Incursiuni în imaginarul rus

Incursiuni în imaginarul rus

După un deceniu de la publicarea unei substanţiale cercetări asupra Avangardei ruse (2006), eminenta profesoară ieşeană Livia Cotorcea revine, în parte, la acelaşi subiect în volumul recent publicat le Editura Junimea, sub titlul – cam general – Căutând desăvârşirea. În cel dintâi, autoarea făcuse proba unei foarte bune cunoaşteri a teritoriului avangardist rus, până la acea dată prea puţin cartografiat la noi. O antologie de texte programatice reprezentative pentru ansamblul mişcărilor novatoare în literatură, artele plastice, arhitectură, muzică, cu adaos de reproduceri din marii artişti novatori care au ilustrat fenomenul, cu aplecare specială asupra unor direcţii precum futurismul, akmeismul, imaginismul, expresionismul, mişcarea OBERIU, completau atunci imaginea unei dinamici creatoare de anvergură revoluţionară, umplând un gol resimiţit de multă vreme la noi. De cealaltă parte a Prutului, în Basarabia, poetul Leo Butnaru lucra cu mare spor la traducerea a numeoroase scrieri din acelaşi spaţiu, îmbogăţind repertoriul textelor teoretice şi transpunând masiv opere literare, îndeosebi poetice, adevărate revelaţii pentru cititorul român.

Formula tolstoiană a „căutării desăvârşirii” tutelează acum noile eseuri critice ale doamnei Livia Cotorcea, care-şi lărgeşte mult spaţiul investigat, cuprinzând o tematică ce se desfăşoară de la epoca lui Petru I (cu un excelent studiu al mentalităţii ruse tradiţionale în conflict cu tendinţele de modernizare propuse şi, în parte, realizate de autocratul rus, integrat, acesta, ca figură negativă, de „Antihrist”, pe fundalul obscurantismului „pravoslavnic” tradiţional, care a lăsat urme adânci în imaginarul popular; e un capitol pasionant, şocant în multe privinţe pentru mentalitatea „europeană” a cititorului de azi, care – se poate crede – nu ştie mare lucru despre „Rusia profundă” ori îi reduce imaginea la clişee moştenite şi stereotipii). Aflăm multe lucruri noi sau revizuite despre Puşkin şi mentorul său filosof Ceaadaev, despre contradicţiile complexei personalităţi a unui Tolstoi în care se dispută tensiunile omului pasional şi foarte „terestru” cu aspiraţiile şi credinţele idealistului din anii bătrâneţii (reconstituirea ultimelor momente din viaţa marelui scriitor e cu totul remarcabilă), iar incursiunile în opera lui Dostoievski – distribuite între momente exemplare ale biografiei şi temele şi tehnicile narative ale scriitorului – sunt ale unui cercetător pasionat, ce pare a nu avea secrete în materie de lectură a universului acestui alt uriaş al literelor ruseşti. (Lecturile, exemplare şi ele pentru spaţiul critic românesc, ale lui Ion Ianoşi, amintite în context, cunosc, astfel, prelungiri fructuoase).

Livia Cotorcea rămâne fidelă, cu substanţial profit pentru lectorul său, şi universului avangardist frecvnatat mai devreme, propunând studii despre mari novatori precum Velemir Hlebinkov, Osip Mandelştam, creatori ale căror destine dramatice sunt resuscitate într-o expresivă simbioză, în contextul opresiunii fără egal a stalinismului dogmatic criminal. Citind aceste pagini, eşti invitat să reflectezi nu doar asupra aportului novator al unor poeţi ca aceştia (sunt readuşi în scenă, în legătură cu ei, şi nume ca Ana Ahmatova, Boris Pasternak, Maiakovski…), ci şi asupra biografiilor lor exemplare pentru curajul şi spiritul de sacrificiu al unor intelectuali de înaltă demnitate morală, care s-au opus eroic dictaturii comuniste, într-o epocă dintre cele mai sumbre ale istoriei umanităţii. Cercetătoarea reuşeşte şi la aceste capitole să realizeze un echilibru notabil între valorificarea documentului biografic adesea spectaculos, mereu tulburător prin dramatismul său, şi actul lecturii critice a operei, cu analize aplicate şi fine asupra unor texte puse prea puţin până acum sub lentila hermeneutică. Empatia cu operele şi autorii lor se simte mereu, subiectele şi subiecţii lecturii sunt, de altfel, „fierbinţi” şi cer ca şi obligatorie participarea pasionată a evocatorului de vieţi şi de scrisuri. (Un exemplu impunător este, între altele, cel al soţiei lui Mandelştam, Nadejda, care e şi ea o remarcabilă scriitoare, ca autoare de memorii privind realităţile Gulagului sovietic, trăite în modul cel mai direct, transformată într-un depozitar viu al operei poetului interzis de regimul stalinist, pe care a angajat s-o salveze de la distrugere prin memorizare, ca în utopia negativă cunoscută a lui Ray Bradbury). Această simpatie productivă se simte mai peste tot şi e evidentă mai ales în evocarea mediului avangardist ucrainean, cu prezenţe majore în aria avangardistă, precum Krucionîh, Kazimir Malevici, Arhipenko, Burliuk ş. a. Că istoricul literar e deplin familiarizat cu acest spaţiu cultural o dovedesc şi eseurile dedicate relaţiilor, nu puţin surprinzătoare, dintre avangardiştii ucraineni şi compatriotul lor, Gogol, ce pot da o idee mai larg semnificativă despre felul cum mişcări dintre cele mai iconoclaste ajung să asimileze şi integreze valori ale unei tradiţii literare „clasice”. (Raporturi similare sunt puse în evidenţă şi cu privire la lectura de către avangardişti a operei lui Dostoievski – vezi eseul „Dostoievski în memoria culturală a avangardei”). În acelaşi sens, sunt elocvente glosele despre formula lui Hlebnikov „Revoluţia ca întoarcere”, cu sprijin în eseistica poetului şi cu argumente în analizele de text întreprinse în premieră la noi, din opera sa poetică, dar şi cu sugestii ce trebuie reţinute, referitoare la raporturile dintre avangardă şi postmodernism, cu analize şi exemplificări din opera lui Alexei Krucionîh, în care Gogol cu lumea lui „pe dos”, carnavalescă, devine termen esenţial de referinţă pentru evoluţia spre „timpurile apocaliptice” ale epocii noastre. Tot către spaţiul „Malorusiei” e orientat studiul „Avangarda şi spiritualitatea ucraineană în pictura şi sculptura din primele decenii ale secolului XX”. Preţioase sunt, pentru cititorul de la noi, şi consideraţiile despre „sincretismul artelor în avangardă”, cu secvenţe dedicate arhitecturii avangardiste ruse de la începutul secolului trecut. Toate aceste lecturi completează substanţial deopotrivă informaţiile documentare despre mişcarea novatoare rusă aflată în comunicare cu o tradiţie negată la supraţafaţă, metabolizată în fond, dar intrată înt-o paradoxală contradicţie cu Revoluţia socială în curs, ale cărei obiective proclamate sonor au ajuns să fie deturnate, desfigurate şi falsificate de necruţătoarea dictatură bolşevică, cu victime umane şi culturale care au sporit şirul de persecuţii directe ori simbolice din înunecata tradiţie ţaristă a Rusiei.

Un supliment important de interpretare critică aduce în cuprinsul acestei cărţi şi secvenţa intitulată „Amurgul utopiei roşii”, în care e reluat în chip mai aplicat subiectul Osip Mandelştam, cu prezentarea biografiei frământate a scriitorului şi a soţiei sale şi, prin asociere, cu viaţa şi scrisul altei mari figuri a poeziei ruse, Anna Ahmatova, din care e ales spre interpretare al său „Poem fără erou”, compus şi restructurat vreme de două decenii, din anii ’40 până la forma definitivă, din 1964. Despre poezia disidentului Iosif Brodski şi mai ales despre teatrul său, apoi despre un poet ceva mai tânăr, Efim Berşin (născut în 1951) şi poezia sa apreciată pentru „verbul profetic şi iniţiatic” şi simplitatea expresiei ce pare a ocoli experienţele avangardiste de dinaintea lui, eseista scrie cu aceeaşi putere de convingere. Remarcabile sunt şi paginile consacrate „martorului incomod al secolului XX”, Alexandr Soljeniţîn, la care e urmărită, cu o evidentă consecveţă a perspectivei de lectură din întreaga carte, legătura organică dintre biografie şi operă. Erau şi multe lucruri de spus privitor la această intimă relaţie, dată fiind experienţa de viaţă exemplară, de fost captiv al Gulagului sovietic, şi răsfrângerile într-o operă în care faptul trăit contează tot atât cât arta scrisului, pe linia marii proze clasice ruse, în frunte cu Lev Tolstoi. O confirmare a amintitei consecvenţe a unghiului de lectură o aduc şi glosele la recenta premiată cu Nobel, Sveltana Alexievici, scriitorare bielorusă, dar, de fapt, cu rădăcini în mai multe spaţii ale „Imperiului”, la care chestiunea asimilării documentului de viaţă cu faptul literar se pune din nou în mod exemplar: dovadă reacţiile împărţite, notate în spaţiul receptării critice în Rusia a acestei literaturi din nou subliniat „jurnalistice”, „documentare”. La sfârşitul lecturii, cititorul rămâne cu convingerea că, date fiind realităţile brutale cu care a trebuit să se confrunte cultura rusă cu istoria aşa de tulbure şi dramatică a spaţiului în care a fost creată şi unde scriitorul şi artistul au fost nevoiţi să suporte adesea în chip dramatic presiunea evenimentelor potrivnice, aceasta este lectura cea mai adecvată – mai ales în „cronotopul” ilustrat de secolul XX rusesc. În orice caz, o asemenea perspectivă e plină de învăţăminte, în egală măsură, despre semnificaţia valorilor în sine, dintre cele mari ale literaturii şi artei mondiale, şi despre gradul de implicare, de angajament existenţial în constucţia unor opere necontenit primejduite de împrejurările neprielenice de afirmare.

Cartea Liviei Cotorcea invită, aşadar, la întâlnirea, care e şi o confruntare, cu un univers uman şi estetic generator de reflecţii grave supra destinului spiritual nu doar al creaţiei ruse moderne şi contemporane, ci şi la un dialog intim cu anumite realităţi care au devenit o vreme şi ale noastre, prin contaminări contextuale dramatice. Cele evocate ca fapte de viaţă pe parcursul acestei „căutări a desăvârşirii” intră în competiţie cu ficţiunea literară, ba chiar par a o întrece uneori prin densitatea dramelor trăite de oamenii reali care au produs-o. Toate acestea sunt recompuse aici cu un remarcabil dar ale evocării, într-un discurs critic echilibrat şi o expresie stilistică elegantă, de nobilă ţinută.

 

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.