care trăiesc. Cumva nu știam asta, nu mă gândisem niciodată la asta, dar am început să scriu poezie, scriam atât poezie cât și proză, iar apoi am rămas pur și simplu la poezie. Au fost două chestii complet noi pentru mine: nu știam cum să scriu proză și nu știam cum să scriu poezie, iar la un moment dat am luat o pauză de șase luni de la întregul Program ca să călătoresc, neștiind dacă aveam să mă mai întorc. Dar m-am întors, și când m-am întors Ted Berrigan era acolo. L-am cunoscut pe Ted și el mi-a povestit de poezia tuturor prietenilor său, mi-a arătat ce însemna poezia americană contemporană și am început să citesc tot și m-am alăturat lor, mi-am dat seama că acela era, într-un fel, drumul meu, că aveam să devin unul din acei poeți. I-am citit pe toți, am fost influențată de toți.

 

A.V.: Dacă ar fi să comparați statutul actual al poeziei și cel din contextul în care v-ați dezvoltat, ce ați spune că s-a schimbat odată cu trecerea anilor?

 

A.N.: Poezia nu mai e electrizantă, la fel ca înainte. Mare parte i se datora figurii lui Allen Ginsberg. Allen a fost o forță incredibilă, specială, o forță internațională și a făcut poezia să fie vie pentru atât de mulți oameni, iar acum nu mai există cineva asemănător. Totul a fost preluat de mediul academic și poezia e plictisitoare în clipa de față, sunt o grămadă de poeți și sunt plictisitori. Nu-mi dau seama cum ne-am putea întoarce la acea electricitate, pentru că lumea e foarte ciudată acum și nimeni nu știe ce o să se întâmple. Nu mai e nimeni care să călătorească peste tot pentru a-și citi textele, rușii făceau și ei asta, aveam sentimentul că trebuie să mergi în locuri și să citești pentru a-i însufleții pe oameni, nu pentru a-i încuraja să facă ceva rău, era despre un mod de a te afla în interiorul acestei realități tangibile și spirituale. Nu știu dacă asta s-ar mai putea întâmpla, pentru că lumea e acum periculoasă.

 

A.V.: Care sunt cinci nume de scriitori pe care i-ați recomanda unui tânăr sau unei tinere care acum începe să scrie?

 

A.N.: Allen (Ginsberg – n.m.) merită citit, Apollinaire merită și el citit din plin, Shakespeare e minunat. Citești piesele lui Shakespeare și găsești totul acolo, orice lucru posibil într-un limbaj incredibil de bogat și toți acei oameni care reacționează la diferite lucruri. Poezia mea păstrează încă o forță narativă și o forță orală, așa că îmi plac scriitorii ca Shakespeare sau Racine. Îmi place ideea de oameni care își vorbesc unul altuia în versuri, în fața tuturor. Ar fi grozav să-l citească și pe Sofocle. Și ar fi bine să o citească pe Emily Dickinson, pentru a vedea că un poem mic și concis e la fel de mare precum Cosmosul.

 

A.V.: Cum v-ați simțit în aceste zile la Cluj?

 

A.N.: A fost minunat. Nu am făcut mare lucru. Am avut niște conversații foarte bune și mi-au plăcut foarte mult oamenii pe care i-am cunoscut aici. E dificil să vorbești despre lucrurile astea, dar toți mi s-au părut deschiși și prietenoși și adevărați.

[1] Câteva numere de magie, trad. Alex Văsieș, Editura Școala Ardeleană, 2017.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.