„IEŞIREA  DIN  TIMP”  A  LUI  MATEI  CĂLINESCU

„IEŞIREA DIN TIMP” A LUI MATEI CĂLINESCU

 

Înainte de plecarea sa definitivă, Matei Călinescu ne-a lăsat Un altfel de jurnal, scris în intervalul mai 2004-iunie 2009, adică în ultimii săi ani de viaţă. Că sunt chiar ultimii avea să afle în ianuarie 2007, când se ştia condamnat fără apel, iar jurnalul poiectat ca scriere postumă a apărut (la Editura Humanitas, îngrijit şi prefaţat frumos de Raluca Dună) după voinţa autorului, la şapte ani de la „ieşirea din timp”, – formulă ce serveşte şi de subtitlu acestor aproape cinci sute de pagini. E un text scris între două morţi, a fiului autist, pierdut în 2003, şi căruia îi dedicase o tulburătoare carte, Portretul lu M,  şi a sa proprie, abia anunţată. De ce este „altfel”, se poate pricepe uşor, fiindcă e redactat sub presiunea iminenţei sfârşitului, la o limită dincolo de care e bănuit doar neantul. Scrisul diaristic, „singurul gen compatibil cu viaţa de pe o zi pe alta”, ca „refacere nesistematică a trecutului”,  e simţit drept esenţial în  acest timp al sfârşitului – singur scrisul poate duce spre „orizontul acoperit în  ceaţă”, permiţând o „ieşire din timp prin timp”, „injectând verosimil în uitare”, chiar dacă conştiinţa că tot ce scriem e ficţiune nu dispare niciun moment („dar nu e ficţiune orice aş scrie?). Lectura acompaniază mereu, ca ocupaţie fundamentală, însemnările celui care-şi ştie zilele numărate, se înregistrează recitiri ale unor scriitori de referinţă – în primul rând Proust, cu a sa Căutare a timpului pierdut, parcurs acum dinspre sfârşit către început, Dostoievski, Melville -, însă centrul de greutate îl ocupă  lecturile din filosofia clasică, Platon, mult stoicism, Pascal, dar şi contemporani ca Emmanuel Lévinas sau Vladimir Jankelevich, numeroase cărţi de teologie, reperul esenţial rămânând, desigur, Biblia. Marele teoretician al lecturii şi relecturii aşează încă o dată lectura printre mijloacele de descoperire a eului profund: „Eu nostru profund nu există decât în meditaţia solitară, în marea şi impenetrabila singurătate, în dialogul interior, în tăcerea vibrantă a lecturii, şi mai ales în creaţie, în generozitatea dificilă, chinuitoare, exaltantă, dezinteresată a creaţiei, a cărei forţă se măsoară în capacitatea ei de a face din cititor un cititor de sine.”

Steaua 8 Ion Pop cronica despre Matei Calinescu

Însemnările de început, adăugate ulterior celor de acută conştientizare a stingerii, apar mai ales  ca un fel de ”travail de deuil”, exerciţiu dificil de înseninare după tragedia abia încheiată, în care – ca în poemele din Tu (2004) – se rememorează momente din viaţa fiului, se caută supravieţuiri în obiectele rămase, în urme ale ambianţei, în memoria afectivă profund răvăşită. Dar jurnalul acesta e „altfel” şi pentru că – ni se spune într-o însemnare din 2007 –  promite să devină un „jurnal de bătrâneţe”, mai degrabă de ”amintiri zilnice” decât răsfrângere a actualităţii imediate. Le inaugurează dialogurile cu bunul prieten Mircea Ivănescu, căruia i se şi dedică, iar exerciţiul anamnezic va rămâne foarte productiv pe întreg parcursul, cu ample întoarceri spre trecut – amintiri din copilăria cvasiedenică, într-o Românie încă necomunizată,  secvenţe de ”cronică de familie”, ecouri din tinereţea studenţească, din mediul literar românesc, reveniri spre timpuri americane mai recente – o întâlnire cu Borges, cu neaşteptate fulguraţii de memorie livrescă trimiţând spre cuvinte şi scriitori români (Elena Văcărescu),  o conferinţă a lui Jacques Derrida (ocazie de a nota un anume grad de „iresponsabilitate” a intelectualului occidental), dialoguri cu prietenii rămaşi în ţară, regăsiţi în câteva rânduri chiar acasă, – Ion Vianu, Mircea Ivănescu… Li se alătură, în  spaţiul memoriei, alte prezenţe refăcute de „imaginaţia retrospectivă” – cum e definită amintirea – Nichita Stănescu şi Gabriela Melinescu, Ion Negoiţescu, Adrian Marino – „prieten de idei” -, A. E. Baconsky, întors într-un vis neaşteptat, Alexandru George, aniversat în ţară la optzeci de ani, Annie Bentoiu, reînviată din cartea de memorii Timpul ce ni s-a dat, istoricul Vlad Georgescu… Câteva portrete memorabile se conturează cu prilejul acestor evocări, cu semnificative situări în contextul vieţii sociale şi culturale româneşti, de care diaristul rămâne foarte ataşat, mai ales după ce face în ultimii ani  „calea întoarsă spre limba română”, dar pe care o observă, şi de aproape, şi de departe cu o un ochi critic exigent. Chestiuni la ordinea zilei, legate de situaţia postdecembristă, cu prelungiri ale puterii neocomuniste şi mentalităţile pe măsură, amărăciunile provocate de alterările grave ale mentalităţilor după 1989, corupţia endemică şi impunitatea, iresponsabilitatea guvernanţilor, „noua politică revanşardă” de demascare  a colaborărilor cu „Instituţia malefică” a Securităţii, pusă foarte nuanţat  în context est-european (cu exemple poloneze, cehe, stuaţii trăite direct ori comentate de intelectuali ca Adam Michnik) găsesc loc pentru reflecţii de mare acuitate.

Se poate înţelege că miezul reflexiv al jurnalului este problematica morţii, în jurul căreia scriitorul îşi concentrează meditaţia. O formulă care trece de la o pagină la alta ca un fir conducător este cea, altminteri foarte cunoscută, care invită la trăirea fiecărie zile ca şi cum ar fi ultima. Fusese prezentă, obsesiv, şi la Mircea Eliade, preluată desigur din cugetarea filosofică antică, dar şi susţinută de frecvente trimiteri la Biblie, în primul rând la Eclesiast, fără a exhiba neapărat sentimentul deşertăciunii, al vanităţii tuturor lucrurilor, deşi el impregnează textul din subterane, ci făcând referinţă la  reversul pozitiv al conştiinţei trecerii inexorabile, atenuată cumva de apelul la bucuria de a trăi atât cât ne este dat. Partea a doua a cărţii se intitulează tocmai cu o sintagmă împrumutată din Eclesiast – „Cu plăcere privesc lumina soarelui”… „E loc, în primul rând pentru minunea multiformă a vieţii”, „viaţa – acest plural miraculos”, se mai scrie în alte locuri; sunt invocate „bucuriile simple” care să concureze „aspra democraţie a vieţii limitate”, e simţit ca foarte puternic şi definitoriu pentru om „instinctul vieţii”, care învinge adesea, în chip surprinzător, frământările şi angoasele din  faţa pragului final. Căci, deşi îşi ştie sfârşitul foarte apropiat, diaristul notează mereu o „curiozuitate gratuită”, relativizarea tensiunii provocate de aşteptarea sfârşitului, „anxietăţile abstracte”, impulsul amânării în indeterminat a vieţii, chiar atingerea unui „calm transcendent”, aproape de „ataraxia” orientală. Câteva propoziţii concentrează la o pagină a jurnalului viziunea despre timp a autorului: „A avea zilele numărate. A muri cu zile. A trăi de pe o zi pe alta – figurat, metafizic. Dar şi: infinitul azi. Ziua de mâine: topită în depărtarea transparentă a timpului.” Ca în versul eminescian, Matei Călinescu învaţă să moară, sporindu-şi înţelepciunea caracterizată drept „un pesimism bine temperat”, aliaj între scepticism şi demnitatea stoică a confruntării cu Limita. „Lecturile teologice” îl ajută substanţial în intreţinerea acestui calm melancolic-crepuscular, deşi, preluând o propoziţie din Evanghelia după Matei, păstrată în memoria multor cugetători de-a lungul vremurilor, rosteşte apelul la o divinitate incertă, – „Doamne, ajută necredinţei mele”. Eugen Ionescu, la care se şi face trimitere, traversase şi el astfel de stări de nesiguranţă şi îndoială, mărturisind în acelaşi timp nevoia dramatică de comunicare cu divinul, în ştiuta „qeuête intermittente”. În această zonă a reflecţiei, apare şi o semnificativă  referinţă la semioticianul Peerce, care vorbise despre „jocul reveriei cugetătoare  în căutarea liberă a răspunsului la marile întrebări”.  Matei Călinescu se declară şi el angajat în această căutare şi ajunge să prefere adevărurilor seci ale ştiinţei „inefabilul textelor biblice”, profunda lor poezie consolatoare, care răspunde nevoilor omului de armonizare superioară cu cosmosul. Nu e de trecut peste prezenţa luminoasă în acest jurnal a muzicii, marea muzică clasică, de la Bach şi Haendel, la Haydn şi Beethoven, dar şi creaţii contemporane, – cu scop terapeutic: „Sens al zădărniciei pe care-l îmblânzeşte doar muzica. Bach: ecuaţii sonore şi lacrimi care îngheaţă sclipitor. Scări de argint în ureche, până sus, foarte sus, în cerul auzului”…

Cu acest „altfel de jurnal”, Matei Călinescu adaugă operei sale de scriitor o carte   vibrantă, deloc „retorică” însă, discret-melancolică, în care frumuseţea şi eleganţa reflecţiei se asociază armonios cu fineţea stilistică. E un document uman  tulburător, dar şi o „ficţiune retrospectivă” ce se încheagă treptat din fragmentele de notaţii aleatorii într-un mozaic  ce conturează pregnant o epocă şi o sensibilitate de om superior confruntat, victorios în spirit, cu drama omului muritor. A fost o bună idee a editurii  ca seria de autor Matei Călinescu să fie inaugurată cu cărţile scriitorului –  a cărui clasă înaltă e reconfirmată emoţionant prin acest nou document al „întoarcerii la limba română”. Opera reputatului, deja, teoretician, mai „rece” şi mai distantă prin  definiţie,  se va aşeza pe acelaşi raft în anii următori, cu şanse de a fi întâmpinată cu o mai puternică „simpatie pătrunzătoare”, pe calea deschisă de aceste cărţi în care viaţa (trans)scrisă devine ficţiune plurivalent semnificativă.

 

Drepturile de autor asupra tuturor textelor de pe acest site aparţin redacţiei.
Orice reproducere neautorizată este interzisă.