În căutarea adevărului pierdut

În căutarea adevărului pierdut

Din 10 iulie 2017, a trecut Styxul şi Augustin Buzura. Se lărgeşte golul din spaţiul cândva aşa de dens populat de scriitorii care şi-au încrucişat drumurile în preajma Librăriei clujene a Universităţii din Piaţa Unirii, urcând spre etajul revistelor Steaua şi Tribuna, al Filialei Uniunii noastre, ori către cafeneaua Arizona, redacţia Echinox, Universitate. Prietenul nostru Gusti îl părăsise cu ani în urmă pentru un Bucureşti unde i se încredinţase direcţia nou înfiinţatei Fundaţii Culturale Române, numită apoi Institutul Cultural Român, dar prezenţa lui în oraşul în care şi făcuse studiile academice şi îşi începuse cariera de scriitor a rămas mereu foarte vie. Trecuse multă vreme de când profesorul Mircea Zaciu îi prefaţase cu mare încredere debutul cu povestirile din volumul Capul bunei speranţe (1963) şi viitorul i-a confirmat-o frumos, numele Buzura s-a impus în anii imediat următori în prim-planul scenei literare româneşti. A suferit şi „accidentul” interdicţiei primului său roman, Absenţii (1968), alte cărţi de larg ecou critic şi în marele public, precum Feţele tăcerii, Orgolii, Vocile nopţii, Refugii, Drumul cenuşii, scrise înainte de căderea comunismului, urmau să-i consolideze statura de scriitor reprezentativ al unei mari generaţii, alături de romancieri ca Nicolae Breban, Dumitru Radu Popescu, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă… Sub eticheta romanelor „obsedantului deceniu”, cum numise Marin Preda anii dramatici ai stalinismului românesc, dar ieşind mult de sub ea, masivele sale cărţi, de complexă investigaţie socială şi psihologică, au devenit titluri de referinţă. În tradiţia mare a prozei transilvane, cu Slavici şi Rebreanu în primă linie, Buzura se angajase pe şantiere vaste de construcţie epică, cu o tenacitate şi gravitate… maramureşeană, care aveau să-l conducă spre reuşite întâmpinate admirativ de un important număr de cititori fideli. Nu pentru stilul său ce nu strălucea prin rafinamente ale expresiei, căci construia din blocuri masive, ca pentru monumente, dar „vuietul mării”, auzit de G. Călinescu doar peste câteva sute de pagini de aparent calm plat ale romancierului năsăudean, a putut trece şi în auzul generaţiilor mai noi prin scrisul urmaşului; lent, stăruitor, cu meandre şi alambicuri, căutând ascunzişurile unor conştiinţe neliniştite ori drumul până la urmă drept spre limpezirea reflecţiei interogative, căutătoare de adevăr, în faţa unei lumi alienante, mincinoase, cu repere morale alterate şi falsificate. Toţi cititorii săi ştiu că prozatorul şi-a făcut o temă centrală, fertil obsedantă, din investigaţia socială intim asociată unor „săpături” în abisurile psihologiei unor personaje prin excelenţă problematizante, nonconformiste, revoltate, dirijând antene hiepersensibile spre universul exterior, dar şi cu replieri dificile şi încordate spre lumile dinăuntru. Şi a continuat pe această cale şi în scrierile sale la fel de masive şi consistente de după Decembrie 1989, precum Recviem pentru nebuni şi bestii, din 1999

.

N-a străbătut uşor drumurile accidentate ale unei asemenea lungi călătorii, a intrat foarte des în coliziune cu organele de supraveghere ale scrisului, cu cenzuri de tot felul, iar dosarele sale de „urmărire informativă” au ajuns la câteva zeci. Un teanc destul de înalt am putut răsfoi eu însumi la CNSAS, căutându-mi propriile vinovăţii, amestecate nu o dată cu ale sale, căci eram, nu-i aşa, printre cârtitorii contra constrângerilor regimului, într-un grup care apare de obicei ca fiind „grupul Zaciu”, cu componenţi precum Marian Papahagi, Ion Vartic. Ne întâlneam, ce-i drept şi cu prietenul nostru Gusti, nu doar pe stradă şi în redacţia Tribunei, ci şi în casa Profesorului, la un pahar de vorbă, la care lumea „breslei” noastre nu scăpa necomentată, şi, inevitabil, nici ceilalţi „comentatori” ai săi, plătiţi ca să stea de veghe chiar şi în pereţii odăilor familiale. Aşa am petrecut cu Augustin Buzura ore multe din anii clujeni comuni, el vorbind adeseori ca prin ceaţă, după nopţile de concentrare în care îşi scria cărţile, stârnit cu greu să povestească ce-a mai aflat prin Bucureştiul vizitat frecvent ca să-şi apere scrisul de foarfecele cenzurii, într-un fel de complicitate cu profesorul Zaciu, mare amator şi el de noutăţi din acelaşi univers, privit cu ochiul unui spectator sensibil la toate laturile acelei „comedii umane”. A fost o prelungită luptă de uzură, întinsă pe ani întregi, căci niciun roman semnat de Augustin Buzura n-a scăpat neforfecat, de unde şi nevoia, nu greu de înţeles, a căutării de sprijin şi de apărători prin birourile oficiale, zbaterea continuă pentru a înfrânge pe cât se putea inerţiile dogmatice, suspiciunile „organelor”, pura şi simpla prostie. Despre acestea, scriitorul nu se ferea să spună vobe grele, hărţuit cum era, deşi se străduia să păstreze în general un calm aparent şi nu s-ar fi zis că e uşor de scos din tăcere.

Tot aşa s-a manifestat, adică cu îndrăzneală şi curaj civic, şi în publicistca lui de „bloc-notes”, strânsă şi mai demult şi mai recent în cărţi care stau mărturie a unei conştiinţe treze, frământate, adânc nemulţumite de timp şi de vremuri. A rămas însă un spirit fundamental constructiv, încrezător în valorile durabile ale creaţiei, cu ambiţii pe măsură, muncind fără zgomot în chiliile lui clujene ori din Capitală, dar cu ferestre şi ochi larg deschişi către ceea ce se întîmpla semnificativ în jurul său. Voinţa de a duce la un sfârşit lucrul început, hrănită fără îndoială de sevele ţărăneşti ale locurilor în care s-a născut, va fi atras atenţia şi atunci când i s-a încredinţat conducerea nou înfiinţatei Fundaţii Culturale Române, în 1990, cu prelungire în preşedinţia Institului Cultural Român, unde a lucrat cu o energie şi cu rezultate ce nu l-au scutit de mari şi urâte invidii şi contestări. A fost demis din această funcţie de un preşedinte de ţară care n-a găsit de cuviinţă să-i mulţumească măcar formal pentru eforturile constante de propagare a culturii româneşti în lume, iar această jignire ştiu că a fost pentru el dintre cele mai dureroase. Aşa explică, cred, şi unele deformări ale sale de optică privind opoziţia faţă de puterea instalată după 1989, căreia i-a trecut cu vederea destule derapaje, fără să renunţe totuşi la atitudinile de aspră critică la adresa mediocrei clase politice în ansamblul ei, deloc preocupată de „interesul naţional” atât de predicat pe la tribune şi televiziuni, căreia i-a dezvăluit tăios păcatele greu de iertat. Căci, dacă ocolit câte o statuie a momentului, atent mai ales la facerile de bine, Augustin Buzura a fost până la sfârşit un critic drastic al „noii lumi”, „emanate”, în fond, şi ea din acelaşi mediu toxic al „urmaşilor urmaşilor noştri” din vechiul regim… Revista Cultura, în care şi-a publicat mai toate inervenţiile ziaristice, condusă cumpănit şi responsabil timp de un deceniu, a fost spaţiul în care s-a exprimat cel mai adesea, lăsând loc larg şi altor voci întrebătoare pentru dezbaterea liberă de idei, fără nicio restricţie. Am colaborat din când în când la această publicaţie şi m-am putut convinge personal de atmosfera deplin democratică în care erau primite opiniile ce se cereau rostite. Dar nu vreau să uit la această oră de rămas-bun că şi Augustin Buzura s-a simţit profund afectat de situarea sa şi a confraţilor săi din generaţia ’60, sub eticheta de „expiraţi”, ieşiţi din circuitul viu al valaorilor autentice. Calificativ superficial şi vinovat, al unor urmaşi grăbiţi însă preia o ştafetă prea grea pentru mâinile lor. Desigur, proza „obsedantului deceniu”, care a stat în centru lumii sale, n-a putut spune întotdeauna lucrurilor pe nume în societatea poliţieneşte supravegheată, analizând relaţiile întortocheate dintre Putere şi Adevăr. Augustin Buzura a sfidat-o mereu pe cea dintâi, pornit curajos în căutarea adevărului pierdut. El nu va putea fi uşor clintit de pe poziţia înaltă pe care l-a aşezat de multă vreme o operă de referinţă, în carea lumea românească de sub comunism şi posteritatea lui imediată se regăseşte cu o autenticitate de netăgăduit.

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.