Apărută în siajul centenarului morții lui Proust, prilej de revizitare din diverse unghiuri a operei marelui scriitor,cartea lui Laure Murat își dezvăluie de la început finalitatea, și anume să explice felul în care analiza proustiană a aristocrației din la Belle Époque prezintă mediul său de origine, mai bine decât experiența pe care ea însăși a trăit-o din interior. Autoarea începe cu istoria identității ei sexuale perturbate, printr-un preambul pe cât de provocator, pe atât de grandilocvent, pentru ca apoi să-și înscrie povestirea într-un alt registru, detectivist, anchetând Căutarea timpului pierdut într-o altă „căutare”, a pasajelor proustiene interpretate/interpretabile ca tot atâtea probe ale felului în care scriitorul, prin personajele inspirate de societatea aristocratică pe care o frecventa,își masca propria lui înclinație sexuală.
Laure Murat întreprinde oinstrumentalizare a textului proustian, supralicitând semnificația unor fragmente alese înadins, ilustrative pentru „limbajul indirect” al scriitorului, care-i permite o confruntare între viață și operă. Se slujește așadar de capodopera proustiană în dorința și obstinația de a surprinde felul în care Proust o (re)plonjează în baia amintirilor, la obârșia unei realități cu un impact sau efecte concrete, permițându-i astfel să se redescopere, să se asume, să se recâștige pe sine. E vorba, și o recunoaște, de o lectură „socialmente orientată”, „specifică”, „situată”, care i-a permis să se elibereze de trecut, să-și anuleze originile printr-o emancipare care sună astfel: „Destinul meu, mi s-a repetat mereu, era să mă căsătoresc și să am copii. N-am copii, nu sunt căsătorită, trăiesc cu o femeie, sunt profesoară la universitate în Statele Unite, votez cu stânga și sunt feministă”(p14). Autoarea ne livrează o psihosociologie prin care ne descoperă o biografie informală a lui Proust, alunecând mereu spre sine, spre propria-i biografie. Proust, ne explică autoarea, cu magia lui de „autentic prestidigitator”, adversar al tuturor simulărilor, îi cauționează problemele ei existențiale și, prin ficțiune, acționează asupra ei asemeni unei metode cu efecte concrete, întorcând-o la sursa unor realități trăite.
Cum orice istorie începe cu o alungare din paradis, la douăzeci de ani, ea rupe definitiv legăturile cu familia care,la rândul ei,o respinge pentru că „ieșise din rang”. Lumea pe care o părăsește îi apare ca un „trib anacronic” care a prins-o într-o capcană, „capcana inconturnabilă proprie aristocrației”, în care a fost aruncată de „hazardul nașterii” și care, o vreme, i-a determinat viziunea asupra ei însăși.
Cartea e animată de tendința conștientă de „demistificare”, în fapt de denigrare a lumii pe care a părăsit-o.Proust,cronicar monden,a descris această lume, transpunând-o în spațiul romanului, prin imagini care fac aluzie la trăit și dau chip ficțiunii, fără ca noi,însă,să știm unde este granița, fluviul despărțitor, puntea posibilă.Familia ei este parte a acestui univers, tatăl este stră-stră-nepot al împăratului, iar mama este fiica ducelui de Luynes, descendent al favoritului lui Ludovic al XIII-lea. Numele unor personaje proustienesunt patronime inventate, dar multe sunt autentice,unele erau rude ale familiei, ducele și ducesa de Guermantes, plasate în centrul romanului,erau de pildă unchiul și mătușa ei, care se recunoșteau în acele personaje.Onomastica literară a asociat la lectură aceste nume proprii numelor reale, pe care Proust mai târziu avea să le deformeze, „desacralizarea onomastică” fiind interpretată de autoare ca o „despuiere”a scriitorului de orice iluzieîn ce privește aristocrația.Familia extinsă, Murat și de Luynes, circumscrie astfel un univers în care se regăsesc majoritatea ingredientelor societății aristocratice dintre cele două războaie mondiale.
Laure Murat redă o altă imagine a ceea ce a devenit aristocrația(etimologic,puterea celor mai buni), insistând asupra ființei ei de suprafață, spoiala care a corupt un ideal bazat la origine pe sensul onoarei.A devenit o societate închistată doar în etichetă și convenții,o lume de forme goale, de coduri tacite, care impun o mecanică a comportamentului, oprioritatemaniacală a cuvântului șlefuit asupra realului, „baie de fraze în care viața părea că se refugiase în întregime”.Anecdote relatează ridicolul acestor coduri, prin evocarea scenei din Downton Abbey, cu majordomulmăsurând echidistanța tacâmurilor de pe masă sau, într-o notă sumbră, străbunica dând un bal la moartea fiului ei voluntar pe front în 1916, sinistru exemplu de înăbușire a oricărei emoții, conform devizei „nu plângi ca o servitoare”. Stigmatizează, de asemenea,aroganța sfidătoare, falsitatea, lenevia„profesională”, toate laolaltă creând iluzia bogăției întreținută cu strășnicie. Peste toate acestea, autoarea plasează legea tăcerii, aristocrația acceptând totul atâta vreme cât lucrurile nu sunt spuse, nu sunt explicite. Ea vede romanul lui Proust ca „scena prin excelență a unei erotici a clandestinității” (p. 140), vizibilitatea și disimularea ritmândCăutarea…,personajele trădându-se printr-un gest, o privire,o intonație a vocii, pentru că, ne avertizează de la primele pagini, „diavolul se ascunde în detalii”.
Pentru Proust această lume a fost sursă de inspirație, obiect de reflecție, a fost sensibil la ceea ce-i apărea ca art de vivre,sensibil la „coregrafia aristocratică” care învăluie și dictează totul, acțiunile, gândurile, comportamentele, conversațiile, pe scurt, la „estetica seducătoare” a manierelor și mondanității. Asta nu înseamnă că Proustnu sesizeazăsnobismul „celibatarilor artei”, literați fără operă, amatori ca Charlus, ușurătatea sentimentelor, totul cu o putere de evocare a imaginii urmărite în cele mai mici detalii. Pe de altă parte, lectura romanului proustian îi revelează autoarei o altă perspectivă a raportului scriitorului cu aristocrația: departe de a face elogiul aristocrației, cum ar lăsa să se ințeleagă în primele volume, după ce trece prin bolgiile Sodomei și Gomorei, Proust va critica snobismul, vacuitatea, aroganța sfidătoare fals-virilă a baronului de Charlus („virilul, scrie ea, se va dovedi efeminat, iar nobilul ignobil”) saumecanica comportamentului lui Robert de Saint-Loup, mimând artificios naturalul. Nicio aparență nu este cruțată, nicio minciună nu este tăgăduită,Proust insistă pe fragilitatea condiției personajului, gata oricând să se dea drept altul, să pară altceva decât este, să fie altfel decât este.
Nu ne vom opri la ancheta detectivistă pe care autoarea o întreprinde cercetând arhive, în comisariatele de poliție,în dosarele „brigăzii de moravuri”, în documentele psihiatrice,urmărindu-i cu tenacitate pe toți „simulanții”, pentru a-i deconspira pe cei care s-ar putea ascunde sub numele unor personaje. Proust însuși s-ar fi putut documentaastfel pentru carte, nesugerează chiar autoarea. Căutarea lui Proust în labirintul venețian se soldează,pentru Laure Murat, cu descoperirea labirintului unei „Veneții interioare”, unde Proust făcuse experiența memoriei involuntare a pavajelor inegale, ficțiuni sensibile, insesizabile ale unor amintiri. Toate aceste strădanii nu au, o recunoaște chiar autoarea, vreo incidență asupra cărții și nici nu s-ar cuveni să aibă asupra lecturii.
Cartea seduce prin scrisul impecabil,academic, viguros, bogat, de o mare finețe, corectitudine și lejeritate care sesizează felul cum Proust învăluie totul în imagini prin acel„limbaj indirect”, uneori colorat, nuanțat, atins de prețiozitate și chiar de o retorică tipic franceză.
Există ceva în esența însăși a scrisului proustian, o esență particulară a acestui om al cuvântului, ceva ce justifică natura metaforică în continuă schimbare a scrisului. Îndrăgise caleidoscopul, jocul schimbător al imaginilor și cred că și-a scris cartea vieții sub o formă caleidoscopică, particularitate care îi asigură totodată vitalitatea. Există, scrie Proust, „o psihologie în timp, unde calculele unei psihologii plane n-ar fi mai exacte, întrucât nu s-ar ține seama de Timp și de una dintre formele pe care le îmbracă uitarea”, ceea ce-l face să spună, de pildă,în Albertine disparue, că „într-o zi n-aș mai iubi-o pe Albertine”. Această estetică a mobilității, Proust o ilustrează printr-un alt fragment, admirabil comentat de Laure Murat: „o Albertine fracționată în numeroase Albertine, după forma succesivă a orelor când îi apăruse în memorie, care îl conduc la adevărul obiectiv că fiecare dintre noi nu e unul, ci conține numeroase persoane care nu toate au aceeași valoare morală” (p. 208-209).Acele intermittences du cœurne spun cât de mult scriitorul ținea la ideea centrală de discontinuitate, de instabilitate, de fluctuații ale eului. Pornind de aici, Laure Murat îl plasează peProust sub semnul eliberator al fluxului timpului care se scurge, a unei continue transformări a ființelor și lucrurilor, a opiniilor și convingerilor vizând direct mediul ei conservator, imuabil, refractar la orice schimbare.Să rămânem în minte cu ultimele secvențe din Timpul regăsitcare conțin speranța că doar cartea poate exorciza demonia negatoare coruptivă a Timpului.Este pariul câștigat de cartea lui, În căutarea timpului pierdut.
Uitându-mă la titlurile cărților publicate de Laure Murat, nu neg că am citit eseul Proust, roman familial cu o prevenție care s-a validat pe măsură ce avansam în lectură. Prin acest text trendy, ea slujește cauza „subiectului minoritar”,cum îl numește ea însăși, iar odată parti-priul asumat,consideră că Proust aruncă„o lumină nouă pe un subiect menținut în umbră și în marginalitatea istoriei moravurilor”(p.143).